Anda Călugăreanu, una dintre cele mai carismatice artiste din perioada comunistă. Surse foto: Discosongs.ro, Arhiva TVR, Revista „Flacăra“, Cinemagia.ro

Anda Călugăreanu a fost o artistă curajoasă, care a renunţat la succesul asigurat de muzica uşoară pentru a face folk. Statura minionă, personalitatea fâşneaţă, tunsoarea à la française şi încrâncenarea i-au adus porecla de Gavroche. Un Gavroche feminin care a strâns din dinţi şi le-a dovedit comuniştilor că vocea ei contează.

Pentru Anda Călugăreanu orice sfârşit de drum însemna un nou început: a lansat şlagăre şi piese folk, a făcut scheciuri, a jucat în spectacole de teatru, a prezentat emisiuni. Nu s-a temut niciodată să o ia de la capăt. Când ea nu a mai fost, Moţul Pittiş, prietenul şi partenerul ei de scenă, a rezumat oftând: „Blestemul vieţii ei: întotdeauna a luat lucrurile de la capăt“.

Chiar şi la o simplă căutare pe Google, în una dintre primele şi puţinele înregistrări disponibile, Anda Călugăreanu vorbeşte despre ce înseamnă să începi, dar mai ales să continui. „Îmi aduc aminte de anul 1956, când am debutat pe scena Liceului «Dimitrie Cantemir», în feeria tinereţii în freamăt, şi-am lansat cunoscutul şlagăr (n.r. - fredonează): «Mi s-a spart păpuşica!/ Ce mă fac, mititica?». Şi-apoi a urmat, în anul 1957, prima apariţie la televiziune. Am fost selecţionată de regizoarea Letiţia Popa să apar într-o emisiune pentru cei mici, să prezint cărţi pentru copii. Apoi, următoarea emisie de televiziune a fost în anul 1965, pe 7 februarie, într-o emisiune tot pentru tinereţe. Cu câteva săptămâni înainte de această apariţie făcusem figuraţie la emisiunea lui Constantin Drăghici. Dar nu-i nimic! După aceea au urmat emisiuni de televiziune, filme, înregistrări, concerte, turnee în ţară şi în străinătate.“

O debutantă fantastică

Se spune că marii artişti se nasc, nu se fabrică. Anca Miranda Călugăreanu, căci acesta îi era numele din buletin, s-a născut toamna, pe 24 octombrie 1946, anul în care România făcea primul pas spre comunism, odată cu alegerile parlamentare din noiembrie, câştigate de PCR şi aliaţii săi.

Anda era pe jumătate armeancă, dinspre mamă, iar părinţii ei s-au despărţit pe când era la liceu. Familia s-a rupt în două: ea a rămas cu tatăl, un ofiţer aspru, sever, iar sora ei, Ileana, a plecat cu mama. A făcut mai întâi balet – nouă ani a repetat plié-ul şi a lucrat la postură. Apoi, în anii de liceu, a început să cânte – de la melodii populare până la piese din repertoriul francez. La 17 ani şi-a făcut curaj şi s-a înscris la o preselecţie pentru postul de solistă în Corul Armatei. Tot atunci a fost pusă pentru prima dată faţă-n faţă cu nedreptatea lumii artistice. Câştigătoarea era deja stabilită: fata unui colonel. A fost însă un om care, uluit de vocea debutantei, a refuzat să facă jocurile. Numele lui e Mircea Crişan, un mare artist al scenei româneşti, care se afla atunci în juriu. „A fost una, Călugăreanu, fantastică, o cântăreaţă care s-a prezentat precum cele profesioniste, deşi avea 17 ani. Pe fata lui Costoli (n.r. – colonelul) o cunoşteam de mică şi ştiam cât talent are. Am insistat să se facă alegerea corectă. Pe Călugăreanu am considerat-o artistă egală cu mine, deşi era abia o debutantă. Aşa a fost angajată Anca Miranda Călugăreanu. Tot eu am insistat să-şi schimbe numele în Anda, pentru a evita cacofonia. De aceea mi-a spus mereu «naşule»“, îşi aducea aminte, mai târziu, Crişan.

