Irina Margareta Nistor, critic de film: „În comunism, oamenii sperau să vină Rambo să schimbe regimul“

Irina Margareta Nistor, critic de film: „În comunism, oamenii sperau să vină Rambo
să schimbe regimul“

Irina Margareta Nistor; Foto: Eduard Enea

Irina Margareta Nistor (58 de ani) vorbeşte despre marea sa pasiune pentru filme, despre anii tinereţii, când cinematograful era cel mai sigur refugiu, dar şi despre greutăţile unui cinefil care visa la pelicule color într-o lume atât de cenuşie.

Irina Margareta Nistor are în casă, pe-un perete, portretul în ulei al maestrului său, Dumitru Ion Suchianu, într-un colţ de masă, o statuetă de Oscar inscripţionată cu numele său, fotografii ale minunatei Marilyn împrăştiate ici şi colo pe diverse obiecte de uz curent şi rafturi înţesate de casete şi  DVD-uri, acoperite de distincţii, afişe de film şi cadouri personalizate. Adică toate formele pe care le îmbracă filmul. Nici nu s-ar fi putut altfel, căci Irina Margareta Nistor trăieşte pentru cinematografie. Chiar şi în discuţiile libere, despre episoade mai vesele ori mai triste din viaţă, inserează cu o naturaleţe debordantă referiri la lumea largă a cinematografiei. Irina Margareta Nistor pare că ar putea transforma orice mic eveniment într-un spectacol. Şi acesta e talentul său. 
 
„Weekend Adevărul“: Aveţi pe casă lipită o plăcuţă pe care scrie „Această casă nu este de vânzare“. De ce?
Irina Margareta-Nistor: Am pus semnul ăla mare că nu e de vânzare, pentru că m-au exasperat agenţii imobiliari, sunau tot timpul să mă întrebe dacă o dau. Nostim este că mulţi nu observă acel „nu“ şi încă mai sună.
 
Locuiţi încă în casa părintească.
Da. În 1939, străbunicul – odată cu „Pe aripile vântului“ sau cu „Vrăjitorul din Oz“ dacă vrei, aşa îmi place să zic –, a ridicat această casă împreună cu bunicii mei. Aici am fost dintotdeauna, aici am copilărit şi sper ca tot aici să şi sfârşesc. Dar am trăit mereu cu sabia lui Damocles deasupra capului pentru că ar fi putut să o dărâme. Suntem înconjuraţi de blocuri în cartier. Dacă mai trăia Ceauşescu şase luni, aici era o parcare. Înainte, a dorit să facă un sat olimpic aici. Iar în prima fază ne-au băgat obligatoriu chiriaşi. Jumătate din casă era ocupată de ei, deşi noi eram cinci oameni – bunicii din partea mamei, părinţii mei şi eu – în cinci camere.
 
Povestea chiriaşului cu vizite multe
Regimul acesta de chirie era aplicat acelora care scăpaseră de naţionalizare?
La un moment dat, au trimis un tovarăş de nădejde care a vrut s-o ia cu totul. A inspectat casa şi la final a zis: „Eee, nu are încălzire centrală?!“. Şi s-a cărat. Apoi au revenit: „A, aveţi prea multe camere!“. Şi au trimis chiriaşi. Erau oameni trimişi de ICRAL (n.r. – Întreprinderea de Construcţii, Reparaţii şi Administrare Locativă), care erau cazaţi la etaj. Stăteau într-una din cele trei camere, singura care era complet izolată de restul. Am avut ultimul chiriaş când aveam eu 3 ani. Un domn simpatic pe care-l chema nenea Lică. Era un personaj. Avea tot felul de iubite, care mă întrebau mereu dacă nu cumva vine şi alta la el. Eu, bineînţeles, ziceam că nu... Şi uite-aşa îi acopeream aventurile şi mai căpătam câte-o ciocolată. A plecat într-o vineri şi-a zis: „Vedeţi că eu plec azi şi până luni nu anunţ“. Norocul nostru. Mama a chemat un zidar care a spart peretele şi a făcut o boltă, să nu mai fie nicio cameră izolată. Din momentul ăla nu ne-au mai putut băga chiriaşi.
 
