Cu aceste premii, filmul a intrat astfel în seria regizorilor români premiaţi în capitala Germaniei: Dan Piţa în 1985, Florin Şerban în 2010, Călin Peter Netzer în 2013 şi Radu Jude în 2015, pentru lungmetraj şi Cristi Puiu în 2004 şi Bogdan Mustaţă  în 2008, pentru scurtmetraj.

După un parcurs internaţional în marile festivaluri ale lumii şi în sălile de cinema din Europa şi America, pelicula a intrat în difuzare şi în cinematografele din România, cu proiecţii speciale în cadrul Festivalului One World Romania, unde protagoniştii peliculei susţin şi două ateliere şi se întâlnesc cu publicul, pentru a discuta despre „Politicile Corpului“, unde „Toate emoţiile sunt binevenite!“.

Autoarea ei, Adina Pintilie, debutează astfel en grande vedette, în lungmetrajul de (semi)ficţiune, după ce ani de zile a realizat documentare, cu care a fost nominalizată sau a câştigat premii la festivaluri de film din Europa, America de Nord, sau Africa.

Experienţa de documentarist i-a servit şi în construcţia acestui proiect de ficţiune, la care a lucrat peste 8 ani, făcând o cercetare aprofundată, consultându-se cu psihologi şi psihiatri, scriind scenariul, dar căutând şi finanţatori pentru acest film inclasificabil, pe care în 2011 Centrul Naţional al Cinematografiei din România nu l-a considerat demn de finanţare, acordându-i cel mai mic punctaj, după ce proiectul primise susţinerea unor importante instituţii şi festivaluri europene.  În anul următor, CNC a crezut altfel şi a finanţat proiectul.

În Nu mă atinge-mă, absolventa Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică I.L. Caragiale din Bucureşti şi-a propus o reflecţie captivantă despre relaţia dintre omul modern şi corpul său, despre intimitate şi sexualitate, abordând o formulă în care graniţa dintre ficţiune şi documentar este ştearsă cu bună ştiinţă.


O femeie de vârstă medie suferă de o traumă psihică, ce poate fi cumva legată de tatăl ei aflat în spital, pe patul de moarte, pe care ghicim în final că îl deconectează de la aparate: ea este incapabilă de a avea relaţii intime, de a se lăsa atinsă. Şi caută să iasă din acest blocaj în sine înşăşi, recurgând la serviciile unor escorte masculine (ce ciudat, limba română nu foloseşte decât femininul prostituată, pentru această meserie veche de când lumea!).

Pe primul (bulgarul Gheorghi Naldţiev), căruia îi cere să se masturbeze, Laura (englezoaica Laura Benson) îl urmăreşte cu rece distanţare, pentru ca apoi să miroasă cu pasiune aşternutul. Cu al doilea lucrurile iau alt curs, fiindcă Hanna (germana Hanna Hofmann) este o lucrătoare sexuală transgender educată, care vorbeşte cu pasiune despre Brahms şi caută să o atragă pe Laura, care nu acceptă atingerea fizică, în jocul legat de identitatea de gen, exhibându-şi şi povestindu-şi propriul corp, pentru a stimula astfel fantezia clientei şi a o elibera de restricţiile impuse de normele sociale, sperând să se adreseze subconştientului ei. O terapie BDSM încearcă să iniţieze cel de al treilea (australianul Seani Love), încercând (fără succes), cu vocea lui ademenitoare, să o determine pe Laura să se lase mângâiată, să iasă din carcasa propriului corp.

Adina Pintilie desfăşoară această cuceritoare cercetare intelectuală a sexualităţii şi a relaţiei individului cu sine, combinând ficţiunea cu realitatea, atât în procesul de scriere a scenariului, care s-a bazat pe interacţiunea online a scenaristei cu personajele ei, folosind jurnale şi impresii ale acestora, cât şi la filmarea propriu-zisă: mai mulţi actori, având în frunte pe Laura Benson şi Tomas Lemarquis, apar alături de neprofesioniştii care aduc pe ecran propriile gânduri şi reacţii autentice, la temele propuse de regizoare: identitatea corporală, autoreflexivitatea, eliberarea de tabuuri sociale, deschiderea şi comunicarea cu ceilalţi.

