Poemul simfonic "Don Juan", de Richard Strauss, se aude la Ateneul Român. Christian Badea va dirija şi Dansul celor şapte voaluri din opera "Salomeea"

Astă-seară,  Orchestra Filarmonicii "George Enescu", dirijată de Christian Badea, va avea în program lucrări de  Richard Strauss: Poemul simfonic Don Juan, Ultimele patru cântece Fantezia simfonică, Femeia fără umbră, Dansul celor şapte voaluri din opera "Salomeea". Concertul a fost susţinut şi joi, 23 aprilie, la Ateneul Român.

Christian Badea, dirijor aclamat  în cele mai prestigioase săli de concert şi în celebre teatre lirice din Europa, America de Nord şi Asia, a studiat vioara la Conservatorul de muzică din Bucureşti şi dirijat de orchestră la Bruxelles. A continuat studiile de dirijat la Mozarteum din Salzburg, sub îndrumarea maestrului Herbert von Karajan şi s-a perfecţionat la Juilliard School din New York, unde principalul său mentor a fost Leonard Bernstein. În Europa, dirijorul Christian Badea a condus orchestrele Royal Philharmonic şi BBC Symphony din Londra, Residentie Orchestra, Amsterdam Philharmonic şi Orchestra Radio din Olanda, Orchestra Beethovenhalle din Bonn, orchestrele Radio şi l'Ile de France din Paris, Orchestra Naţională din Lyon, orchestrele RAI din Torino, Santa Cecilia din Roma, Maggio Musicale din Florenţa, Filarmonica din Budapesta, Orchestra Naţională a Spaniei din Madrid şi orchestre din Valencia, Sevilla şi Bilbao. În Asia a condus Filarmonica din Hong Kong şi a întreprins un turneu în Japonia cu Orchestra Filarmonicii din Tokio.

În America de Nord Christian Badea s-a aflat la pupitrul orchestrelor simfonice din Pittsburgh, Washington D.C., Atlanta, Detroit, Baltimore, Rochester şi Montreal. Vastul său repertoriu include cele mai diverse epoci şi stiluri, de la Bach, Haydn, Mozart, Beethoven, integrale Bruckner şi Mahler, până la compozitori din secolul XXI. Din muzica secolului XX prezintă frecvent lucrări de Stravinski, Sibelius, Şostakovici, Prokofiev, Bartok, Janacek, Schönberg, Berg, Webern, Honegger, Zemlinsky, Walton, Britten, Vaughan Williams, Lutoslawski, Dutilleux, Messiaen, Ligeti, Henze şi Berio. Fiind un admirator al culturii franceze, dirijorul prezintă şi înregistrează numeroase lucrări din muzica franceză. Datorită interesului său deosebit pentru muzica contemporană, a colaborat cu compozitori renumiţi precum Leonard Bernstein, Samuel Barber, Peter Mennin, Michael Tippett, George Crumb, Frank Zappa, John Corigliano, Christopher Rouse, John Adams, adesea dirijând şi muzică contemporană românească. Dintre înregistrările realizate de dirijor, de referinţă este cea de la Telarc, cu Royal Philharmonic din Londra, interpretând Simfonia nr. 3 de Saint-Saëns, înregistrările care au primit distincţii cu simfoniile autorilor americani Roger Sessions şi Peter Mennin şi înregistrarea live a operei Antoniu şi Cleopatra de Samuel Barber distinsă cu un Premiu Grammy. Activitatea sa  include şi participări  la concerte şi spectacole de operă transmise de televiziune, în SUA, Italia, Spania, Marea Britanie, Austria, Japonia. De asemenea, este invitat să participe la numeroase festivaluri, printre care cele de la Paris, München, Verona, Maggio Musicale Fiorentino sau Hong Kong Arts Festival.

A colaborat cu interpreţi de renume precum Mstislav Rostropovich, Yo Yo Ma, Yefim Bronfman, Shlomo Mintz, Midori Seiler, Cho Liang Lin, Mitsuko Uchida, Gerhard Oppitz, Alfredo Kraus, Lynn Harrell, Placido Domingo, Renée Fleming, Bryn Terfel, Natalie Dessay, Rolando Villazon, Simon Keenlyside, Samuel Ramey, Thomas Hampson, Dawn Upshaw, James Morris, Neil Shicoff şi regizori precum Bruce Beresford, David Poutney, Franco Zeffirelli, Andrei Şerban şi Keith Warner. Întrucât dirijează peste 80 de opere - de la Mozart, Verdi, Wagner, Puccini, la Stravinski Prokofiev, Berg, Samuel Barber şi repertoriul italian şi francez al teatrului liric - dirijorul a colaborat cu cei mai renumiţi cântăreţi din ultimele două decenii. În Europa a dirijat spectacole de operă la Covent Garden şi Royal Opera House din Londra, Opera din Viena, teatrele lirice din München, Hamburg, Geneva, Bruxelles, Amsterdam, Copenhaga, Stockholm, Torino, Bologna, Lyon şi în America de Nord la Houston, Dallas, Toronto, Montreal, Baltimore şi Detroit. În ultimul deceniu, Christian Badea a dirijat peste 170 de spectacole la Metropolitan Opera din New York. În ultimii ani dirijorul a prezentat în Spania concerte cu Simfonia nr. 6 de Bruckner, Simfonia de cameră op. 9b de Schönberg, Simfonia nr. 1 de Şostakovici şi Das Lied von der Erde de Mahler, un concert integral Beethoven la Stockholm, Simfonia nr. 3 de Mahler la Valencia, Salome şi Povestirile lui Hoffmann în SUA, Tosca la Covent Garden, Parsifal şi Macbeth la Copenhaga, Otello, Capriccio şi The Rake's Progress la Opera din Stockholm. 

În 2006, după o lungă absenţă, Christian Badea a revenit în România, fiind invitat să conducă Orchestra Naţională Radio la deschiderea stagiunii, cu Simfonia nr. 9 de Mahler. De atunci a mai dirijat această orchestră, iar în 2008, la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, i-a fost decernat titlul de Doctor Honoris Causa. Pe lângă activitatea concertistică, Christian Badea predă cursuri de măiestrie la Montreal, Copenhaga, Stockholm şi în SUA. În Rusia a fost invitat să dirijeze Orchestra de Stat din Moscova şi Orchestra Filarmonicii din Sankt Petersburg într-un concert dedicat lui Mstislav Rostropovich, în august 2008 a dirijat Orchestra Filarmonicii din Praga la Festivalul „Dvorak”, iar în octombrie a revenit la Royal Opera House din Londra pentru un spectacol cu Boema. De asemenea în 2008, Christian Badea a condus Orchestra Filarmonicii „George Enescu” într-un concert aniversar, la deschiderea celei de a 140-a stagiuni. Recent, în 2009, a dirijat spectacole cu Dama de pică la Opera din Stockholm şi Salome la Deutsche Oper am Rhein din Düsseldorf şi concerte simfonice în Danemarca şi România. Christian Badea este distins cu  Ordinul Meritul Cultural decernat de către Preşedinţia României.