Micuţa Irina, în braţele mamei, persoana cea mai apropiată din viaţa sa; Foto: Arhiva personală
 
Aşadar, aţi crescut în Bucureşti. Cum a fost copilăria? Aveaţi cu cine să vă jucaţi?
Erau copii puţini, numai băieţi. Făceam numai năzbâtii cu ei. Părinţii mei aveau o grijă să nu ies din curte pe stradă, pe maidan, dar eu, sigur, aveam permanent tentaţia să o şterg fără ca ei să ştie. S-a-ntâmplat odată, când am vrut să plec pe furiş, să rămân înţepenită cu gâtul în gardul dintre noi şi casa vecinului. Tata era urcat în vişin la cules şi nici n-a mai coborât pe scară, a sărit direct, a dat la o parte gardul să mă scoată, că mă sugrumam. A doua zi, au chemat nişte oameni să facă un zid în loc. Că omul care trece prin zid e doar în filme. (râde)

La vârsta de 3 ani, în curtea casei; Foto: Arhiva personală
 
De ce şi-a ratat cariera de parfumier
Dar la şcoală v-a plăcut? Vă îndrumau şi părinţii, care erau intelectuali?
Eram brânză bună în burduf de câine. Reţineam uşor, dar nu eram înclinată să tocesc. Nu pot spune că nu mi-a plăcut şcoala, dar nu mi-a plăcut niciun fel de constrângere, niciodată. De exemplu, nu ştiu nicio poezie pe dinafară. Am detestat ideea să mă pună să învăţ ceva scris de alţii, să învăţ ce voiau alţii. Bunică-mea era chimist, dar nu a profesat mult timp. Ei, şi până în clasa a VIII-a, am învăţat fiecare lecţie cu ea. A mers cu mine inclusiv când am dat la liceu la „Sf. Sava“, care atunci se numea „Nicolae Bălcescu“. Înainte de examenul la istorie, unde stăteam foarte prost, m-a pus să repet una dintre lecţii. Şi exact aia mi-a picat! A avut ea fler.
 
Cu primii bani primiţi de la Televiziune, am mers la Capşa împreună cu mama şi i-am spânzurat pe toţi.
 
Aveaţi, totuşi, o materie preferată?
Limba română, cu doamna Maria Pavnotescu, un singur an cât am stat la Liceul „Sf. Sava“. Însă scriam oribil şi în continuare scriu la fel. Mă amuză că multă lume îmi cere autograf, dar nu ştiu câţi înţeleg ce scriu eu acolo. Eram bună de doctor. Chiar mi-ar fi plăcut să mă fac doctor.
 
A fost o intenţie serioasă? V-au plăcut chimia, biologia?
Nu, nu. Mi-a plăcut numai ideea că poţi face bine pe cineva şi poţi avea grijă de el. La chimie eram veşnic pe punctul de a rămâne corijentă, în condiţiile în care ambii bunici erau chimişti. Ba au şi încercat să mă facă chimistă. În clasa a VII-a spre a VIII-a, m-au dus să fac practică pe vară la o fabrică de parfumuri, Miraj sau Farmec, nu mai ştiu care. Voiau să mă facă parfumier. Numai că ficatul meu a fost de altă părere.
 
„Unde o dăm, ce facem cu fata asta?“
Dar de ce aţi spus că aţi rămas numai un an la Liceul „Sf. Sava“?
Pentru că am rămas corijentă la fizică şi era cât pe-aci să rămân şi la matematică. Am învăţat toată vara fizică ca să trec! În clasa a X-a, chiar în prima săptămână de şcoală, am mai luat un 4 la fizică. Şi-au zis părinţii mei: „Iar o să înveţi toată vara la fizică? E clar că trebuie să te mutăm la un liceu cu profil uman“. „Sf. Sava“ avea numai real, clase demixtate, era sinistru. Bunică-miu tocmai stătuse în spital cu domnul George Şovu, care a scris, de altfel, scenariul la „Declaraţie de dragoste“ şi la „Liceenii“ şi era director la Liceul nr. 39, unde exista o clasă de uman. M-am descurcat foarte bine la acest liceu, unde nimeni nu se omora cu învăţatul. Am domnit timp de trei ani. Abia în ultimul an m-am apucat serios de învăţat pentru că trebuia să intru la facultate.
 
Cum aţi ales să studiaţi limbi străine?
Nu prea am avut de ales. A fost un fel de consiliu de familie între bunica, mama şi tata, bunicul nu mai era: „Unde o dăm, ce facem cu fata asta?“. În clasa a XI-a mi-am dat seama că eu nu pot da admitere la medicină, nu pot reţine pagini întregi. Şi-atunci, dintr-una-ntr-alta, mama fiind profesor de franceză, a zis: „Hai să o dăm la franceză“. Trebuia însă să aleg şi a doua limbă. La şcoală, făcusem engleză un an la „Sf. Sava“, dar apoi continuasem cu germana, din care nu mai ştiam nimic, pentru că dacă n-o înveţi de mic sau nu te măriţi c-un neamţ, n-ai nicio şansă. Iniţial, a fost vorba să dau la arabă, mi se părea o şansă unică să pot călători, să merg prin ţările arabe. Mi s-a explicat însă că e o limbă greu de învăţat, că n-am şanse să călătoresc, fiind femeie, că cel mai probabil aş fi ajuns secretară la vreo ambasadă. Am renunţat. A rămas engleza.
 

„În fiecare an primeam o felicitare cu svastica“

Nu aţi avut parte de constrângeri materiale, familia era înstărită. Totuşi, aţi început să lucraţi de tânără. Care a fost prima slujbă?
Muncesc de la 19 ani. Nici nu intrasem bine la facultate şi am început să dau meditaţii la franceză şi engleză. Am descoperit că îmi place să predau. Dar sunt de părere că nu poţi face lecţii private cu mai mult de un copil. Nici dacă sunt fraţi gemeni (râde). Apoi, în vacanţe, am început să iau grupuri de străini prin sindicate să-i plimb prin ţară. Nu luam de la ONT (n.r. – Oficiul Naţional de Turism Carpaţi), pentru că acolo trebuia să faci decont, iar eu la matematică sunt nulă. La sindicat era o treabă relativ politică –  nu mă ocupam eu de partea asta –, era mai simplu. Îi plimbam prin ţară şi îi duceam la cumpărături, atât.
 
Îmbrăcată elegant, la braţul unui cavaler, la absolvirea liceului; Foto: Arhiva personală
 
Deci nu erau simpli turişti. De unde veneau?
Veneau din toată lumea – Africa, ţările arabe, Asia, din ţările prietene cu România la acea vreme –, iar mulţi ajungeau în ţările lor miniştri, oameni cu funcţii înalte în stat. Veneau la şcoala de partid, la Academia „Ştefan Gheorghiu“. Dar erau şi plimbaţi prin ţară – se mergea la mare, la munte, pe la mănăstiri şi în Ardeal. Sigur, alţii veneau de prin Europa, Scoţia, Franţa, Belgia, numai în vacanţă.
 
Ajungeaţi să vă împrieteniţi cu ei?
La un moment dat, am întâlnit un indian înalt şi slab, care nu ştiu ce a mâncat, dar i s-a făcut rău. Bunică-mea i-a făcut ceai de mentă şi pâine prăjită, să îl scoată din criză. S-a înzdrăvenit şi a avut impresia că eu i-am salvat viaţa. Mi-aduc aminte că mi-a dat 49 de cadouri – o broşă, un inel, o batistă şi tot felul de lucruri mărunte. Nostim e că a păstrat obiceiul ăsta, iar în fiecare an îmi trimitea, de Anul Nou, o felicitare. Problema era că pe felicitare apărea svastica –  simbolul vieţii în cultura indiană. Şi-aşa, anual, trebuia să dau explicaţii de ce primesc eu svastica. Altă dată, ţin minte că au venit nişte belgieni din partea flamandă care aveau nevoie de o interpretă de flamandă, iar eu vorbeam în franceză. Totul a mers foarte bine până am ajuns la Murfatlar, unde s-au făcut degustări. În autocar, la întoarcere, toată lumea vorbea franceză. (râde) Mai ţin minte, la fel, când am învăţat să dansez pe muzică rock de la nişte scoţieni.
 
Ştiam că eu nu voi avea niciodată posibilitatea să călătoresc. Dar la noi în curte există doi aluni pe care i-a plantat bunică-miu în ziua în care m-am născut şi le dădeam câte o alună străinilor cărora le eram ghid. Să pună în ţările lor. 
 

„La cinema, nu pot sta decât la capăt de rând“

Cum v-aţi apropiat de cinema? Vă duceau părinţii la film încă din copilărie?
Dintr-un jurnal al mamei reiese că prima dată am fost la vârsta de 2 ani. M-a dus la Cinematograful Cumpătul, dar nu ştiu ce film era, ştiu doar că am fost foarte cuminte. Prima mea amintire este de la „Albă ca Zăpada“. Eram în Eforie Nord, la o grădină de vară. În Bucureşti, îmi amintesc bine că am fost când aveam vreo 7 ani la filmul „Cleopatra“, cu Elizabeth Taylor, pe care, peste ani, am reuşit să îl văd la Cannes într-o variantă refăcută tehnic, cu Liz Taylor în sală. Când am mai crescut, mergeam cel puţin o dată pe săptămână la cinematograf. Bunicul avea o pilă la Sala Palatului. Biletul era 5 lei, cel mai scump din oraş, că altfel costa între 2,5 lei şi 4 lei. Aveam rezervate locurile de la 1 la 5, pe rândul 9. Probabil că de acolo mi se trage şi acum de eu nu pot sta decât la capăt de rând.
 
Încă din copilărie, Irina poza ca un star de cinema; Foto: Arhiva personală
 
V-aţi format o cultură cinematografică serioasă înainte de a vă angaja la Televiziunea Română.
În clasa a XII-a chiuleam de la şcoală în prostie şi mergeam să văd filme. Aveam un doctor tare cumsecade care îmi tot dădea scutiri. Totul a durat până când părinţii au fost chemaţi la şcoală şi li s-a zis în faţă: „Ce facem, că are prea multe absenţe?“. În timpul facultăţii, mergeam des la Cinematecă. Vedeam cam 35 de filme pe săptămână, 5-6 pe zi. Asta a fost, de fapt, o pregătire pentru momentul în care am început să dublez casetele. Eram obişnuită deja să stau foarte multe ore la film.
 
Înainte să dublaţi casetele video, aţi început traducerile la Cinematecă.
Am început să traduc la Cinematecă imediat ce am terminat facultatea, în 1980. A fost o treabă naturală, pentru că ascultasem multe filme traduse de alţii acolo. Intrarea la Cinematecă mi-a făcut-o Dumitru Ion Suchianu, critic de film celebru, pe care l-am cunoscut la Mamaia Sat când aveam 18 ani, el 81. M-a luat cu el la toate vizionările şi mi-a făcut rost de abonament la Cinematecă – lucru care se obţinea greu şi trebuia să stai la nişte cozi infinite pentru că toată lumea voia să vadă un Fellini, un Antonioni, filme pe care nu aveai unde altundeva să le vezi.
 
„Nu am fost membră de partid“
Cum s-a produs intrarea la Televiziunea Română?
Eram în 1980, mai aveam puţin şi trebuia să îmi predau lucrarea de diplomă, „Cocteau şi poezia cinematografică“, şi îmi luasem şi un grup de străini. Şi m-au chemat şi la televiziune. Dumitru Ion Suchianu îi spusese lui Tudor Caranfil demult: „Uite, fata asta ştie cinema, îi place şi poate traduce simultan“. Era vară, nu au avut alt traducător şi m-au chemat. Timp de trei ani, am fost colaborator la televiziune. A durat până m-au angajat pentru că nu eram membră de partid şi nici nu am vrut să devin.
 
V-au propus să deveniţi membru?
Da, normal! Chiar vorbeam de curând cu o colegă, la întâlnirea de 35 de ani de la terminarea facultăţii, că prin anul III, o singură fată din an a plecat cu bursă la Grenoble, iar noi am invidiat-o teribil. Şi ea-mi zice: „Da, dar ţii minte că trebuia să fii membru de partid ca să pleci cu bursă...“. Zic: „Pff, uitasem!“. Că eu uit lucrurile care nu-mi convin. (râde). Dar eu nu m-am făcut şi m-au angajat până la urmă pentru că aveau nevoie de mine, nu aveau încotro. Şi, oricum, mă plăteau mai puţin decât îmi dădeau în calitate de colaborator, chiar de 4-5 ori mai puţin.
 
Irina (centru), alături de întreaga sa familie, pe terasa casei; Foto: Arhiva personală
 
Mai ţineţi minte care a fost primul film pe care l-aţi dublat?
Am dublat la Cinematecă „Pisica pe acoperişul fierbinte“, care era foarte greu şi pentru că e o piesă de teatru, şi un Tennessee Williams, şi nici nu îl văzusem înainte, că asta a fost soarta mea, să dublez filme la prima vedere. Asta şi pentru că acasă nu aveam video, deşi mi-am dorit. Dar un video costa cât o maşină şi nu se găsea uşor. La fel se întâmpla în cazul televizoarelor color. Pentru  a-ţi cumpăra unul, erai trecut pe o listă, trebuia să aştepţi nişte ani până venea. În fiecare an îmi ziceam: „Anul ăsta nu mai trece fără să am televizor color“. Am reuşit să-mi  iau unul abia la începutul anului 1989. Iar video am cumpărat abia în 1991.
 

„Oamenii aveau impresia că vine Rambo să schimbe regimul“

Povestea cu dublarea în secret a casetelor video începe cu domnul Zamfir. Cine este acest domn?
Am început colaborarea cu domnul Zamfir în 1985. În aprilie, se prăpădise Suchianu şi în noiembrie am început să traduc la Zamfir. Am socotit că mi l-a trimis domnul profesor, pentru că am suferit tare când mi-a dispărut maestrul. Domnul Zamfir era un inginer cu un simţ comercial extraordinar. Nu era nicidecum un cinefil, era doar afacerist. Filmele ajungeau la el prin piloţi ai companiei Tarom – cam singurii care mai părăseau ţara şi se întorceau –, o parte din ele ajungeau şi cu vapoare, dar nu se ştie exact de unde şi cum.
 
Avea vreo preferinţă, căuta un anumit gen de filme?
Nu avea niciun fel de criteriu. Totuşi, căuta cu precădere filmele cu bătăi, filmele de acţiune, cu supereroi, pentru că se vindeau cel mai bine. Oamenii aveau un sentiment de refulare, aveau impresia că o să vină ori Chuck Norris, ori Rambo să schimbe regimul. Filmele astea erau căutate mai degrabă de bărbaţi. Femeile voiau telenovele, miniseriale, filme romantice. De exemplu, „Pasărea Spin“ a fost un mare hit. Pe scurt, este povestea unui preot care, fireşte, nu ar fi avut voie să se îndrăgostească, dar iată că s-a întâmplat. 
 
„Pe aripile vântului“, după 30 de ani
E adevărat că filmele ajungeau în România mult mai târziu?
Nu, multe veneau în acelaşi timp. Prin anii ’60 veneau aproape simultan cu toată lumea, după aceea au început decalajele. De exemplu, „Taxi Driver“ a venit după vreo zece ani, dar noi nu ne-am dat seama, că nu aveam de unde afla. Cel mai celebru decalaj a fost la filmul „Pe aripile vântului“, care a venit abia în anii ’70,  el fiind produs în 1939. Au fost nişte cozi infernale la Sala Palatului, toţi voiau să îl vadă! Apoi, filmele cu Bruce Lee au venit după ce el era mort demult. Lumea s-a ataşat de el fără să ştie asta, de-aia se spune că doar cinematograful te face nemuritor.
 
Când dublam filmele, aveam două videouri cu un mixer şi un microfon la mijloc, şi un televizor în faţă. Color, din fericire. Am avut şansa să văd filmele color în anii aceia. 
 
Care era programul la domnul Zamfir?
Programul nu era constant. Lucram numai atunci când primea filme. Ieşeam de la Televiziune la ora 15.00 – destul de devreme, pentru că se presupunea că e un mediu toxic în zona de montaje – iar Zamfir stătea vizavi de Televiziune. Din cauza asta, multă lume chiar crede că în zona aia stau şi eu! Traduceam filme de la 16.00 până la 19.00, cam aşa. Casetele aveau trei sau patru ore, iar eu nu mă puteam opri, pentru că se desincroniza. Pauzele erau foarte mici între un film şi altul, cinci minute maximum. Întotdeauna încercam să fac cât mai multe filme într-o zi. Uneori, mă prindea ora 22.00, alteori făceam şi a treia casetă şi se făcea cam 1.00 noaptea. O singură dată am reuşit să fac zece filme, dar aveau o oră şi jumătate fiecare.
 
Industria subterană a casetelor VHS
Cu cât vindea Zamfir casetele?
În documentarul „Chuck Norris vs. comunism“ (n.r. – film produs în 2015, care prezintă perioada în care Irina Margareta Nistor dubla filmele în secret), cineva spunea că era 1.000 de lei o casetă. Eu nu îmi amintesc asta, eu ştiam că era 400 de lei. Oricum, eu nu ţin minte bine cifre. Pot spune cu certitudine doar că eu luam 200 de lei pe un film.
 
Oricum, se dezvolta o industrie cu astfel de casete.
Da, clar era o industrie. Sunt oameni care s-au îmbogăţit în urma chestiei ăsteia. Era o reţea, ca un sistem piramidal. Unii cumpărau de la Zamfir şi, apoi, alţii făceau cópii şi iar cópii, până ce abia de mai vedeai sau auzeai ceva. Aşa funcţiona.
 
Acasă, Irina şi părinţii săi trăiau departe de comunism; Foto: Arhiva personală
 
S-a întâmplat să mergeţi la o seară de film cu prietenii şi să vedeţi o casetă dublată de dumneavoastră?
Nici nu ştiam ce se întâmplă cu serile astea. Eu stăteam la casă.  În vreme ce la bloc se adunau oamenii şi vedeau filme. Şi-apoi, cred că toţi îşi imaginau că e afacerea mea. Alţii chiar îmi ziceau: „Dă-ne şi nouă caseta cutare“. Dar de unde? Eu cumpăram de la Zamfir ca orice muritor de rând. Nu am decât trei casete de atunci. În rest, le cumpăram pentru medici, pentru diverse obligaţii.
 
„Eu nu înjur“
Aţi făcut vreodată vreo gafă?
A, bineînţeles. Era mare posibilitatea de a face nenumărate gafe, la atâtea filme! Una dintre cele mai mari a fost în „Şocanta Asie“, unde eu am zis că „morţii erau arşi de vii“. Mi se părea mie că dacă zic numai „arşi“ nu sună bine! Era atât de îngrozitor ce se întâmpla în film, încât simţeam nevoia să mai adaug ceva. Sigur, probabil sunt o grămadă de alte gafe, eu mi le amintesc mai puţin, mai multe probabil că ştiu cei care au văzut filmele.
 