FOTO: Vlad Chirea pentru Elle România

La conferinţa de presă organizată la Bucureşti, de Manekino, casa de producţie din România, înaintea lansării filmului în ţară, Adina Pintilie a declarat că a vrut să lucreze cu lucrători sexuali autentici, pe care nu i-a putut găsi în România, unde prostituţia este ilegală, de aceea i-a căutat în Europa, făcând castingul la Berlin.

Laura Benson şi Hanna Hofmann mi-au răspuns la întrebarea cum s-a desfăşurat filmarea, sub acest aspect:

L.B: - Cunoşteam anumite elemente, pe care mă bazam. Din punct de vedere personal, filmul a fost o provocare, trebuia să mă deschid cât mai mult, în situaţii în care nu ştiam ce se va întâmpla. Nu ştiam exact cum va arăta personajul, ceea ce a fost foarte dificil.

H.H. – Eu am vrut să arăt în film câte ceva despre profesia în care cred, prostituţia, fie ea de orice natură. A fost o provocare pentru mine, care am doar bărbaţi clienţi. Cu o femeie a trebuit să improvizez, m-am simţit oarecum blocat.

În Touch Me Not, Luara priveşte printr-un geam la şedinţele de terapie prin atingere, desfăşurate în grup, în spaţiul aseptic, invadat de alb, al spitalului, la care participă persoane cu diverse handicapuri. Christian (germanul Christian Beyerlein) este vedeta necontestată a grupului: suferă de atrofie musculară spinală, ajunsă în stadiul în care nu mai mişcă decât ochii. Dar vorbeşte cu mare precizie despre puterea cu care îşi învinge această dizabilitate majoră, nepermiţându-i să-l distrugă ca om.

În cadrul sesiunii de conectare cu celălalt prin atingerea feţei, acest Stephen Hawking al salonului dovedeşte partenerului său Tomas (actorul islandez Tomas Lemarquis) că se cunoaşte pe sine: declară că are ochi frumoşi şi că îşi iubeşte cel mai mult penisul, fiindcă este singura parte funcţională a corpului său diminuat. Iar prezenţa somptuoasă şi caldă a partenerei şi asistentei sale Grit (germana Grit Uhleman) este proba că cei doi au aflat calea spre o viaţă de cuplu împlinită, bazată pe iubire, admiraţie reciprocă şi recunoaştere a corpului celuilalt, de la secvenţa plină de candoare a pieptănatului părului ei lung, pentru plăcerea lui vizuală, până la cea a acuplării, desfăşurată în semiîntunericul unui club de sex.

Aici îi descoperă întâmplător Tomas, aflat, presupunem, în căutarea unei foste iubite, pe care o găseşte în acest loc al extremelor, practicând ritualuri hard core.  Tomas este şi el un om marcat psihic, din cauza pierderii părului pe toată suprafaţa corporală, de la vârsta de 13 ani, deşi, în condiţiile în care epilarea a devenit o modă şi în rândul bărbaţilor, nu văd de ce alopecia ar mai fi un handicap. În faţa lui face Laura, în final, primul pas spre ieşirea din blocajul psihic din care cele trei escorte nu au reuşit să o scoată: îl roagă să o privească dezbrăcându-se. Iar sfârşitul filmului este un dans al protagonistei în pielea goală, ca un ritual şamanic de eliberare şi de celebrare a corpului în fine dezgolit.

Combinând ficţiunea scenariului cu autenticitatea improvizaţiei, performanţa actoricească profesionistă, cu cea a amatorilor, Adina Pintilie face o sofisticată demonstraţie artistică de natură experimentală, despre puterea vindecătoare a corpului, pe care obişnuim să-l privim ca pe un dat natural, îngrijindu-l, desigur, fără a reflecta însă la semnificaţia sa ontologică (cu atât mai puţin la cea teologică) şi la rolul pe care îl joacă în relaţionarea noastră socială.

