Vladimir Tismăneanu scrie despre regretatele Tita Chiper şi Magdalena Boiangiu: „Amintirea unor doamne“

Vladimir Tismăneanu scrie despre regretatele Tita Chiper şi Magdalena Boiangiu: „Amintirea unor doamne“

Vladimir Tismăneanu

„Pentru mine, Dilema înseamnă, în mare măsură, amintirea celor care au fost Tita Chiper şi Lena Boiangiu. Două doamne în sensul cel mai pur şi nobil al cuvântului“, povesteşte, de la Washinghton, politologul. „Dilema Veche“ a împlinit 20 de ani de la înfiinţare.

Ştiri pe aceeaşi temă

Pentru mine, „Dilema“ înseamnă, în mare măsură, amintirea celor care au fost Tita Chiper şi Lena Boiangiu. Două doamne în sensul cel mai pur şi nobil al cuvântului: self-effacing, delicate, dar ferme în opinii, întotdeauna deschise spre dialog, refuzând să dea verdicte irevocabile şi să judece inchizitorial, chiar şi atunci când multe lucruri li se păreau ciudate ori chiar mai rău.

Ascultam cu nesaţ istoriile Titei
 
Pe Tita am cunoscut-o la 2 Mai, în 1973, graţie Marianei Ioan cu care eram coleg la sociologie şi bun prieten. Era acolo împreună cu Roxana Pană, pe atunci Gabrea. Am devenit prieteni din prima clipă. M-a invitat acasă, m-a prezentat soţului ei, romancierul Alexandru Ivasiuc, pentru care nutream un fel de cult. Din acel moment am început să practic un ritual care avea să dureze până la plecarea mea din ţară, în 1981. În fiecare sâmbătă seara mergeam la Tita şi Alec, apoi, dupa cutremurul din 1977, doar la Tita, pe strada Pictor Iscovescu 44, ne uitam la televizor, conversam liber despre politică, muzică, literatură. Imprumutam cărţi de la ei, ascultam înfrigurat povestirile ei despre Şcoala de Literatură şi despre Bicaz, despre Petre Iosif şi Leonte Răutu, despre Labiş şi alţii din generaţia lor, ca şi pe cele ale lui despre Facultatea de Filosofie în anii ‘50, despre închisori şi câte altele. De câteva ori m-au invitat să merg cu ei la doamna Candrea, adică la restaurantul Casei Scriitorilor. Prin Tita am devenit prieten cu Catinca Ralea.
 
Nu avea nici cea mai mică înclinaţie de a-şi ţintui interlocutorul
 
După plecarea mea, Tita a continuat să le viziteze pe mama mea şi pe sora ei, Cristina Luca-Boico. Sosea seara târziu, neanunţată, nu telefona înainte pentru a nu-i alerta pe securişti. Am revăzut-o după căderea regimului, în februarie 1990, s-a împrietenit cu soţia mea Mary. Ne vedeam de fiecare dată când ajungeam în ţară, ascultam cu nesaţ istoriile ei, am pus întodeauna mare preţ pe judecăţile ei despre oameni. Avea un simţ al realităţii nepereche. Nu mai vorbesc de umorul ei formidabil, de capacitatea incredibilă de a traversa momente cumplite din viaţă cu un optimism ce mi se parea de-a dreptul supraomenesc. Am făcut un interviu, a apărut în volumul publicat la Curtea Veche. Am admirat politeţea ei ca reporter, faptul că nu avea nici cea mai mică înclinaţie de a-şi ţintui ori stingheri interlocutorul. Nu doar cu mine, ci cu toţi cei care au fost invitaţii ei, Tita a dovedit gentileţe şi onestitate. Interviurile ei vor rămâne modele ale genului şi ar trebui studiate în facultăţile de jurnalism.
 
Lena avea intuiţii exceptionale
 
Pe Lena am cunoscut-o prin Tita, dar îmi vorbiseră despre ea mai mulţi prieteni. Aveam un background comun: mediul ilegaliştilor intelectuali evrei, interesul pentru cultura politică a stângii, fascinaţia pentru Aron, Camus, Koestler, Malraux, Orwell. În apartamentul de pe Stada Episcopiei am purtat nenumărate discuţii cu Lena, cu soţul ei, regizorul Alexandru Boiangiu, de câteva ori cu Radu Cosaşu. Lena nu admonesta, dacă era în dezacord cu cineva o făcea subtil, fără imprecaţii ori insinuări. Lua oamenii aşa cum sunt ei, nu le cerea să fie perfecţi. Mi-a cerut de mai multe ori colaborarea la acele numere speciale ale „Dilemei“ pe care le-a coordonat şi care vor rămâne, nu mă îndoiesc, în istoria revistei şi a presei democratice româneşti. Între acestea, unul despre mai ‘68 şi altul desapre binomul stânga-dreapta.
 
Critic de teatru de mare rafinament, Lena era în egală măsură jurnalist politic şi intelectual public. Îmi amintesc cum am întors împreună, pe toate părţile, până azi atât de încâlcita afacere a jafului bancar din 1959: a fost înscenare, a fost aventură, ce a fost de fapt? 
Când pregăteam cartea de dialoguri cu Ion Iliescu, în 2003, i-am vorbit Lenei despre acel proiect. S-a uitat lung la mine şi m-a întrebat: „Îţi dai seama ce va urma?“.
Eram naiv, nu prea îmi dădeam seama. Lena avea intuiţii excepţionale. Mi-a sugerat o întrebare care apare în volum: De ce a condamnat Iliescu acţiunea militară NATO în Serbia şi a aprobat invazia din Irak? Gândeste un om politic diferit când este în opoziţie? În rest, avertismentul ei era cât se poate de justificat. Critic constant al fondatorului FSN, eu crezusem că Iliescu învăţase cu timpul, mai ales după alternanţa din 1996, nu doar limbajul democratic, dar şi anumite reguli ale democraţiei liberale. Am constatat ulterior că mă înşelasem.
 
Am învăţat de la Tita şi Lena să nu mă avânt în judecăţi pripite, să evit orice fel de monism dogmatic, să încerc sa descifrez psihologia celor cu care stau de vorbă, să respect chiar şi opiniile care nu-mi convin, câtă vreme sunt formulate decent şi cu buna credinţă. Acesta a fost spiritul lor, acesta este spiritul „Dilemei“.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările