„Fata din Far West”, premieră la Opera Română clujeană
0
Ambiţios demers al prim-înfiinţatei scene lirice româneşti, cu spectacol inaugural în 1920! Şi o reuşită a noii producţii a acestui mai 2022. Complicaţia punerii în pagină a opusului puccinian vine din multitudinea de personaje, scriitura densă, dramatismul rolurilor principale, îmbinat cu lirism şi introspecţii profunde.
Aşadar, „La Fanciulla del West”, această „dramă a iubirii şi mântuirii morale într-un fundal sumbru şi grandios de suflete şi natură sălbatică”, după cum notează compozitorul în Nota preliminară de pe partitura tipărită în 1910 la istorica şi celebra editură G. Ricordi & C, deci în anul premierei absolute ce a avut loc la Metropolitan Opera din New York. Mă bucur să citesc pe reducţia canto – pian făcută de Carlo Carignani aceste cuvinte definitorii, reflexii ale gândirii lui Giacomo Puccini, după cum emoţionat sunt să regăsesc pe exemplarul ce-l deţin autograful „Victoria şi Aurel Costescu Duca”, datat 1930, ca şi traducerea în limba română a textului marilor roluri Minnie şi Jack Rance, făcută deasupra portativelor cu cerneală roşie de iluştrii artişti şi viitori profesori, mărturie peste timp a unei epoci bucureştene interbelice de glorie lirică. O emoţie trăită încă din 1986, la achiziţionarea partiturii.
La Cluj-Napoca, ...
... montarea a adunat o echipă forte, cu Rareş Trifan (regie artistică, lighting design, concept video), Adrian Damian (scenografie), Ovidiu Pop (costume), Magdy Hawash (conţinut video), Anca Opriş Popdan (coregrafie), care a îmbinat tradiţionalul cu modernul, simbolul cu descrierea autentică de epocă, stilizarea cu efectele vizuale proiectate sau filmate. A rezultat un concept atractiv de spectacol, ce poate fi plasat la poalele californiene ale Cloudy Mountains, în anii 1849-1850, cu mutaţiile pe care actualele viziuni regizorale le incumbă.
Valentina Boi în barul Polka
Aşa încât primul act are atmosfera veritabilă a barului Polka, cu rafturile pline de sticle luminate aparent cu steluţele prafului aurifer pentru care munceau şi îşi dădeau viaţa minerii, cu mesele de băutură sau joc de cărţi, cu agitaţia continuă, conflictuală, inclusiv cu dansurile îndrăcite, în care valsarea îndrăgostiţilor Minnie şi Dick apare ca o pată de culoare lirică. Mişcarea scenică este un alt succes al regiei, după cum costumele posedă autenticitatea Vestului sălbatic, cu toate dichisurile caracteristice, pălării de cowboys, jeans, bluze, lasouri, Colt-uri, carabine, cizme, podoabe capilare cu pene de indian etc.
În actul secund, cabana lui Minnie capătă o ingenioasă stilizare. Este mică, simplă, transparentă, cu muchiile marcate de tuburi de neon, se roteşte în funcţie de nevoile scenografice şi conţine un decor auster, o masă, scaune, patul, scara spre pod. Catargul cu drapelul american (oare câte stele erau pe el în acea epocă?) nu lipseşte şi străjuieşte căsuţa din mijlocul pădurii dense, şi ea evidenţiată prin proiecţii. Ninge continuu cu fulgi mari. Ursul, simbolul sălbăticiei ambientului din California, care conform descrierii din partitură trebuia sa-şi aibă o blană în camera lui Minnie, fusese prezent, împăiat şi uriaş cât un stat de om, încă din primul act. Caietul-program al spectacolului a adus mulţumiri lui Vasile Onaca, desigur sponsor, pentru furnizarea preţiosului trofeu cinegetic, adus chiar la... aplauzele finale.
Scenă din actul al III-lea cu Valentina Boi şi Hector Lopez
Desfăşurat într-un spaţiu greu de definit, abstract, contrar bogăţiei codrului secular californian cerut de Puccini, de libretiştii Civinini şi Zangarini, inspiraţi de piesa de teatru omonimă a lui David Belasco, actul al treilea are drept element central de decor doar eşafodul destinat spânzurării banditului Ramirez (Ramerrez, în partitură, alias Dick Johnson). Foarte reuşită a fost filmarea cavalcadei prinderii acestuia, suprapusă tensiunii dramatice şi dinamicii muzicale. La final, o diafragmă de cameră foto proiectată pe fundal, deschisă odată cu apariţia salvatoarei Minnie, se închide în urma celor doi îndrăgostiţi care părăsesc lumea căutătorilor de aur pentru un alt univers, speră ei, mai ofertant, mai luminos, ilustrat de un uriaş pod cu lanţuri şi... povestea ia sfârşit cu happy-end.
