Succesul unui proiect de anvergură

În urmă cu câţiva ani s-au pus bazele unui proiect care, ajuns acum la cea de a III-a ediţie, a intrat deja în conştiinţa muzicienilor şi a publicului deopotrivă, impactul şi performanţele fiind deosebite.

Alăturând studenţi sau absolvenţi ai Academiilor de Muzică, fie în cor, fie în orchestră, repetând sub îndrumarea unor muzicieni experimentaţi, „Oratorium” şi-a propus, în 2009, să abordeze oratoriul Creaţiunea de Haydn, prezentat la Cluj, Timişoara, Bucureşti, optând apoi pentru lucrări de Bach (incluzând şi Magnificat), oferite şi în ţară şi din nou la Bucureşti (la sala Radio), iar de această dată, după o săptămână de lucru intens la Cluj, monumentalul Requiem german de Brahms a fost ascultat la Braşov, Cluj şi Oradea, reuşita fiind deplină, pentru că spectatorii – foarte numeroşi – au ascultat cu încântare o partitură superbă dar solicitantă şi complexă, iar interpreţii au trăit bucuria de a depăşi dificultăţile şi totodată de a descoperi cum se cântă, cu adevărat, o asemenea lucrare de mare profunzime ideatică.

În ciuda oboselii şi a efortului solicitat de repetiţii şi de pregătirea unor recitaluri, în paralel cu lucrul la “ridicarea” creaţiei brahmsiene, cei peste 150 de tineri şi-au păstrat entuziasmul, ba chiar pasiunea cu care încercau – şi chiar reuşeau – să rezolve multiplele probleme tehnice şi mai ales expresive, sub îndrumarea unor invitaţi din străinătate, cu vastă experienţă în cadrul unor orchestre de cotă din lume. Mai mult, parte dintre docenţi au cântat şi în recital alături de discipoli, relaţia între ei vădindu-se benefică şi extrem de firească. Astfel, prima seară a propus trei programe în tot atâtea locaţii, aşa încât oraşul a fost “cuprins” de muzică bună, mult entuziasm şi multă implicare în demersul artistic; pentru început, la Biserica reformată “cu două turnuri”, unde există o orgă foarte bună, am ascultat, într-o combinaţie timbrală inedită, lucrări preclasice pentru alămuri şi orgă, apoi (doar) pentru instrumente de alamă – de la duo la octet -, în câteva piese regăsindu-se şi viorile; dacă la orgă l-am ascultat pe experimentatul Ovidiu Leonaş, abordând, spre încântarea numeroşilor spectatori, şi un Preludiu de Bach, ceilalţi instrumentişti, foarte tineri, cântând la tubă, corn, trompetă, trombon, eufoniu sau la vioară, au susţinut cu mult curaj (demonstrând un potenţial şi o pregătire ce “trădează” o evoluţie promiţătoare), lucrări de Van Eyck, Dufay, Gabrieli, Schutz, din nou Bach, pentru a prezenta, în final, un surprinzător Marş militar francez de Saint-Saens, adaptat de Julian Poore, deopotrivă profesorul şi conducătorul lor, cântând el însuşi în ansamblul de alămuri.

Apoi ne-am îndreptat către Academia de Muzică, unde, după un fragment din Cvartetul cu pian K 493 de Mozart (în care totuşi vioara I m-a cam chinuit, iar pianul… nu a fost ceea ce aşteptam), am aplaudat cu încântare Trio Hob. IV, nr. 1 de Haydn, abordat de excelenţi suflători, deja performanţi tehnic şi foarte expresivi, chiar dacă încă studenţi; pentru că Alexandra Luca (flaut), Izabella Cseh (oboi) şi Vasile Tăpăstău (fagot) merită şi să fie admiraţi, dar şi… urmăriţi, devenind, cu siguranţă, foarte curând, interpreţi de valoare. Se poate spune că a fost un regal în acea seară, uimirea şi încântarea crescând de la o secvenţă la alta, în Duetul de Kreutzer descoperind clarinetişti cuceritori – Marius Filip şi Daniel Berengea -, cu un sunet generos şi o frazare elegantă, cu o fluenţă a discursului şi o relaţionare în dialog aşa cum… nu se prea întâmplă des, cel de al doilea revenind pe podium, alături de I. Cseh şi V. Tăpăstu, într-un (din nou) cuceritor  Divertisment  mozartian nr. 2 K 439b, realizat în stil, cu un filigran al liniei şi o echilibrare a  ansamblului cu totul remarcabile. Ultimul “cuvânt” l-au avut însă corzile, în celebrul Octet op. 20 de Mendelssohn-Bartholdy, la violă cântând şi Ellen Rose, în aceste zile profesor, aducând, în ansamblu, şi experienţa sa îndelungată în Orchestra din Dallas.