Anii ’60 au fost cei în care muzica românească se redefinea, iar divertismentul se reclădea. În perioada comunistă, muzica străină nu era atât de accesibilă cum este astăzi, dar cu toate acestea era adesea împrumutată. Marile hituri din clasamentele occidentale erau adaptate şi trasformate în şlagăre. În plus, majoritatea cântăreţilor erau ademeniţi cu iluzia televiziunii – teatrul, cu toate comediile, scenetele şi vodevilurile sale, se adaptase micului ecran.

Fata care cânta toată ziua franţuzeşte

Anda Călugăreanu şi Cornel Fugaru au cântat în Sincron

Şi iată cum în noul val al noii muzici româneşti se afirmă trupa Sincron. Fondatorul şi liderul grupului, Cornel Fugaru, se afla în căutarea unei voci feminine. Din vorbă-n vorbă se ajunge şi la Anda. „Am descoperit-o în urma unei discuţii între prieteni. Un amic, actor la Teatrul din Piteşti, mi-a spus: «Domnule, cunosc o fată la mine în cartier care cântă franţuzeşte toată ziua». Asta mi-a plăcut, pentru că pe atunci erau la modă Adamo, Aznavour şi alţi mari şansonetişti. Am fost acolo şi am descoperit-o.Se tot maimuţărea cu păpuşile, chipurile le punea şi pe ele să cânte. Am rugat-o: «Ia cântă-mi şi mie ceva!». Apoi i-am zis: «Merge, nu e rău deloc! Trebuie să înveţi, să te şlefuieşti». Am luat-o cu noi şi aşa a început ascensiunea ei. Era foarte receptivă şi avea o disciplină de fier. Cu alţi cântăreţi am avut probleme legate de întârzieri, dar cu ea niciodată. Anda a fost în primul rând o interpretă extraordinară, iubea camera, avea un fel unic de a transmite orice“, povestea Cornel Fugaru, într-un interviu pentru „Jurnalul Naţional“.

Beng-beng!

Era mijlocul anilor ’60, iar Anda Călugăreanu debutase deja alături de trupa Sincron pe marile scene naţionale, iar în 1966, de Revelion, apărea la TVR în emisiunea lui Alexandru Bocăneţ, „Profil pe 625 de linii“. Aici avea să se închege un trio greu de uitat pentru cei care şi-au îndulcit amarul comunist cu cele două ore de divertisment pe săptămână: Anda Călugăreanu, Florian Pittiş şi Dan Tufaru, cel care mai târziu avea să-i devină soţ cântăreţei. Momentele muzicale ale celor trei au dăinuit la televizor până târziu, spre finalul anilor ’80.

Tot în 1966, Anda este distribuită şi în producţia „Omul şi camera“, realizată sub bagheta cunoscutului om de televiziune Valeriu Lazarov. Faima solistei capătă un contur din ce în ce mai pronunţat, mai ales după ce proiectul a fost premiat la Festivalul Internaţional al Filmelor de Televiziune de la Montreux, Elveţia.

În acelaşi an, discografia Andei Călugăreanu îşi începe cronologia sub egida casei de discuri Electrecord. Vinilurile au început să se umple mai întâi cu piese ale cântăreţilor străini. Cu toate că vocea ei groasă era deja cunoscută publicului, românii încep să o perceapă ca pe o divă în adevăratul sens al cuvântului odată cu reinterpretarea piesei „Beng-beng!“ a cântăreţei americane Nancy Sinatra. Şi, ce-i drept, cântecul a rămas de neuitat până astăzi, ascultătorii căzându-i victime: „Beng-beng!/ În inimă, beng-beng!/ Tu mă-mpuşcai, beng beng!/ Neîncetat, beng-beng!/ Şi asta n-am uitat!“.

Anda Călugăreanu (sus), alături de Mihaela Mihai (prima din stanga), Vasilica Tastaman (dreapta), Corina Chiriac şi Ilie Năstase FOTO Arhiva TVR

Muzica a purtat-o prin festivaluri, turnee şi i-a adus numeroase premii. După ce a cucerit publicul la Cerbul de Aur şi la Mamaia, solista s-a îndreptat şi către alte zări. În 1968, se întoarce cu marele premiu de la Festivalul Prieteniei din Berlin şi de la Festivalul Polbit din Budapesta, precum şi cu premiul al III-lea de la Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor din Sofia.