Aşa au privit Rareş Trifan şi echipa lui producţia cu „La Fanciulla del West”, cum spuneam, o îmbinare de clasic şi modern. Acceptând cu permisivitate, tolerant, ideea acestui dualism ce contrariază întrucâtva, mai puţin raţionale au apărut schimbările de lumini, penumbrele alternând cu strălucirile, care intenţionau să urmărească, să analizeze culorile muzicale. Coborârea şi ridicarea şlaierelor de voal pentru proiecţii au fost incomode vizualului.
Tălmăcirea sonoră
Am văzut al doilea spectacol, programat în seara următoare premierei, cu aceiaşi artişti, o soluţie ce poate conferi siguranţă după emoţiile deschiderii, dar şi supunere la eforturi, dată fiind dificultatea rolurilor.
Partida de poker. Hector Lopez, Valentina Boi, Florin Estefan
Şeriful Jack Rance a fost baritonul Florin Estefan, într-una dintre cele mai bune creaţii ale sale, îmbinare de dramă, tensiune, ură, violenţă, dar şi afişând un spirit cald de îndrăgostit („Ti voglio bene, Minnie...”) fără şansă, resemnat. A susţinut complexul rol cu glasul său generos timbrat, cu plăcută rotunjime, impregnat de accentele solide ale „funcţiei” şi disperării. Baza s-a situat pe ţesătura registrului central sonor şi maleabil, prin care a expus şi tiradele energice, vehemente.
Hector Lopez şi Valentina Boi
Scriitura înaltă a rolului Dick Johnson nu a reprezentat o problemă pentru Hector Lopez, cântăreţ cu ambitus complet şi potrivită abordare lirico-spintă. Remarcile au venit pentru acute (Si bemol sau Si natural la unison cu soprana la final), fraze frumoase, expresive („No, Minnie, non piangete...” din primul act sau aria „Or son sei mesi” din cel de-al doilea), accentuări în pasaje abordate eroic. Poate cele mai bune momente ale tenorului s-au plasat în ultimul act, prin binecunoscuta arie „Ch'ella mi creda”, în care Si bemol-urile înalte au rezonat sonor şi incisiv. Pe parcursul serii, câteva opacităţi s-au mai strecurat pe alocuri, îndeosebi în zona mediană a registrului.
Presupun că programarea consecutivă a primelor două spectacole în aceeaşi distribuţie a preocupat-o pe soprana invitată din Italia pentru rolul Minnie, Valentina Boi. Posedă o voce frumoasă, lirică, cu bune abordări de forţă absolut necesare exprimării personajului, precum şi nuanţări subtile în cânt. Să rememorez. În primul act, visătoare în aria „Laggiù nel Soledad” în care nota de Do înalt a avut oarece asprime, a abordat duetul cu Johnson cu bună frazare inclusiv în registrul acut, iar zicerea simplă „Io non son che una povera fanciulla” a transmis o emoţionantă sensibilitate. Dificilul act secund a găsit-o în postura de a etala o varietate de tente de la sonorităţile delicate din „Voglio vestirmi tutta come in giorno di festa” sau de contaminantă bucurie în aria „Oh, se sapeste...”, până la finalul de act în plină forţă dramatică. După impetuoasa intrare din ultima secţiune a operei, Valentina Boi a tratat nuanţat paginile concluzive, până la acutele puternic emise, spuneam, la unison cu tenorul, urmate de un „Addio...” melancolic.
Distribuţia i-a cuprins în rolurile mai mici dar importante în tramă pe Cristian Mogoşan (Nick, barman la Polka), Petre Burcă (Ashby, agent comercial al Companiei de transport Wells Fargo), Geani Brad (Sonora), Eusebiu Huţan (Trin), Cristian Hodrea (Sid), Sebastian Balaj (Bello), Tiberiu Szasz (Harry), Florin Pop (Joe), David Pogana (Happy), Corneliu Huţanu (Jim Larkens) – toţi mineri, Simonfi Sandor (Billy Jackrabbit, un indian), Andrada Ioana Roşu-Vaida (Wowkle, indiană, soţia lui Billy), Marius Aron (Jake Wallace, preot misionar), Ionuţ Lupu (José Castro, membru al bandei lui Ramirez), Andrei Toader (Un curier). Toţi, exemplar pregătiţi muzical, în bună formă vocală, cu joc scenic dedicat şi mobil.
Spre tărâmurile speranţei, cu Valentina Boi şi Hector Lopez
Cu cunoaştere solidă a stilului puccinian, dirijorul italian David Crescenzi a fost motorul spectacolului, provocând la bune rezultate Orchestra şi Corul Operei Naţionale Române din Cluj-Napoca, cel din urmă pregătit de Corneliu Felecan. Venind din temperament latin, a indus însă momente în care forţa instrumentiştilor a distrus echilibrul cu platoul, îndeosebi în confruntarea cu anumite desene melodice, chiar acute, atribuite sopranei în actul al II-lea. La spectacol a participat şi Ansamblul de Balet al Operei.
Se încarcă comentariile...
