Un experiment de succes

În plină iarnă, cu viscole şi nămeţi, Opera din Iaşi a transmis, în direct, pe internet, un spectacol cu „Elixirul dragostei” de Donizetti, interesant şi pentru că în acea seară debutau mai toţi soliştii, realizând personajele cu siguranţă şi dezinvoltură, fără a lăsa să se ghicească emoţiile inerente.

Ar trebui subliniat faptul că teatrul liric ieşean a inaugurat, anul trecut, seria transmisiunilor de acest tip, modalitate abordată anterior la Operele din Munchen sau Zurich sau în marile festivaluri, recent şi la Staatsoper Viena – fie pe site-ul propriu, fie prin intermediul unor site-uri specializate în astfel de evenimente, transmiţând live mai toate concertele, recitalurile şi reprezentaţiile cuprinse în manifestări de anvergură de la Glyndebourne, Ambronay, Verbier sau Salzburg, ba chiar din stagiunea curentă de la Paris, Bruxelles, Barcelona sau Montreal, preluarea în direct a finalei renumitului concurs „Operalia” fiind deja tradiţională. Aşa cum am avut astfel ocazia să urmăresc „pe viu” numeroase evenimente din lume, m-am bucurat să pot asista… de acasă şi la derularea acelui spectacol de real succes, pe care l-am comentat apoi cu deosebită plăcere, pentru că, într-adevăr, a fost o reuşită.

A fost o experienţă interesantă să revin apoi în sala Operei, la mijloc de martie, când s-a prezentat aceeaşi producţie, cu aceiaşi solişti care debutaseră în rolurile respective cu o lună în urmă, deci să-i văd chiar pe scenă, după ce îi apreciasem „pe net”, evoluând la fel de bine, etalând glasuri frumoase şi atent conduse, în mare parte deosebit de expresivi şi charismatici, intrând „în pielea” eroilor întrupaţi cu talent şi mult farmec. Noutatea era însă apariţia sopranei Cristina Grigoraş în rolul Adina, realizat impecabil sub aspect vocal şi scenic, având un glas plăcut şi luminos, coloratură perlată şi acut strălucitor, date puse în valoare cu naturaleţe şi cu un firesc ce nu trăda… debutul, cântând cu sensibilitate şi fineţe, cu aplomb şi mai ales cu o expresivitate aparte ce s-a regăsit şi în jocul de scenă, în mimică şi atitudini permanent adecvate momentului, subliniind şi susţinând textul prin accente sau subtilităţi de frazare, rămânând „în rol” chiar în secvenţele ce nu solicitau participarea sa directă, ci doar prezenţa cumva complementară în timp ce partenerii îşi cântau ariile. Iar relaţia cu aceştia a fost echilibrată, plină de farmec şi credibilitate, o „replică” de valoare egală venind din partea tenorului Andrei Fermeşanu, un Nemorino naiv şi acaparat total de dragostea sa pentru Adina, avantajat şi de prezenţa scenică ideală pentru rol, vocea calitativă şi maniera sa de cânt, la fel de expresivă, aducând şi o notă de umor cald, fără nicio îngroşare, redând cu elocvenţă stările diverse prin care trece personajul, completate prin mişcarea suplă şi plastică, cei doi construind un cuplu cuceritor prin simplitate şi (din nou) firesc al trăirilor şi al reacţiilor în situaţii extrem de ofertante în plan artistic.

Pe de altă parte, baritonul Jean-Kristof Bouton a creionat, ca şi în seara debutului, un Belcore impozant ca atitudine, cu un timbru generos şi frazare îngrijită, străduindu-se să fie şi milităros şi amuzant, surprinzând însă prin faptul că atât aria, cât şi intervenţiile în duete sau ansambluri, le-a cântat invariabil cu faţa la public, rupând astfel raportarea la cei cărora li se adresa. Dar se prea poate ca acea manieră tipică „de operă” - demult depăşită în favoarea jocului alert şi nuanţat cerut de „mersul” acţiunii spumoase – să fi fost determinată de concepţia regizorală (semnată în urmă cu ani de către Anda Tăbăcaru-Hogea), pentru că şi la bas-baritonul Daniel Mateianu am remarcat aceeaşi tendinţă de a se adresa dirijorului sau celor din sală, deşi Dulcamara ar trebui să dialogheze permanent cu cei cărora le vinde iluzii şi, evident, „elixirul dragostei”; mai puţin comic, dar agreabil şi destul de flexibil în relaţia cu ceilalţi eroi, a reuşit să dea relief personajului în special prin cântul plăcut, prin vocea rotundă şi bine condusă (escaladând însă acutele), integându-se în echipa solistică omogenă, completată de soprana Angelica Mecu-Solomon, simpatică Gianetta, atrăgând atenţia şi simpatia în special prin jocul tineresc şi plin de voioşie.

Într-o scenografie „cuminte” (schiţată de Rodica Arghir), cu un decor unic şi costume multicolore (sincer, nu am înţeles de ce câteva rochii erau identice…), totul s-a derulat atractiv, corul (pregătit de Manuel Giugula) implicându-se în „intriga” agreabilă, sunând dens şi jucând cu vervă, chiar dacă dispunerea aproape permanentă în semicerc părea, evident, nefirească şi decorativ-convenţională, iar orchestra a avut nerv şi precizie. La pupitru s-a aflat Cristian Oroşanu, acordând prioritate parcurgerii cu acurateţe a ductului melodico-ritmic, poate mai puţin preocupat de strălucirea sau poezia care împlinesc, în general, atmosfera gândită de compozitor într-o operă atât de îndrăgită tocmai pentru „combinaţia” ideală între simplitatea melodiilor, sentimentele romantice, sinceritatea şi zâmbetul ivit chiar şi în paginile încărcate de duioşie, lirism sau comedie marcată de spiritul ludic excelent redat, în acea seară, de interpreţi tineri ce formau o echipă în cel mai adevărat sens al cuvântului. Ca şi la reprezentaţia transmisă prin internet, şi de această dată un public numeros a aplaudat îndelung realizarea deosebită a entuziaştilor artişti ieşeni, la finalul unei seri în care plăcerea de a „se juca” foarte serios s-a prelungit şi în rândul spectatorilor, prinşi în mrejele ţesute pe scenă cu farmec şi veridicitate, într-o perpetuă „stare de bine”.

Şi chiar mi s-a părut un experiment interesant să pot compara percepţia pe net şi în realitate asupra aceleiaşi opere, într-o versiune interpretativă aproape identică, debutanţii de atunci susţinând… debutul de acum, reţeta succesului fiind pe deplin asigurată.