E cunoscut faptul că nu traduceaţi înjurăturile ad litteram. De ce?
Asta e altceva. Nu le traduceam nu pentru că nu le-aş fi ştiut, dar eu nu înjur. A fost alegerea mea personală, nu a fost vreo formă de cenzură. Dimpotrivă, la Cinematecă aveam colege care traduceau cât se poate de verde. La mine nu era cazul, noi nu vorbim aşa în casă. De când eram mică mi se spunea că numai neamurile proaste înjură. Oricum, toată lumea ştie înjurăturile, la noi  majoritatea sunt anatomice, presupun că au mai învăţat la şcoală, nu cred că este necesar să ştie de la mine procesul de fabricaţie.
 
Până când aţi dublat filme?
Până în 1996. Apoi, am făcut traduceri numai sporadic. Pentru copii mai fac atunci când mă roagă câte cineva de la vreun festival, fie la KinOdiseea, fie la Săptămâna Altfel, fie la DaKino. Şi traduceri simultane am mai făcut când am preluat Oscarurile, Césarurile.
 
Foto: Eduard Enea
 

„Silviu Brucan s-a supărat că am tradus «Ferma animalelor»“

 

Critic de film şi traducător

Numele: Irina Margareta Nistor

Data şi locul naşterii: 26 martie 1957, Bucureşti

Starea civilă: Divorţată

Studiile şi cariera: 

În 1980, a absolvit secţia Franceză-Engleză, în cadrul Universităţii din Bucureşti. În 1980, a început colaborarea cu Televiziunea Română. 

Din 1983, până în 1999, a fost angajată a instituţiei, întâi ca traducător, apoi ca producător de programe. A subtitrat peste 500 de pelicule şi a prezentat emisiunile: „Video-Ghid“, „Serialul Serialelor“, „Ecranul“, „Spot cinematografic“ şi „Cine-lexicon“.

În perioada 1991-1996 a fost conferenţiar universitar la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti.

A fost redactor-şef al revistelor „Cinema Paradis“ şi „Avanpremiera“ şi a colaborat cu numeroase ziare şi reviste. A tradus peste 70 de cărţi (dicţionare, romane, piese de teatru şi cărţi pentru copii).

A comentat în direct premiile César, decernările premiilor de la Cannes si premiile BAFTA pentru HBO, precum şi ediţia a 75-a a decernării Premiilor Oscar.

A dublat în secret peste  3.000 de filme pe casete VHS şi a văzut peste 13.000 filme.

În 2006, a publicat volumul „Magistrul“, carte dedicată profesorului D. I. Suchianu.

Locuieşte în: Bucureşti

Dublaţi filmele în secret, în casa domnului Zamfir. Totuşi, Securitatea ştia că sunteţi dumneavoastră vocea din spate? Vi s-a spus vreodată ceva?
Sigur, toţi ştiau. Era şi vocea uşor recognoscibilă. Doar ajungeau şi la ei casetele. Mi s-a mai zis câte una, alta de-a lungul timpului. Ce i-a enervat foarte tare însă a fost când am tradus „Iisus din Nazaret“. I-a scos din minţi! Probabil se aşteptau să mă autocenzurez şi nu am făcut-o. Nu mi-au zis decât atât: „Ce-a fost în capul tău să traduci filmul ăsta?“. Nu era nevoie de ameninţări, era suficient tonul vocii. După aceea, m-am tot gândit: „Oare ce-o să-mi mai zică? Când mă vor mai chema?“ Aşa stăpâneau omul. Pe de altă parte, puteai fi ceva mai curajos şi nu ţi se întâmpla nimic.
 