„Fă în aşa fel ca lumea să nu mă uite “

Anda Călugăreanu a cântat şi a iubit în acelaşi fel: cu patimă. S-a căsătorit pentru prima dată cu actorul Dan Tufaru, cu care împărţea scena. În 1977 se naşte Ioana, fiica lor şi singurul copil al Andei. Cu toate că părea relaţia perfectă, povestea lor a avut un final dureros pentru artistă: la aproape doi ani de la naşterea fetei, Tufaru îşi părăseşte familia pentru actriţa Vasilica Tastaman.

Spre finalul anilor ’80, Anda s-a recăsătorit cu economistul Alexandru Medeleanu, care a susţinut-o şi a iubit-o până în ultima clipă. Părea că viaţa îi pregătise un scenariu mai bun: îşi găsise un om alături de care avea sufletul împăcat, iar lumea divertismenului o răsfăţa cu noi şi noi proiecte. Însă, în martie 1992, la întoarcerea dintr-un turneu în Israel, Anda se simte rău şi ajunge la spital. După mai multe analize descoperă că are probleme grave la plămâni şi pleacă pentru mai multe investigaţii în Grecia. Află că are cancer. Se întoarce în ţară şi cere ajutorul medicului Carol Przybilla, cel despre care se ştia că îl vindecase pe Ceauşescu de cancer de prostată. În zadar. Medicina n-a putut face minuni. Pe 15 august 1992, la 45 de ani, Anda Călugăreanu a murit. Vestea a fost dată de pe scena Festivalului de la Mamaia de Ştefan Bănică Jr. O ultimă dorinţă a avut, încredinţată soţului ei: „Tati, fă în aşa fel ca, după moartea mea, lumea să nu mă uite“. Funeraliile ei au fost comparate cu ale Mariei Tănase.

Cântăreaţă, actriţă de divertisment şi moderatoare în emisiuni pentru copii – doar câteva dintre ipostazele cu care a cucerit publicul din faţa televizorului

Anda Călugăreanu nu s-a considerat niciodată o divă. Era mai degrabă o prezenţă copilăroasă – şi ce exemplu poate fi mai potrivit dacă nu apariţia de la Cerbul de Aur din 1969, când a câştigat o menţiune a juriului. Îmbrăcată într-o rochiţă scurtă, cu guleraş rotund, alb, strâns cu o fundă neagră, cu o tunsoare scurtă, androgină, care-i încadra perfect faţa mică şi-i scotea în evidenţă ochii mari, această fată cânta cu bucurie, ţopăind de pe un picior pe altul: „N-am noroc, ce să fac?/ Niciodată soartă nu mi-a zâmbit/ N-am noroc, ce să fac?/ Niciun singur dor nu mi s-a împlinit“.

Actul de curaj al Andei

Anda voia să cânte şi să-şi compună propriile  melodii, iar toate acestea a simţit că le poate face abia pe la mijlocul anilor ’70, schimbând macazul de la pop la folk. Hotărârea a fost simţită de mulţi fani ca fiind una drastică. Într-un Interviu acordat revistei „Litoral“ în 1976, artista spunea: „Pur şi simplu a venit o vreme când mi-am dat seama că e cazul să-mi hotărăsc singură soarta, să-mi aleg eu însămi versurile care-mi plac şi să compun o muzică potrivită gândurilor şi preocupărilor mele. Adevărat, n-a fost uşor să renunţ la mijloacele facile de expresie de dinainte, în favoarea unor lucruri de calitate, cum sunt, sper, cele pe care le fac acum. Asta nu înseamnă că tot ce am făcut înainte a fost prost. De-ar fi fost aşa, n-aş fi avut puterea să merg mereu înainte. Iar, în ce priveşte mult-discutata mea trecere de la muzica uşoară la cea folk, fie-mi permis să cred că a fost, da, un act de curaj“.

Ancuţa a fost omul care a insuflat curaj celor din jur prin încrâncenarea cu care a luat întotdeauna lucrurile de la capăt, de la zero, strângând din dinţi şi spunându-şi: «Vă arăt eu vouă, că tot eu am dreptate! Drumul meu este un drum mai greu, dar este un drum al cinstei şi al adevărului».  Florian Pittiş, în revista „Flacăra“

Frumoşii nebuni ai folkului românesc

În lumea folkului, Anda a găsit oameni frumoşi, oneşti, oameni ai generaţiei în blugi şi membri ai Cenaclului Flacăra. Toţi au primit-o cu braţele deschise, mai ales Moţul Pittiş. „Ancuţa a reprezentat întotdeauna faţa nevăzută a personalităţii, acel om cald din spatele scenei, prieten nemaipomenit, care întotdeauna şi-a găsit timp pentru un telefon, chiar de la mari depărtări, fără să fie la mijloc o aniversare. Omul care a insuflat curaj celor din jur prin încrâncenarea cu care a luat întotdeauna lucrurile de la capăt, de la zero, strângând din dinţi şi spunându-şi: «Vă arăt eu vouă, că tot eu am dreptate! Drumul meu este un drum mai greu, dar este un drum al cinstei şi al adevărului». Şi aşa a şi fost! A debutat în muzică devenind vedetă a anilor ’60, cântând în diverse formaţii şi fiind acceptată de două categorii de public aflate în contradicţie. Până în ultima clipă a vieţii ei a învăţat de la alţii şi i-a învăţat pe alţii“, spunea Florian Pittiş, într-un interviu pentru revista „Flacăra“, la câţiva ani după moartea Andei.

A trebuit să înveţe să cânte la chitară. În rest, le avea pe toate. Spiritul libertăţii şi al adevărului, al iubirii şi al egalităţii nu a trebuit să-l înveţe. Fie în public, fie pe scenă, Anda Călugăreanu devenise o prezenţă constantă a Cenaclului Flacăra. A avansat rapid printre simbolurile mişcării. Alături de patosul lui Adrian Păunescu, vocea lui Florian Pittiş, chitara lui Vasile Şeicaru, stătea cântecul-imn al Andei Călugăreanu, „Noi, nu!“. Credea în el cu toată fiinţa: „Generaţii secate se sting,/ Tinerii râd către stelele reci,/ Cine-şi va pierde credinţa-n izbândă/ Pe-aceste mereu mişcătoare poteci?/ Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!“.

Trio-ul de la TVR ajuns pe coperta revistei „Flacăra“: Florian Pittiş, Anda Călugăreanu, Dan Tufaru

Comuniştii i-au închis uşile, dar ea a deschis altele

Intrarea în lumea folkului şi mai ales în rândurile Cenaclului Flacăra a fost dulce-amăruie. Şi-a liniştit sufletul, şi-a împlinit o dorinţă, însă acest nou început îi închidea uşile statului. Florian Pittiş, prietenul ei de nădejde, povestea după 1989: „De atunci a dobândit, pe lângă talentul uriaş, şi celălalt lucru de care au nevoie creatorii: respectul oamenilor. A ajuns să compună singură, să aibă spectacole la Teatrul Mic, alături de Leopoldina Bălănuţă. Urmările unui astfel de gest au fost dramatice. Electrecordul, presat de Ministerul Culturii şi de alţi decidenţi, a refuzat să-i scoată disc: «Nu scoţi dumneata discuri pe compoziţiile dumitale de doi bani, trebuie să scoţi melodii ale creatorilor consacraţi!». Numai datorită unor intervenţii ale unor oameni de bine i s-a acceptat discul, dar nu pe muzica ei, ci a lui Nicu Alifantis“.

Era un simbol al feminităţii şi al inteligenţei feminine. A renunţat la cariera ei strălucită de cântăreaţă de muzică uşoară în favoarea folkului. Curaj, dar mai degrabă descătuşarea unei conştiinţe. Doru Stănculescu, membru fondator al Cenaclului Flacăra

Şi tot despre nedreptăţile suferite de Anda povestea şi Doru Stănculescu, unul dintre membrii fondatori ai Cenaclului Flacăra: „Era un simbol al feminităţii şi al inteligenţei feminine. A renunţat la cariera ei strălucită de cântăreaţă de muzică uşoară în favoarea folkului. Practic, a dat un interviu, care a cutremurat lumea muzicii uşoare, în revista «Flacăra», prin ’72-’73, dezvăluind o grămadă de murdării care se petreceau în acea lume, culminând cu Festivalul de la Mamaia. Şi-a tăiat craca de sub picioare atunci, iar compozitorii pur şi simplu au boicotat-o. Curaj, dar mai degrabă descătuşarea unei conştiinţe. De fapt, cel care a influenţat-o foarte mult a fost Moţu. Florian Pittiş i-a spus: «Termină cu prostiile astea, cu mizeria asta din muzica uşoară şi vino alături de noi, alături de muzica tânără». Şi a reuşit s-o convingă şi, împreună cu Dan Tufaru, soţul ei, au aderat amândoi la noua mişcare care luase atunci avânt“.

<strong>„Nu caut să fiu originală cu orice preţ. Dacă am ceva de spus, o spun aşa cum pot“</strong>

Un alt mare vis al Andei Călugăreanu a fost să devină actriţă. A încercat de mai multe ori să intre la Institutul Naţional de Artă Teatrală şi Cinematografică, UNATC-ul de astăzi, însă de fiecare dată a fost refuzată. Motivul? Înălţimea! „Mi-am dorit dintotdeauna să fac teatru. Din dorinţa de a fi pe scenă am început să cânt, şi tot asta m-a îndreptat către şansonetă, în care textul, poezia şi semnificaţia deţin rolul principal. Am căutat expresia şi stilul ce se potrivesc mai bine cu firea mea şi cu textele pe care le aleg“, avea să mărturisească artista.

Toma Caragiu, o mare fericire

Chiar dacă mai marii instituţiei nu o considerau talentată, Anda nu s-a lăsat descurajată. Şi-a croit singură drumul către micul ecran, jucând alături de marii actori ai României – lucru ce nu-l poate garanta nicio diplomă. În scheciurile de la televiziune i-au fost parteneri Ştefan Bănică, Florin Piersic, Dem Rădulescu, Mitică Popescu şi mulţi alţii – dintre toţi, însă, scenetele cu Toma Caragiu i-au rămas în suflet ca lecţie preţioasă.

„Întâlnirea mea cu Toma Caragiu a însemnat mult pentru mine, nu numai pentru că a sesizat cu câtă pasiune iubeam teatrul şi muzica, ci şi pentru că am învăţat enorm de la el. În primul rând, am învăţat că în meseria asta lucrurile trebuie privite cu multă seriozitate – chiar şi atunci când joci la televiziune, genul «uşor». Am înţeles atunci că un mare actor are capacitatea şi disponibilitatea de a-şi ajuta partenerii, sensibilitatea şi răbdarea de a construi împreună cu ei. Îl ascultam concentrată şi emoţionată; era fermecător, destins, parcă se juca şi, totodată, din felul lui de a lucra se desprindea clar ceea ce aveam de făcut ceilalţi. Îşi cheltuia fără pic de egoism fantezia, forţa creatoare şi talentul. Sunt fericită că l-am avut partener, a fost un mare noroc pentru mine; şi sunt fericită că au rămas în filmoteca televiziunii emisiunile noastre. Mi-am dorit autonomie în actul artistic. Simţeam că e o experienţă pe care trebuie să o străbat; intuiam că interpretul este şi creator, nu numai executant. Nu caut să fiu originală cu orice preţ, originalitatea se realizează numai atunci când n-o cauţi. Dacă am ceva de spus, cred că e bine s-o spun, aşa cum pot, întrebuinţând limbajul care exprimă exact ceea ce am de spus.“

O ambiţie: să fie actriţă cu acte în regulă

Anda Călugăreanu era deja celebră când a reuşit să treacă examenul de la Actorie. Pare-se că, până la urmă, toţi anii de scenete, emisiuni şi apariţii pe scenele teatrelor i-au câştigat locul pe care şi-l dorea cu ardoare. În 1984, a intrat la clasa lui Octavian Cotescu, însă după ce marele actor a murit în vara anului următor, promoţia a fost preluată de Mihai Mălaimare.

Tot ce făcea voia să iasă perfect. Era extrem de telegenică. Luminiţa Dumitrescu, realizatoare TVR

Debutul într-un spectacol dramatic l-a avut la Teatrul Nottara, când încă era studentă. În piesa „De ce dormi, iubito?“ l-a avut partener de scenă pe Horaţiu Mălăele. Au devenit prieteni pe loc. „Am cunoscut-o de pe vremea studenţiei, când ea era cine era, iar eu, Horaţiu Mălăele, eram un nimeni. Eram uimit de performanţa ei şi de cea a lui Dan Tufaru şi a lui Florian Pittiş. S-a întâmplat să ne întâlnim în anturajul lui Toma Caragiu. Cu Anduţa am legat o prietenie de nedesfăcut“, povestea Mălăele. 

Rolurile pe scândură au venit pe bandă rulantă până la finalul vieţii, iar începutul anilor ’80 i-au
adus şi debutul pe marele ecran – regizorul Dan Piţa a distribuit-o în rolul Sultanei din filmul „Bietul Ioanide“.

Anda copiilor

A existat şi o Anda Călugăreanu a copiilor: vocea haioasă de la radio şi cea de la Teatrul Ţăndărică. Era ea, aceeaşi care cânta „O portocală“ sau „În rândul patru“. Ea, aceeaşi care a trecut, pentru cei mai mici, de la „Un coşar este fetiţa asta“ la „Micul Prinţ“. Nici nu era nevoie de prea multă străduinţă – vocea cameleonică şi prezenţa plină de voioşie o recomandau pentru a sta în mijlocul copiilor. Sunt mulţi care şi-i mai amintesc pe Oache, Scăpărici şi Omide, cele trei personaje principale animate din filmul „Maria Mirabela“. Dar câţi ştiu că în spatele broscoiului verde, pedepsit de Zâna Pădurii, este vocea Andei Călugăreanu? Multora dintre cântecele copilăriei le-a dat viaţă Anda – şi le-a făcut nemuritoare.

După 1990, Oache s-a… pensionat, însă Anda a acceptat o nouă provocare: o emisiune pentru copii. Nu numai că îi purta numele, „Club Anda“, dar avea şi un co-prezentator unic (foto drepta): pe însăşi Omide, prin vocea actriţei Simona Măicănescu. Luminiţa Dumitrescu, realizatoarea emisiunii, povestea într-un interviu cum era să lucrezi cu Anda: „Tot ce făcea voia să iasă perfect. Era extrem de telegenică. Era suficient doar un proiector aprins pe chipul ei. Toţi directorii de imagine spuneau că este o plăcere să lucrezi cu ea“.

„Circul foamei/ Circul vieţii“

Îşi dorea atât de mult să evolueze şi să devină un artist complet încât, după ce a luat lecţii particulare de limbă franceză, a obţinut o bursă la celebra şcoală de clovni École Nationale du Cirque „Annie Fratellini“ din Paris. Realizatorul TVR Ovidiu Dumitru, cel care a lucrat multă vreme cu Anda, a observat schimbările şi îmbunătăţirile pe care le-a avut odată cu această oportunitate: „A stat acolo doi ani. Când a venit era uluitoare, putea să-şi schimbe glasul în zece tonalităţi. Parisul a schimbat-o din punct de vedere profesional, dar şi cultural. Acolo nu făcea doar cursurile de clovni, a făcut şi istoria literaturii şi dramaturgiei franceze. A făcut şi teatru. Vorbea franceza ca o franţuzoaică“.

În 1988, este distribuită de regizorul Mihai Mălaimare în rolul lui Dario, din piesa „Clovnii“, care s-a jucat pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti timp de patru ani. Însă arhiva Internetului ne-o prezintă şi pe scena din Statele Unite. Era 1990 şi românii abia aflau că democraţia nu era aşa cum şi-o imaginaseră ei în stradă, în decembrie ’89. Anda era Clovnul Democraţie, într-un monolog pus în scenă de către Teatrul „Constantin Tănase“. Acolo, pe „tărâmul tuturor posibilităţilor“, în faţa unui public distins, în care se aflau regele Mihai şi regina Ana, Anda Călugăreanu, îmbrăcată haios în haine de clovn, prezenta o satiră a României aflată la trecerea dintre comunism şi democraţie: „Atenţiune, lume, lume!/ Priviţi clovnul-minune!/ Omul care-i plin de haz/ Când ia palme pe obraz (...)/ Circul foamei, circul vieţii/ Şi-al politicii şi-al pieţii/ Circul marelui Senat/ Şi-al comerţului privat/ Circul cu democraţia/ Ia, priviţi minunăţia!“.