De aceea, pentru a-şi face din public un partener de dialog activ, a căutat o formulă cinematografică, care să-l implice. A devoalat de la început echipa care filmează, pentru a sparge iluzia pe care ficţiunea ar putea-o crea şi a recurs la interrotron, un procedeu tehnic de intervievare a Laurei, care permite ca intervievatul să privească în cameră, unde vede imaginea celei care pune întrebări, păstrând astfel relaţia directă şi puntea emoţională care se naşte în cazul oricărui interviu reuşit. Vorbitoarea îl priveşte astfel în faţă pe fiecare spectator, i se adresează direct, i se mărturiseşte şi pare că răspunde la nedumeririle lui.

Dar pentru că autoarea vrea să împingă autenticitatea la limita maximă, trece ea însăşi pe locul intervievatului, răspunzând întrebărilor Laurei, şi marturisindu-şi traumele şi fantasmele. În cadrul acestui film care se doreşte un manifest cinematografic, Pintilie şterge cu curaj limitele dintre obiectul observaţiei şi subiectul epistemic, dintre evenimentele cercetate raţional în desfăşurarea lor, dar cu empatie pentru protagonişti, şi observator, în spiritul unei relativizări de tip postmodern.

Iar această formulă cinematografică a convins şi juriul Festivalului de la Berlin, căci iată ce declara preşedintele său, Tom Tykwer, despre pelicula premiată: „Am dorit să acordăm premii nu doar pentru ceea ce poate face cinematograful în stadiul actual, ci şi pentru ceea ce va putea deveni în viitor.“

Examinând arcanele sexualităţii umane, Adina Pintilie propune, de fapt, un parcurs a cărui ultimă ţintă este descoperirea umanităţii din noi, dincolo de evenimentele specifice, legate de satisfacerea plăcerii sexuale. Ea le observă permanent, ca iniţiatoare a acestei cercetări cu iz antropologic, urmărindu-şi protagonista, care, la rândul ei, le observă, privindu-le. E un film în film ceea ce vedem. Iar protagoniştii sunt mereu observatorii altora: Adina o priveşte pe Laura, Laura îi priveşte pe pacienţii grupului de terapie, Tomas îi priveşte pe fanii clubului de sex, Hanna o priveşte pe Laura, Laura o priveşte pe Adina, noi îi privim pe toţi cum se iscodesc. Şi pe noi cine ne priveşte?

Există un soi de voyeurism intens în această peliculă, dar unul cerebral, care caută să ajungă la satisfacţia înţelegerii, trecând dincolo de plăcerea sexuală derivată din spionarea activităţii (sexuale) a altora.  De aceea, de pildă, tonalitatea secvenţei pornografice din clubul de sex este una întunecată şi rece, care o văduveşte de orice exuberanţă carnală şi de orice incitare a privitorului, fiind opusul primelor cadre ale filmului, ce explorează într-o lumină aurorală, detaliile unui nud masculin, ca pe o planetă proaspăt formată. 

Într-o epocă precum cea modernă, ce suferă de o pandemie e sexului (cum o numea Julius Evola), simţind o excitaţie permanentă, pe care mijloacele de transmitere în masă a informaţiei au văduvit-o chiar şi de nevoia satisfacerii fizice concrete, în favoarea celei virtuale, şi în care corpul uman (mai ales cel feminin) este reificat, Touch Me Not se profilează ca un răspuns în favoarea desoperirii umanităţii din oameni, fără de care convieţuirea este superficial sau chiar imposibilă.

Touch Me Not (2018)

Regia, scenariul şi editarea: Adina Pintilie
Imaginea: George Chiper Lillemark
Scenografia: Adrian Cristea 
Costumele: Maria Pitea
Muzica: Einsturzende Neubauten, Ivo Paunov
Cu: Laura Benson, Tómas Lemarquis, Christian Bayerlein, Grit Uhlemann, Adina Pintilie
Producţie România, Germania, Cehia, Franţa, Bulgaria