S-a întâmplat vreodată să vină un securist să vă roage să îi traduceţi un film?
Probabil că au fost şi unii care mi-au dat filme la tradus şi eu nu am ştiut că sunt de la Securitate. Uneori veneau diverşi indivizi care spuneau: „Am şi eu o casetă, o poţi traduce?“. O duceam domnului Zamfir şi îl întrebam: „Putem să dublăm caseta asta?“. De obicei, el era de acord, pentru că aşa mai făcea nişte cópii. Dar lucrurile astea se întâmplau rar.
 
Ciocănitoarea Woody, suspect de violentă
Se putea face şi o rezistenţă puţin mai făţişă, poate chiar la Televiziune? Sau funcţiona bine cenzura?
Funcţiona destul de bine. Era cenzurat mai ales tot ce ţinea de biserică: se tăiau scenele cu slujbe sau în care apăreau cruci. Când traduceam la Televiziune, aveam o listă cu termeni interzişi. Nu puteai spune pe post cuvântul „preot“ – trebuia să zici „pastor“, Dumnezeu ştie de ce – şi nu spuneai „Dumnezeu“, ci „Cel de sus“. La fel cu „Moş Crăciun“. Dacă aveai curaj, ziceai „Moşu’“, cum făceam eu, dacă erai mai sfios, adăugai un „Gerilă“. Apoi, era interzis tot ce ţinea de sex, orice scenă decoltată era eliminată şi orice sărut era tăiat după trei secunde.
 
Scăpau doar desenele animate.
Erau şi acelea cenzurate. Nu era acceptat să vezi prea multă mâncare. Dispăreau scenele din episoadele cu „Tom şi Jerry“ în care se aleargă ei pe mesele încărcate cu multe fripturi, torturi şi alte bunătăţi. La un moment dat, au fost discuţii şi despre ciocănitoarea Woody. S-a spus că ar fi prea violentă. Însă, în acest caz, problemele s-au discutat şi în America, poate că nu a fost o chestiune locală.
 
Pasiunea mea pentru filme e mai mare decât frica. Cred că părinţilor mei le-a fost mai frică decât mie. 
 
„În timp ce traduceam, se auzeau gloanţele de-afară“
Lucraţi la Televiziunea Română când a izbucnit Revoluţia. Cum au fost zilele acelea?
Chiar în primele zile am tradus desene animate. Adusese Viorica Bucur desene animate noi şi, între două-trei imbolduri şi avertismente că „au otrăvit apa, l-au prins, nu l-au prins“, se dădeau desene animate. Era în preajma Crăciunului şi au zis să nu se sperie prea tare copiii. Pe 31 decembrie sau 1 ianuarie, nu mai ştiu sigur, m-au chemat să traduc la prima vedere „Ferma animalelor“, să vedem puţin ce înseamnă comunismul. Am făcut o prezentare scurtă a lui Orwell şi am tradus filmul. Ţin minte că pe Brucan l-a deranjat foarte tare treaba asta. A zis: „Noi n-avem treabă cu comunismul, avem treabă doar cu Ceauşescu!“. Fiecare are treabă cu cine vrea.
 
Nu v-a fost frică să mergeţi la lucru?
Era lege marţială. Cine nu mergea era împuşcat. Eram instituţie de gradul zero. În plus, era o confuzie generalizată, nimeni nu ştia ce se va întâmpla, oamenii se gândeau: „Dacă ne întoarcem de unde am plecat?“. Nu aveai cum să mişti în front şi erai curios să vezi ce se întâmplă acolo. Am mers în toate zilele acelea. Eu nu am păţit nimic. În schimb, mama s-a îmbolnăvit de diabet, pentru că s-a speriat foarte tare. În timp ce traduceam „Ferma animalelor“, se auzeau gloanţele de-afară, dar eu nu ştiam, că aveam căştile. Ea s-a-mbolnăvit de frică.

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: