Mai îndepărtată de tradiţie a fost selecţia opusului, popularul „Rigoletto“ de Verdi. Ne obişnuisem ca titlul ales să fie din rândul acelora care nu fac parte din afişele curente naţionale sau au fost reprezentate cu totul sporadic. Rostuirea apare mai puţin importantă, dacă gândim că personajul titular a revenit baritonului George Petean, artist de largă circulaţie mondială, cu apariţii în toate marile teatre de operă ale lumii, „rara avis“ în România şi îndeosebi la Bucureşti. Ni s-a oferit şansa să-l urmărim „live“, chiar dacă numai în concert, ca şi anul trecut în „Simon Boccanegra“.

Alături de el, au evoluat acum soprana Luiza Fatyol (Gilda), solistă la Deutsche Oper am Rhein Düsseldorf-Duisburg şi mezzosoprana Cristina Damian (Maddalena), solistă a Staatsoper Hamburg. Ambele aflate la prima vizită în Bucureşti, presupun.

Alţi cântăreţi formaţi la Cluj-Napoca au interpretat rolurile Ducele de Mantua (tenorul Cosmin Ifrim, cu anterioare prezenţe în străinătate, la Opera de Stat din Viena, dar nu numai) şi Sparafucile (basul Petre Burcă, cu turnee externe, şi el).

Nu este întâmplător că dirijorul a fost italianul David Crescenzi, actualul director artistic al Operei Române clujene, un obişnuit al Sălii Radio.


George Petean, vedeta concertului

A fost o serată de înaltă calitate artistică, cu George Petean drept cap de afiş, cum era de aşteptat. Construcţia oferită arhetipalului personaj a mers pe o concepţie de amănunt, pe înşiruirea faţetelor psihologice, pe care glasul catifelat şi personalitatea baritonului le-au redat în toată complexitatea lor, între liric şi impulsuri spre dramatic. Merită o descriere mai amănunţită.

După un început calm şi natural, obsesia blestemului („Quel vecchio maledivami!) l-a marcat într-un monolog extrem nuanţat, plin de culori străbătute de accentuări, în care a apăsat exemplar „Odio a voi, cortigiani schernitori!“. Duios, cu legato răscolitor a cântat „Deh, non parlare al misero“ din primul duet cu Gilda, continuat reflexiv „Altri mi maledicono“, ca o amintire oribilă şi încheiat înduioşător în adresarea către Giovanna „Ah! veglia, o donna, questo fiore...“. George Petean, un pictor al sunetului.

Actul secund, „summa summarum“ de forţă, cu acut suveran în aria „Cortigiani“ a cunoscut şi alte trăiri intense, subliniate răscolitor („Marullo, signore“), cutremurător în imploraţie („Miei signori...  perdono, pietate“), finalizate răvăşitor, „Pietà, signori, pietà!“.

George Petean, Luiza Fatyol. Foto Alexandru „Ciumpy“ Dolea

Duetul subsecvent cu Gilda a avut autoritate disperată în ruga către Divinitate („Solo per me l'infamia, a te chiedeva, o Dio...“), apoi căldură parentală... „Piangi, piangi fanciulla“, iar tumultuosul „Sì, vendetta“ a primit la final un La bemol acut impunător.

Ultimului act, George Petean i-a rezervat alte exprimări adânc forjate şi amintirea îmi zboară acum către profeticul „Egli è Delitto“ sau triumfalele „All'onda! all'onda!“. În ultimele măsuri de intens calibru din operă, baritonul a introdus o „appoggiatură“ ultra-acută, nescrisă, nemaiauzită, posibilă graţie culorii tenorale a vocii.

Întru totul, o creaţie memorabilă.

David Crescenzi. Foto Alexandru „Ciumpy“ Dolea

David Crescenzi, Orchestra Naţională şi Corul Academic Radio

Conducătorul muzical al concertului şi-a înfăţişat ştiinţa de inducere a stilului romantic verdian autentic în compartimentul solistic, în ansamblurile aflate într-o seară fastă. Atmosfera a fost stabilită de la bun început prin Preludiul masiv dimensionat, tragic şi ameninţător, după care Introducerea a regăsit tempoul alert al atmosferei de bal. Echilibrul agogic bine stăpânit a guvernat fiecare pagină, chiar dacă dirijorul a exacerbat pe alocuri accelerando-uri dezlănţuite înainte de prima intrare a lui Monterone, spre pildă sau a dăruit Gildei în aria „Caro nome“ un tempo mai puţin introspectiv.

Explozii sonore finalizate copleşitor, în sonorităţi de forţă, au urmărit eroii. Există la Crescenzi o înclinare către dezlănţuirile de energie ce pot periclita raporturile cu interpreţii. În schimb, detaliul şi nuanţele au inundat multe pasaje, gândind acum doar la scurtele introduceri la recitativul „Ella mi fu rapita!“ sau cabaletta „Possente amor mi chiama“, evocatoare ale agitaţiei Ducelui, precum şi la însoţirea meandrelor sufleteşti ale lui Rigoletto. Instrumentiştii au urmat ideatica dirijorului cu aplicaţie şi atenţie. Bine pregătit de Ciprian Ţuţu a fost corul, cu remarcabile perlaje în „Zitti, zitti moviamo a vendetta“ din actul al doilea.

Cosmin Ifrim. Foto Alexandru „Ciumpy“ Dolea

Cosmin Ifrim şi Luiza Fatyol...

... au conturat două personaje cvasi-veridice, tenorul – prin dezinvoltura şi pasiunea adresării, soprana – prin alura vocală strălucitoare, pătrunzătoare şi dominatoare a efluviilor sonore din orchestra în „tutti“.

Parcursul interpretativ al lui Cosmin Ifrim a făcut cunoscute încă de la balada „Questa o quella“ nuanţări frumoase şi, în actul ultim, filaje acute de spectaculos efect. Mă refer la Sol diez-ul frazei „muta d'accento“ din aria „La donna è mobile“, la un Si bemol din Cvartet şi la Si-ul natural al zicerii din culise „e di pensier“. Sunt dovezi ale unui studiu tehnic consistent. Preocupat de notele înalte puternice, inclusiv de cele care nu figurează în partitură, tenorul a trebuit să facă faţă unei oboseli crescânde pe parcursul serii, rezultante în opacizări de sunet, emisie nevibrată sau respiraţii ce au fragmentat unele fraze muzicale.

Mădălina Stan, Luiza Fatyol, David Crescenzi. Foto Alexandru „Ciumpy“ Dolea

În schimb, Luiza Fatyol nu s-a aventurat în supra-acutele nescrise de Verdi, dar intrate în tradiţie şi chiar a modelat în chip confortabil cadenţa înaltă vocalizată din aria „Caro nome“. A favorizat desenele melodice fluide, a cântat cristalin, dar cu unele sunete mai dure, obiective, ce au contrazis diafanul personajului. Intonaţii nejuste s-au adăugat la pasiv, în câteva pasaje.

Cristina Damian şi Petre Burcă...

... au avut prezenţe scenice adecvate, chiar dacă vorbim de un concert. Mezzosoprana a impresionat prin look-ul sexy (aşa cum trebuie) al Maddalenei, prin minuţia cu care a construit raporturile cu partenerii. Ce victorioasă a părăsit platoul, după ce l-a salvat pe Duce de la pieirea iminentă! Acestei posesoare de glas cald şi învăluitor, mângâietor, i-aş fi dorit o mai pregnantă anvergură de sunet. Poate ar fi meritat şi  mai mult menajament din partea şefului de orchestră.

O voce mai neagră ar fi fost potrivită fiorosului, înspăimântătorului Sparafucile, dar basul Petre Burcă a susţinut un discurs destul de liric, moale, cu multe sunete „deschise“, ce au afectat omogenitatea liniei vocale. A venit cu o ţinută mai înfricoşătoare decât cântul.

George Petean, Cosmin Ifrim, Marius Boloş, Florin Simionca, Andrei Lazăr, Daniel Pascariu.    Foto Alexandru „Ciumpy“ Dolea

A fost rândul bucureştenilor...

... să apară în celelalte roluri, mai mult sau mai puţin semnificative, basul Marius Boloş (Monterone), tenorul Andrei Lazăr (Borsa), baritonul Florin Simionca (Marullo), başii Daniel Pascariu, Cristian Coandă (Contele Ceprano, Uşierul), în timp ce soprana Mădălina Stan s-a văzut instalată pe nu mai puţin de trei roluri episodice, destinate de partitură unor mezzosoprane, Contesa Ceprano, Giovanna, Pajul. Pentru un concert este mai comod şi economic, deşi diferenţierea personajelor prin timbralitate proprie ar fi trebuit urmărită.

„Rigoletto“ concertant la Sala Radio - o bună prefaţă pentru titlul de anul viitor, în care se speră din nou la invitarea de artişti români valoroşi, care îşi desfăşoară activitatea în străinătate. Bineînţeles, alături de rezidenţii bine lansaţi în carieră. Până atunci, Opera Naţională bucureşteană se poate mobiliza concurenţial.