Şi mi-am amintit de serile în care, la Festivalul “Enescu”, publicul se deplasează de la o sală la alta, grăbindu-ne acum, în “Promenada muzicală”, să ajungem la Muzeul Etnografic al Transilvaniei, unde mulţimea celor dornici să asculte muzică depăşea capacitatea pusă la dispoziţie, aşa încât, stând şi pe trepte şi pe jos, spectatorii s-au lăsat purtaţi de un alt Trio cu pian, dar D 897 de Schubert, surpriza fiind pianistul Dan Mărginean, care acum a evoluat la nivelul exigenţelor, alături de Dag Andres Eriksen (vioară) şi Emerich Gherca (violoncel), de asemenea remarcabili, aducând spiritul romantic al autorului într-o colaborare ce trădează, poate, atracţia lor către muzica de cameră. Dar punctual culminant al serii a fost recitalul sopranei Georgeta Stoleriu, acompaniată la pian de Kenneth Tucker, cel care este, de fapt, sufletul şi “motorul” întregului proiect; pentru început, creaţii româneşti (potrivite cu ambinţa şi exponatele), într-o tălmăcire superbă, mulţi descoperind astfel, târziu în  noapte, Cântecele de Brăiloiu pe texte de Anton Pann, pline de umor şi poezie, puse în valoare printr-o manieră de cânt de o plasticitate şi o capacitate de sugestie aproape vizuală, într-un joc de culori şi sublinieri de sensuri impresionante, chiar şi numeroşii ospeţi din Europa sau din SUA înţelegând astfel stările şi farmecul miniaturilor aparent simple, dar atât de greu de redat… aşa cum trebuie. Expresivitatea şi contrastele multiple s-au regăsit şi în Greierele şi furnica de C. Bobescu, partitură inspirată de celebra fabulă de La Fontaine, în versiunea românească semnată de Arghezi; de această dată s-au reliefat “personajele”, în replici şi “comentarii” suggestive, cu un parfum greu de descris, însă de un efect ce a determinat o explozie de aplauze şi ovaţii. Schimbând apoi “registrul”, soprana, în compania pianistului (care a perceput sonorităţile şi ritmurile percutante de ţambal, de cântec de mahala sau de joc popular), a oferit un ciclu de Cinci lieduri de Quilter, pe texte de Shakespeare, în tonuri estompate, sensibile, rafinate şi încărcate de visarea, melancolia sau exuberanţa cuprinse în acele pagini de o frumuseţe aparte. S-a vorbit, în aceste zile, despre importanţa sau prioritatea compozitorului sau a ascultătorului în perceperea unor lucrări – ei bine, în acea seară ne-am convins, încă o dată, că interpretul – în cel mai adevărat sens al cuvântului – rămâne suveran…

Un adevăr reliefat apoi şi în Requiem-ul german de Brahms, dirijat de Delta David Gier, în cor cântând şi (acelaşi) Kenneth Tucker (cel care a şi pregătit ansamblul) şi un alt organizator de bază – tenorul Ruben Mureşan -, iar în orchestră, docenţii - concert-maestru Dag Anders Eriksen (violonist în Filarmonica din Bergen – Norvegia), Ellen Rose (violă), Ann Martindale Williams (prim-violoncelistă la Orchestra din Pittsburg), Julian Poore (trompetist în Orchestra de cameră a Europei), alături de cei cu care au lucrat intens, realizând construcţia şi planurile sonore contrastante, momentele de izbucnire cu acente terifiante şi cele de reculegere adâncă, profund umană, într-o manieră apropiată versiunilor oferite, în timp, de ansambluri experimentate. Şi din nou a impresionat simplitatea elevată a rugii încărcate de sensuri, redată de soprana Georgeta Stoleriu, maestră recunoscută a genului, colaborând cu “Oratorium” încă de la prima ediţie; iar baritonul american Will Hughes, foarte tânăr dar cu un glas calitativ (aproape tenoral) şi bine condus, a adus, în intervenţiile sale, incisivitatea cerută de text, rămânând însă în atmosfera generală, cei doi solişti integrându-se în demersul artistic al cărui efect şi impact s-a amplificat în ambianţa lăcaşelor de rugă. Un public extrem de numeros a urmărit (şi) Requiem-ul german cu încântare, captivat şi de frumuseţea muzicii foarte bine interpretată şi de profunzimea invocărilor sau a gândurilor şi introspecţiei regăsite în textul care, cântat în germană, era simultan tradus, în română şi maghiară, pe două panouri.

Iar relaţiile create între participanţi au însemnat enorm pentru omogenizarea şi colaborarea întregului ansamblu, Kenneth Tucker subliniind faptul că “deviza” Fundaţiei “Jubilate”, care organizează proiectul, este “creativitate, comuniune, bucurie” – “elemente fundamentale pentru viaţa de muzician, fără de care totul devine o corvoadă, o povară. Creativitatea nu poate fi împiedicată când relaţiile între oameni sunt bune, când urmărim aspecte care nu aduc o poziţie socială sau satisfacţii materiale, dar ne învaţă să fim alături de ceilalţi, şi dintr-odată toate încep să curgă, colorând muzica şi demersul de a face muzică, bucuria devenind implicită. Am încercat să aducem docenţi cu o bogată experienţă în orchestre de nivel mondial, capabili să ofere mult pe plan profesional într-un domeniu care nu seamănă deloc cu cel solistic, pentru că trebuie să ai capacitatea de a cânta într-un ansamblu, de a doza, de a accepta acest rol fără să te simţi amărât că eşti… doar în ansamblu; am dorit să fie totodată oameni care să-i încurajeze pe tineri şi să le fie un exemplu, să-i înveţe cum pot să se simtă foarte bine în orchestră sau în cor. Cu unii am mai colaborat, dar pe ceilalţi i-am cunoscut prin Asociaţia “Crescendo”, care ne este partener în proiect şi are filiale în mai toate ţările europene şi asiatice, acum şi în America, având peste 2.000 de muzicieni în baza lor de date.

Pentru oaspeţi a însemnat un sacrificiu, renunţând la concediu, venind aici din pasiune, nu pentru bani (onorariul a fost simbolic). Deşi a fost foarte greu, acum sunt mulţumit, cred că a meritat efortul şi… vom continua. Deja Ellen Rose mi-a spus că ar vrea să revină. Semnalele sunt în general excelente - şi Julian Poore m-a întrebat… ce lucrare pregătim data viitoare, deci… Toţi punem mare preţ pe procesul prin care trecem în pregătirea concertelor, la fel de important ca şi “produsul” final, care vrem să fie ceva special, deosebit. Suntem toţi oameni, mai greşim, nu ies toate perfect, dar când am văzut că indiferent de nivelul de pregătire, toţi se străduiesc să se armonizeze, să se asculte, să frazeze împreună, se realizeze şi nuanţe discrete, în piano (ceea ce unora nu le-a fost la îndemână), atunci am ştiut că se petrec lucruri bune în interiorul lor, în gândire, în felul de a aborda muzica. Chiar dacă într-o săptămână nu pot să cânte ca o mare orchestră, s-a simţit acel proces de acumulare şi formare care s-a parcurs şi au fost momente chiar foarte reuşite. Docenţii au văzut deschiderea şi capacitatea de a învăţa, de a colabora, din partea tinerilor, iar aceştia sunt încântaţi că au avut ocazia să lucreze cu asemenea profesori de calitate. Dirijorul David Gier a fost cu noi la fiecare ediţie. Pentru anul viitor mi-aş dori să facem oratoriul Elias de Mendelssohn-Bartholdy - ar fi însă un proiect mai amplu decât cel de acum. Dar mă bucur că avem un “Crescendo” care…creşte.”

La rândul său, tenorul Ruben Mureşan, de asemenea organizator, mi-a dezvăluit faptul că “ideea proiectului s-a născut acum vreo 10 ani, constatând printre tineri o mare nevoie de a prezenta lucrări vocal-simfonice cu încărcătură spirituală, religioasă. Pe de altă parte, doream ca acestea fie mai profund înţelese, studiate cu muzicieni care să le pătrundă înţelesul, hermeneutica, nu numai muzical, ci şi ca text. La primele două ediţii am observat că oamenii au apreciat foarte mult demersul nostru şi am insistat ca textele să fie prezentate, explicate în concert, chiar am încercat să-l prezentăm şi publicului, care de această dată a citit textul pe ecrane. Este interesant că, de exemplu, în 2009 a venit un cuplu din Filarmonica de la Iaşi, apoi au adus încă 3-4 colegi, iar acum de acolo au venit… 16 muzicieni. Văzând ce reuşim să realizăm cu corul nostru, m-au întrebat dacă nu facem şi o ediţie corală…

Anul acesta ne-a fost poate mai greu să avem suficienţi instrumentişti şi corişti, pentru că s-au suprapus multe alte proiecte – orchestra Academiei din Cluj a plecat în turneu, ca şi cele de la  Timişoara sau Arad, la fel şi Orchestra Română de Tineret, care a concertat în Italia, corul Filarmonicii clujene a cântat în Filipine etc. Dar am reuşit – cel mai tânăr membru al orchestrei are 15 ani, alţii sunt ceva mai mari, selectaţi şi în urma recomandărilor din partea profesorilor, care s-au oferit să-i şi pregătească, ceea ce mi se pare foarte semnificativ. Intenţia noastră a fost ca fiecare partidă instrumentală să lucreze cu docenţii. Acum, fiind un grup mult mai mare, am ales să stăm la Cluj şi să ne deplasăm cu autocarul la Braşov sau la Oradea. Ne-am dorit, de asemenea, ca şi soliştii să fie oameni capabili să ofere mai mult decât (doar) susţinerea partiturii, astfel încât am reinivitat-o pe doamna Stoleriu, iar pentru tânărul bariton din SUA va fi ca o încurajare. De asemenea, mulţi au fost interesaţi de muzica de cameră, încântaţi de modul în care au lucrat cu profesorii, de maniera în care i-au învăţat să treacă “dincolo de note”, să cânte împreună, să se relaţioneze. Trebuie să spun că în 2009, catedrala era arhiplină, afluenţa de public fiind atât de mare încât am pus cam 150 de scaune şi în spatele ansamblului. Înainte de a prezenta proiectul, am susţinut concerte în oraşele respective, am explicat ce va urma, câţiva spectatori s-au oferit chiar să preia afişe pentru a promova concertele noastre, deci le place şi… aşteaptă, ceea ce este extrem de important, pentru că în general nu sunt melomani care se duc frecvent în sala de concert şi cred că există o barieră care ar trebui înlăturată, pentru ca muzicienii să se apropie de oameni, să-i atragă în sală printr-o altfel de comunicare, să-i ajute să înţeleagă ce ascultă, ce spune textul.”

Printre oaspeţi s-a aflat şi Ann Martindale Williams, prim-violoncelistă la Orchestra din Pittsburg, care mi-a spus, încântată, că se află pentru prima oară la noi, dar “căldura şi amabilitatea românească sunt recunoscute şi în America se ştie că cei de aici sunt atât de ospitalieri, de drăguţi! Proiectul este folositor din multe puncte de vedere – pentru cursanţi, să-i învăţăm cum lucrăm într-o manieră profesionistă, care este cel mai eficient mod de a lucra un concert, dar în acelaşi timp suntem preocupaţi să oferim un concert special, nu doar corect, ci astfel încât muzica să spună ceva publicului, aşa încât lucrăm mult să obţinem culoarea corectă, atmosfera necesară. Sunt foarte receptivi, pasionaţi, dornici să înveţe, am observat că de la o zi la alta încercau să fie mai buni, să cânte mai bine. Recunosc, în prima zi mi-am spus că îmi va fi foarte greu, dar acum ne ocupăm deja de detalii, am depăşit faza citirii notelor, chiar dacă timpul e scurt. În primul rând, studenţii au multă energie, pe care uneori profesioniştii care cântă de mulţi ani nu o mai au, iar acum noi preluăm din entuziasmul lor, evident într-un echilibru, ceea ce, în fond, este extraordinar.”

Şi toate aceste „semnale” dovedesc cu prisosinţă că proiectul este un succes, că răspunde cerinţelor tinerilor şi ale publicului deopotrivă, aşa încât, după aceste zile “pline” - de care, sincer, m-am bucurat şi eu, descoperind talente, reascultând pagini din marea muzică -, se poate (şi trebuie) gândit proiectul pentru anul viitor. Cu siguranţă, ca şi acum, va fi dificil, dar cu un succes pe măsură.