LISE DAVIDSEN

Tânãra sopranã Lise Davidsen a absolvit Academia de Operã din Copenhaga în 2014, studiind cu prof. Susanna Eken. A debutat la Opera Regalã din Copenhaga în 2013, apoi a concertat ca solistã în Recviemul de Verdi pe scena Filarmonicii din Berlin în cadrul unui proiect desfãşurat împreunã cu Conservatorul Regal de Muzicã din Copenhaga.
În stagiunea curentã, Lise Davidsen are programate apariþii în compania Filarmonicii „George Enescu” şi a dirijorului Christian Badea, precum şi alãturi de Randers Chamber Orchestra şi dirijorul David Riddell cu Liedurile Wesendonk de Richard Wagner. De asemenea, pe scena Operei Norvegiene din Oslo (dirijor John Fiore) va interpreta rolului titular din Sancta Susanna de Paul Hindemith şi în iunie va susþine concerte la Filarmonica din Oslo.
În stagiunea urmãtoare, proiectele Lisei Davidsen includ colaborãri cu Bayerisches Staatsoper, Norwegian Opera, Frankfurt Opera, Oslo Philharmonic.
S-a perfecþionat la cursuri de mãiestrie susþinute de Evgenija Gorokhovskaja, Elena Obraztsova, Jocelyne Dienst, José van Damm, Ton Koopman, Andreas Schmidt şi Helmut Deutsch. În vara anului 2013, Lise Davidsen a primit statutul de artist rezident al Aix-en-Provence Vocal Academy şi a fost invitatã apoi sã colaboreze cu Waltraud Meier în 2014.
Lise Davidsen a primit numeroase premii şi distincþii, dintre care menþionãm „Léonie Sonning Music Grant”, „Hertha Finnerup and Borge Schroders Grant” şi „Song Prize of 2013”.

Richard Strauss
Poemul simfonic Don Juan
Dansul celor şapte voaluri din opera Salomeea

Richard Strauss şi-a dovedit talentul muzical încă din prima tinereţe. La 22 de ani, Hans von Bülow l-a promovat dirijor asociat la Meinigen. Câţiva ani mai târziu, activează la Opera din Münchenul natal, apoi la Weimar (1889 - 94). Execuţia poemului Don Juan are răsunet. Se perindă pe la München, Berlin, Viena. Se stinge din viaţă la o vârstă venerabilă, la Garmisch. Strauss a fost dirijor cu faimă (în această calitate - dar şi ca autor - a fost invitat la Bucureşti de către George Georgescu, admirator şi promotor al creaţiei lui în România), compozitor fecund, mare orchestrator. În tinereţe a compus poeme simfonice, simfonii cu program, la maturitate şi bătrâneţe - opere (evident că şi alte lucrări - inclusiv concertante). Stilistic, Strauss se situează în linia Liszt - Wagner, utilizând formele libere, dar şi cele severe (rondo, sonată, variaţiuni). Colorist fin şi abundent, Strauss reuşeşte o perfectă simbioză între ideea muzicală şi haina orchestrală. El împinge la extrem percepţia postromantică - în cromatizarea melodiei, în conglomeratele armonice, în aparatul orchestral supradimensionat.
„Cine vrea să înţeleagă poemele simfonice ale lui Strauss, nu are decât să se mărginească la titlurile fiecărei lucrări: Don Juan, Don Quixote, Simfonia domestica, Simfonia Alpilor... Aceste titluri atât de elocvente pot transforma cu uşurinţă impresiile sonore într-o părere concretă” - Ernst Krause

Interesantă observaţia autorului masivei monografii consacrate lui Strauss! Nu de la program către muzică, ci invers! Într-adevăr, sunetele nu se pot converti în imagini concrete, ci cel mult pot direcţiona fantezia ascultătorului; într-adevăr, muzica poate trezi imagini vizuale, asociaţii de idei. Însă cel mai adevărat lucru, în esenţă, este că muzica îşi ajunge sieşi pentru a exprima o realitate specifică şi că orice asocieri sunt posibile fără a-i altera sensurile pur emoţionale, indefinibile, inefabile, indestructibile, identitatea şi unicitatea estetică. Ascultătorul percepe sunete. Compozitorul imaginează curgerea în timp şi spaţiu (înţeles în simultaneitate), sunete pe care le combină, le colorează. Interpretul le ordonează potrivit înscrisului partiturii. Ascultătorul le absoarbe şi le înţelege pe măsura experienţei sale auditive, a culturiii şi sensibilităţii de care dispune. Muzica nu descrie, înfăţişează, zugrăveşte etc.; ea sugerează. Programul e un ghid, un cod. Nu imitarea este raţiunea ei, ci stimularea fanteziei, a inteligenţei, ascuţirea sensibilităţii. Cred că în sensul acestor succinte consideraţii trebuie înţeleasă muzica cu program, aşa cum pe drept cuvânt a definit-o Beethoven apropo de Pastorala sa. Mai cred că Strauss a alcătuit un program, aşternut sub formă de succinte indicaţii (în Simfonia Alpilor, ca şi alte creaţii programatice), din nevoia de a călăuzi imaginaţia ascultătorului (şi, poate, chiar şi a interpreţilor), şi, aşa cum pertinent remarcă Krause, pentru a-ţi stârni propria inspiraţie! Dar, în miezul şi jurul unor astfel de idei se poate glosa foarte mult (autorul invocat le dezvoltă pe multe pagini).

Don Juan este unul dintre marile mituri ale culturii literare europene. Numele acestuia (pe româneşte, Ion) echivalează seducătorul. Seducător din ambiţie fanfaronadă, din insaţietate amoroasă, din nevoia de a-şi înfrunta valenţele fizice şi spirituale? Câte ceva din toate acestea şi mai mult decât atât. Don Juan este, poate, un aspirant către amorul absolut, pe care, oricât s-ar strădui, nu-l poate afla. El nu este, cum banalizat se afirmă, un afemeiat, ci un căutător al fericirii prin dragoste. Din punct de vedere literar şi filosofic, tema a fost mult dezvoltată (inclusiv într-un pertinent volum semnat de Mihai Moroianu). Dar şi muzical, de la Mozart, Dargomâjski, la remarcabilul poem al lui Strauss (1887). Acesta din urmă s-a inspirat din versurile lui Nikolaus Lenau (născut în judeţul Timiş, în 1802, dispărut în 1850, unul dintre marii romantici austrieci). Compoziţia nu urmăreşte să redea anecdoticul, ci starea sufletească. Strauss foloseşte în principal trei teme (şi alte trei mai puţin importante): prima, în allegro molto con brio, plină de avântare (zice Lenau în poemul său din 1844: „Primele cununi ale gloriei sunt cele mai strălucitoare, iar primul sărut dă cea mai suavă încântare”); apoi alta, triumfală, aidoma eroului mulţumit de sine şi, în fine, una cromatică descendentă, ca stingerea existenţei, căci toate sunt trecătoare: aspiraţii, nelinişti, împliniri, bucurii, dureri. Poemul lui Strauss, bogat în culoare, plin de inventivitate, ne sugerează, doar, toate acestea, el desfăşurându-se după fantezia şi logica muzicală ale compozitorului.

Salomea este personaj deopotrivă mitic şi literar; datorită lui Massenet şi, mai cu seamă, lui Richard Strauss şi muzical. Subiectul, biblic, legat de loan Botezătorul, al cărui cap tăiat, însângerat, este adorat de fiica lui Herodius, într-un dans frenetic, al vălurilor, are semnificaţii filosofice: lupta între carnal şi spiritual. Strauss (1905), după Oscar Wilde, transpune în limbaj muzical fantezia erotică devoratoare, într-un dans în care orice urmă de idealism dispare în sensualismul primitiv, fetişist. Muzica lui Strauss are ardoarea cerută de subiect, tensiunea tragică şi forţa de convingere prin care noi înţelegem nu acţiunea brută, ci substraturile ei filosofice şi religioase, despovărate de „story”-ul cunoscut, ducîndu-ne înspre abisurile fiinţei noastre spirituale, insondabile, dar relevante. Oare s-ar fi schimbat soarta lumii dacă loan Botezătorul n-ar fi fost decapitat cum ne spun scripturile? Dar dacă orice era întru totul „programat”? Muzica lui Strauss, palpabilă, senzuală, erotică, ne sugerează un răspuns, cuprins în replica privind soarta acestei femei ignobile, care trebuie să dispară fizic (din istorie şi, ipso facto, din mitologie).
(Text de Petre CODREANU)

Ultimele patru lieduri
Fantezia simfonică „Femeia fără umbră”

Născut în 1864 la München, Richard Strauss ocupă un loc important în muzica secolului XX. Poate că rezervele manifestate în privinţa participării la tendinţele de reînnoire a limbajului muzical şi rămânerea mai degrabă pe o linie neîndepărtată de o gândire clasică a făcut ca pentru unii el să fie considerat oarecum în afara epocii sale. Cu un tată muzician, primul cornist solo al Operei din München, el are şansa să trăiască în muzică din fragedă tinereţe, dar totodată pe linie paternă să aibă pentru clasici acelaşi respect toată viaţa. Asta nu-l împiedică să se apropie de Wagner, să găsească totuşi exprimări curajoase, ca în Salomea sau în Elektra, de pildă.
Simfonist prin excelenţă, îndrăgostit de sunetul vocilor pentru care a scris pagini nemuritoare, Strauss reuşeşte să fie acceptat cum se cuvine şi de cei care nu se numărau printre admiratorii săi. Când, în 1901, vine la Paris ca să dirijeze două concerte cu lucrări simfonice ale sale, Claude Debussy, prezent în calitate de cronicar va scrie un articol în care afirma că este imposibil „să te sustragi geniului acestui om”. Mai târziu, cronica va apărea în volumul Domnul Croche antidiletant, din care spicuim câteva rânduri semnificative: „Domnul Richard Strauss, care a dirijat de curând orchestra Concertelor Lamoureux (…) Este aproape singurul muzician original al tinerei Germanii; are în acelaşi timp ceva din Liszt, prin remarcabila sa virtuozitate în arta de a mânui orchestra, şi din Berlioz al nostru, prin grija de a-şi sprijini muzica pe literatură (…) el gândeşte fără îndoială în imagini colorate şi pare să deseneze linia ideilor sale cu ajutorul orchestrei.” Claude de France, acest mare muzician şi fin analist sublinia atunci trăsături definitorii, valabile pentru o întreagă carieră.

La 22 de ani, Richard Strauss este promovat dirijor asociat de către Hans von Bülow. Se va afirma curând ca unul dintre reputaţii mânuitori ai baghetei, activând apoi la Weimar, München, Berlin Viena, dar şi la Milano, Paris, Amsterdam, Londra, Madrid, Barcelona sau Moscova. Ca şi în cazul lui Mahler, dirijorul nu îl încurcă pe compozitor. Cele două ipostaze se completează, până la urmă însă creaţia câştigându-şi drepturile.
Surprindem două perioade în creaţia lui Richard Strauss, prima, până în jurul vârstei de patruzeci de ani, cea a marilor poeme simfonice, cea de-a doua în care opera este prioritară. A scris nenumărate lieduri, lucru firesc pentru un compozitor german credincios tradiţiei. Majoritatea lor au fost oferite vocii de soprană cu accente dramatice.
Anul 1948 este anul compunerii liedului Im Abendrot (În amurg), pe versuri de Joseph von Eichendorff (1788 -1857), poet, nuvelist romantic a cărui creaţie l-a inspirat mai ales pe Hugo Wolf. Îi urmează în acelaşi an încă trei lieduri, de astă dată pe versuri de Hermann Hesse (1877-18629): Frühling (Primăvară), September (Septembrie), Beim schlafengehen (La culcare). Ele vor fi înmănunchiate într-un ciclu – Vier letzte Lieder – în care primul scris devine ultimul, celelalte păstrându-şi ordinea de mai sus. Am spune că suntem în prezenţa unui ciclu gândit ca un poem simfonic pentru soprană şi orchestră, în care orchestra nu are rolul unui simplu acompaniator, ci vine cu toată zestrea cucerită încă din anii de tinereţe. Vocea trebuie să răspundă dorinţelor dintotdeauna ale compozitorului, ea pluteşte şi domină sonorităţile, se afirmă prin expresivitate, prin autoritate într-un acut strălucitor, în primul lied în special, prin intervenţii pline de mister, prin momente de pianissimo de maximă sensibilitate. Vocea ideală este cea de soprană dramatică, dar un instrument capabil să răspundă tuturor dorinţelor compozitorului. În condiţiile date, Richard Strauss apelează la Kirsten Flagstad, soprana care stăpânea marele repertoriu wagnerian în acei ani. Iată ce îi scria: „…Aş dori să fie posibil ca ele (liedurile, n.n.) să ajungă la dumneavoastră pentru o primă audiţie mondială într-un concert cu o orchestră importantă şi un dirijor de primă mână”.
Dorinţa sa a fost îndeplinită în mai 1950, la Londra, cu Furtwängler la pupitru. Dar Strauss nu a mai putut să le asculte: murise în 1949 la Garmisch, în Alpii bavarezi.

Femeia fără umbră, op. 65, operă în trei acte, este rezultatul colaborării dintre Richard Strauss şi prietenul său, poetul şi libretistul Hugo von Hofmannsthal, împreună cu care realizase alte două capodopere – Cavalerul rozelor şi Ariadna la Naxos. Scrisă între 1911 şi 1917, va avea premiera la Viena în 10 octombrie 1919.
Povestea ne introduce într-o lume de basm: împăratul Insulelor de Sud-Est, simplu muritor, se căsătoreşte cu fiica Regelui Spiritelor, atotputernicul Keikobad. Dar în urma ceremoniei, împărăteasa nu îşi pierde însuşirile zeilor, ea nu are umbră, umbra care în povestea lui von Hofmannsthal este simbolul fecundităţii. La trecerea unui an de la nuntă, un mesager trimis de Keikoban o anunţă că dacă în trei zile nu îşi va găsi propria-i umbră, care să-i asigure însuşirile omeneşti, împăratul, soţul pe care îl iubeşte, va fi transformat într-o stană de piatră. „Împărăteasa nu are umbră, împăratul trebuie pietrificat”, iată fraza obsedantă, ameninţătoare, traversând de la un capăt la altul opera lui Richard Strauss.
Împărăteasa împreună de doica ei, o vrăjitoare înzestrată cu farmece de tot felul, găsesc soluţia salvatoare: vor încerca să o convingă pe soţia vopsitorului Barak, deloc doritoare să dea un descendent bărbatului ei, să îşi cedeze umbra. Lucrurile se complică, Barak se împotriveşte, la rîndul ei împărăteasa va refuza până la urmă ideea de a fura umbra unei femei necugetate, nedorind să creeze noi necazuri într-o lume plină de suferinţe. Termenul acordat de Keikobad va fi depăşit, împăratul va fi pietrificat, dar finalul fericit se află în fântâna vieţii din care împărăteasa va bea. Purtarea ei profund umană va fi răsplătită, ea va primi o umbră, iar împăratul va reveni la viaţă.
Muzica susţine desfăşurarea basmului, pendulând între transparenţă şi brutală exprimare chiar, subliniind momentele în care împărăteasa şi însoţitoarea ei coboară printre oamenii simpli. Orchestra îşi impune prezenţa, ca întotdeauna în cazul lui Strauss ea este imaginea ideilor sale, precum bine spunea Claude Debussy. Poate că expresia brutală pe care o surprindem nu o dată ar veni şi de la faptul că opera a fost scrisă în vremuri tragice, pe timpul Primului Război Mondial, iar în anul premierei sale Europa era încă într-o stare de tulburătoare neclaritate.
Trec anii. Iată-ne în 1946, la un an după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Alegând momente definitorii din cuprinsul operei, Richard Strauss scrie Fantezia simfonică „Femeia fără umbră”, a cărei primă audiţie va avea loc la Viena în 1947.
Liniştea începutului, întreruptă de accente premonitorii, se transformă în partea mediană într-un bloc sugerând o forţă brutală dominatoare. Apoi, totul reintră în liniştea începutului, ca o speranţă într-un viitor netulburat.
(Text de Vladimir POPESCU-DEVESELU)

Texte din caietul program al Filarmonicii "George Enescu", realizate de secretariatul muzical.