Acum a revenit de la New York, pentru turneul european prilejuit de lansarea celui mai recent album, Fantasm, editat de casa germană Nemu Records, pe care îl semnează alături de violonistul german Albrecht Maurer ṣi de violistul american Mat Maneri.

Pe 10 noiembrie trioul va concerta pe scena Teatrului Odeon, în deschiderea turneului ce va mai cuprinde, de-a lungul lunii noiembrie, concerte la Bistriṭa, Cluj-Napoca, Alba-Iulia, Timiṣoara, Magdeburg, Bruel, Köln ṣi Münster.

Coperta albumului „Fantasm”

Sanda Viṣan - Ce au în comun un muzician româno-american, un neamṭ ṣi un brooklyn-ez get-beget ?

Lucian Ban - Acest trio s-a născut din interacṭiunea extraordinară pe care am avut-o în cadrul proiectului Enescu Re-Imagined ṣi în concertele în Europa, ce i-au urmat. Pian, violă ṣi vioară alcătuiesc un ansamblu foarte neobiṣnuit, atât pentru muzica de cameră clasică, cât ṣi pentru jazz. Iar Nemu Records a decis să documenteze această experienṭă.

Cei trei au colaborat prima oară în 2009, atunci când Lucian Ban a alcătuit o formaṭie de opt muzicieni, pentru a re-imagina, din perspectivă jazzistică ṣi contemporană, muzica lui George Enescu. Cei care merg la Festivalul ce este dedicat memoriei marelui compozitor român îṣi amintesc poate succesul de care s-a bucurat în acel an concertul susṭinut de octet, la Sala Universităṭii de Muzică din Bucureṣti.

S.V. –Ce conṭine CD-ul Fantasm, lucrări originale sau remixuri?

L.B. - Cu excepṭia piesei care dă titlul albumului, Fantasm, care e o compoziṭie a celebrului baterist american Paul Motian, toate sunt compoziṭii originale ale membrilor grupului.

S.V. – Sunteṭi doi americani ṣi un european. Cum ajungeṭi să repetaṭi peste ocean?

L.B. - Ne vedem în concerte, poate puṭin înainte. Suntem muzicieni de jazz ṣi improvizaṭia are un mare aport. Limbajul la care apelăm este unul destul de evoluat. Azi poṭi zbura de la New York la Sydney ṣi să concertezi în aceeaṣi seară.

S.V. - E uṣor fiindcă nu sunteṭi un mare ansamblu sau fiindcă, existând o comunicare artistică specială între membrii formaṭiei, puteṭi conta pe inspiraṭia de moment ṣi pe improvizaṭie?

L.B. - Nu depinde de ansamblu. Enescu Re-Imagined, care a înregistrat un succes foarte mare, a avut o singură repetiṭie. Totul depinde de muzicieni. Intâmplator sau nu, am ṣansa să lucrez cu unii dintre cei mai buni din lume. A fost de ajuns o singură repetiṭie, o jumătate de repetiṭie la New York ṣi una aici, la Bucuresti, la probele de sunet pentru Festivalul George Enescu. Iar ce am cântat la Festival a sfârṣit pe album.

Totul depinde de nivelul muzicienilor ṣi de capacitatea lor de a înṭelege limbajul modern al jazzului, care se plimbă ṣi se modulează de la muzica cultă la istoria jazzului, de la muzica scrisă la improvizaṭie, cu o rapiditate extraordinară.

S.V. - Să înṭeleg din ceea ce spuneṭi că nu prea poṭi face jazz, dacă nu ai o cultură muzicală solidă?

L.B. - Jazz modern, nu prea. Limbajul de azi e la fel de codificat ṣi de complex ca ṣi cel al muzicii contemporane europene, sau ca cel al muzicii clasice europene, în ansamblu. Jazzul conṭine toată moṣtenirea muzicii europene, în sensul complexităṭii, la care se adaugă elementul de ritm ṣi de improvizaṭie.

S.V. – Spuneṭi că jazzul e un limbaj codificat. Inseamnă că ṣi publicul trebuie să se afle în posesia codurilor de lectură. Publicul de jazz e unul specializat?

L.B.M - Nu neapărat. E evident că e ideal să concertezi în festivaluri, în serii de concerte, în locuri care au o tradiṭie de a prezenta muzică creativă. Când spun limbaj codificat, mă refer la bucătăria internă. Ce iese în afară nu mai este codificat, ci este un limbaj general, cel al muzicii. Dacă reuṣeṣte să comunice muzica, nu mai contează cât de complexe sunt codurile.

S.V. – Aṭi studiat muzica la Conservatorul din Bucureṣti, apoi la New School University, în New York. Ce v-a adus experienṭa americană, faṭă de ceea ce eraṭi ṣi făceaṭi în România? Sunt 15 ani de câind locuiṭi în America.

L.B. - O perspectivă globală, poziṭionarea mea faṭă de restul lumii. Nu poṭi să te măsori în artă, dacă rămâi în România. In orice artă. Sau o poṭi face, dar rămâi la un anumit nivel. Apoi mi-a adus ṣansa de a lucra cu foarte mulṭi muzicieni. Ṣansa de a fi influenṭat de multe lucruri ṣi directii, pe care, prin forṭa lucrurilor, nu le-aṣ fi întâlnit în România, sau în Rusia, sau în Franta –poate în Franṭa un pic mai mult. Dar New Yorkul este în continuare capitala mondială a jazzului ṣi aceasta înseamnă multe pentru orice muzician care vrea să crească ṣi vrea mai multe provocări.

S.V. - Dacă un student de la muzică v-ar auzi ṣi ṣi-ar spune: iată, trebuie să mă duc în buricul muzicii de jazz, la New York, cât de greu îi va fi? Dv. spuneṭi că acolo exiṣti cu adevărat.Dar nu e uṣor să intri într-un vulcan, cum e New Yorkul.

L.B. - Dacă vrea cu adevărat, trebuie s-o facă.

S.V. - Dumneavoastră v-a fost greu? Cum aṭi debutat în America?

L.B. - Intr-un bar, la marginea Străzii 14. Un an de zile, în fiecare seară. Acolo am dezvoltat proiecte, am cunoscut muzicieni, m-am rodat. Ṣi pe urmă mergi mai departe.

S.V. - Există acest parcurs, de la bar la marile scene, care nu exclud , desigur, cluburile  de jazz?

L.B. - Există. Ṣcoala este, de asemenea, un mod de a intra pe un anumit drum. Eu m-am transferat de la Conservatorul din Bucureṣti la cel de la New School University, unde am ṣi terminat. Ṣcoala era în sine o pepinieră de muzicieni: aproape toṭi colegii mei ṣi-au continuat cariera ca profesioniṣti, unii sunt staruri, câṣtigători de Grammy.

Ca orice artă, ṣi jazzul s-a instituṭionalizat ca disciplină, nu se mai învaṭă în aṣa-numita universitate a străzii, cum era în anii ’50 ṣi ’60. Ṣcoala devine, deci, un mediu în care înveṭi, dar unde poṭi să ṣi înaintezi în carieră. In continuare există un mic ṣoc la ieṣirea din ṣcoală în lumea reală. Dar, dacă ai ceva de spus ṣi ai perseverenṭă, îṭi vei găsi calea.

Pianistul român Lucian Ban

Sanda Viṣan – Aveṭi un agent?

Lucian Ban - Da, mai mulṭi. Ṣi europeni, ṣi americani. Unele le fac ṣi singur. Depinde de relaṭiile pe care le ai. La concertul din 10 noiembrie, de pildă, e o plăcere să lucrezi direct cu Teatrul Odeon, pentru că ei sunt deschiṣi spre muzică.

S.V. - Dar, în general, se poate să accezi în profesie, la un anumit nivel, fără agent?

L.B.  - Depinde de abordarea fiecăruia. Sunt oameni faimoṣi în jazz, care nu au agenṭi. De pildă, Lee Konitz, unul din cei mai mari saxofoniṣti din istoria jazzului, nu are agent. Alṭii sunt mai pretenṭioṣi ṣi atunci există straturi întregi de agenṭi, manageri.

Ṣtiu asta, fiindcă sunt ṣi curatorul Festivalului de Jazz de la Bucureṣti ṣi discut direct cu muzicieni pe care îi cunosc, dar ṣi cu persoane din al treilea cerc, ca să spun aṣa. Există deosebire între agent ṣi manager, între management personal ṣi management general. E în funcṭie ṣi de elementul de succes ṣi de cel financiar.

S.V. - Toate aceste straturi au fost impuse de piaṭa muzicală, nu-i aṣa? Căci ei pregătesc parcursul, pentru ca un produs muzical să ajungă cu succes pe piaṭă. Iar fiecare dintre ei trăieṣte din această activitate, ceea ce creṣte preṭul actului final, nu-i aṣa?

L.B. - Da ṣi nu. Ṭine de particularităṭile unei anumite părṭi din partea de business a actului artistic. Unii vor să fie protejaṭi, alṭii nu vor să discute direct. Asta e realitatea.

S.V. - E specific spaṭiului american, sau lucrurile stau la fel ṣi în Europa?

L.B. - E la fel ṣi în Europa.

In trioul care va concerta luni pe scena Teatrului Odeon, absolventul Conservatorului din Köln, violonistul Albrecht Maurer (foto dreapta), va aduce sound-ul său specific, rezultantă a căutărilor muzicale pe care le desfăṣoară de mai bine de un deceniu, cu scopul lărgirii spectrului timbral ṣi al identificării locului pe care vioara îl poate ocupa în universurile sonore ale zilei de azi, fie ele clasice sau de jazz. 

Sanda Viṣan - Muzicienii de jazz europeni au o apropiere de sound-ul de jazz, care este diferită de cea a americanilor, sau jazzul este o lume ce unifică oamenii, astfel încât aceste diferenṭe culturale se estompează ?

Lucian Ban - Toate acestea sunt adevărate. Jazzul este un limbaj universal deja de ṣase decenii...

S.V. - Adică un chinez vă ascultă cu aceeaṣi ureche ca un european?

L.B. - Da. Una din cele mai mari pieṭe de jazz e în Japonia. In acelasi timp, jazzul european s-a autonomizat. Dacă până acum 2 sau 3 decade evolua în umbra jazzului american, acum are o voce proprie, cu influenṭele sale, cele ale ṣcolilor naṭionale, cu preferinṭele proprii. Dar colaborările sunt în ambele sensuri, pentru cei care sunt deschiṣi.

S.V. - Cum vă alegeṭi colaboratorii?

L.B. - In mare parte, componenṭa este dictată de proiect ṣi de locul în care te afli pe traiectoria carierei: dacă energia ta creativă se află mai mult într-un cuartet, într-un sound pe care l-ai dezvoltat cu anumiṭi muzicieni, sau într-un duet.

Până acum trei ani am lucrat intens la proiectul dedicat lui Enescu. Apoi am lucrat la două proiecte, cu cuartetul “Elevation” ṣi duetul cu Mat Maneri. Acum colaborez ṣi cu Albrecht Maurer ṣi am alte două proiecte în lucru. Sunt proiecte pe care le discut acum, pentru 2016.

S.V. – Aveṭi un plan de carieră, muzical vorbind, nu financiar?  Vă spuneṭi: în următoarea perioadă o să fac asta ṣi asta, sau pur ṣi simplu e un declic, care vă determină să alegeṭi o anumită cale?

L.B. - Sunt proiecte pe care vreau să le fac acum. Altele sunt pentru viitor. Sunt situaṭii muzicale pe care vreau să le explorez, fiindcă sunt provocatoare.

S.V. - Ca de pildă ?

L.B. - Ca de pildă acesta. A cânta în duet este, calitativ ṣi cantitativ, deosebit de a cânta în cuartet sau în septet. Sunt provocări diverse. Pentru mine contează chimismul cu anumiṭi muzicieni, afinităṭile cu el sau ea.

S.V. - Dacă tot vorbim de gen, sunt multe femei în jazzul instrumental?

L.B. - Din ce în ce mai multe, din ce în ce mai bune. Eu pot să număr cel puṭin cinci pianiste, în faṭa cărora ar trebui să fug înapoi la ṣcoală.

Despre albumul Fantasm, un critic de jazz danez scria în booklet-ul ce însoṭeṣte CD-ul, că acesta “relevă, prin improvizaṭie ṣi structură în acelaṣi timp, ceva adânc din memoria noastră comună. Concentrat. Enjoyably disturbing ”. Adică o muzică ce nu îṭi dă pace, într-un fel plăcut.

Sanda Viṣan - Dacă ar trebui să caracterizaṭi cu propriile cuvinte albumul pe care îl lansaṭi în Europa, începând cu România, cum aṭi face-o?

Lucian Ban - E greu. Prefer să las criticii ṣi publicul să o facă. E o muzică legată de cea clasică, de improvizaṭie, de influenṭele noastre particulare, e legată de istoria jazzului, a blues-ului sau a spirituals, de colindele pe care le ascultam când eram copil, de muzica corală, cu care Albrecht Maurer sunt sigur că a crescut în Germania.

Ca ṣi celalalte proiecte, îmi place să-l văd ṣi pe acesta ca pe un fel de întrebare. Muzica va lua formă, într-o proporṭie semnificativă, în acel moment, pe scenă, cu publicul. Ceva din emoṭia publicului se va răsfrânge în muzică. Muzica de jazz e o muzică “comunală”.

S.V. - Adică una care uneṣte?

L.B. - Da.

S.V. - Albumul are un număr de piese, ce au o formă finită. In concert – în speṭă cel de la Odeon - publicul va auzi altceva decât este pe CD?

L.B. - Depinde de seara respectivă. Nu poate fi radical diferit de album. Vom prezenta piesele de pe album, dar ele vor avea alt contur.

S.V. - Cât de lung e drumul până la un Grammy?

L.B. - Nu e atât de lung, dacă îṭi propui.

S.V. - V-aṭi propus?

L.B. - Nu.

S.V. - De ce?

L.B. - Sunt prea ocupat să fac să se întâmple toate aceste proiecte. E enorm de multă energie. Premii ? OK, dacă vin, de ce nu? Se pot face proiecte pentru a câṣtiga Grammy-uri.

S.V. - Există o strategie pentru a câṣtiga un premiu Grammy ?

L.B. - Da. E o strategie de PR, de repertoriu. E simplu.

Violistul american Mat Maneri

Cu sau fără o strategie, violistul american Mat Maneri, pe care îl vom asculta luni, la Teatrul Odeon, alături de Lucian Ban si Albrecht Maurer, a fost nominalizat în 2006 la premiile Grammy, pentru cel mai bun album de muzică alternativă.

Considerat de revista All About Jazz ca un inovator care “a schimbat felul în care lumea jazzului ascultă vioara ṣi viola”, el revine la Bucureṣti, unde a fost prezent pe scena Festivalului Internaṭional George Enescu.

Sanda Viṣan - Când sunteṭi pe scenă, vedeṭi publicul?

Lucian Ban - Nu prea.

S.V. - Inseamnă că nu puteṭi să-mi spuneṭi cam ce public aṭi avut până acum la concertele din România?

L.B. - Ba da. Retrospectiv există o percepṭie de ansamblu.

S.V. - In concert simṭiṭi fluxul publicului, nu-i aṣa?

L.B. – Bineînṭeles. Cred că oricine îṣi doreṣte un public cultivat în domeniul respectiv. Ṣi eu îmi doresc un public cât mai conectat la fenomenul jazzului contemporan. Dar natura carierei ṣi a scenei internaṭionale te pune de multe ori ṣi în situaṭii în care nu ai neapărat cel mai avizat public. Deṣi aṣ putea spune că în ultimul timp am făcut turnee ṣi am dat concerte exact unde trebuia.

S.V. - Adică unde vă aṣteptaṭi sau aṭi simṭit că era momentul potrivit pentru evoluṭia dv. muzicală?

L.B. - Am fost acum în festival, cu duetul cu Mat Maneri, cu CD-ul scos la ECM Records. Am fost în turneu în Anglia, Belgia, Germania. Invitaṭiile au venit de la festivaluri sau locuri care ṣtiau ce invită ṣi  care ṣi-au crescut în timp un public informat. Eram, de pildă, la Heidelberg, în Enjoy Jazz Festival, care se desfăṣoară în trei orase, ṣi era duminică ṣi ploua.

S.V. - Ṣi v-aṭi gândit că nu vine nimeni.

L.B. - Exact. A fost sold out. Nu e meritul  nostru, fiindcă nu avem un box office de star. Nici pe departe. Este meritul organizaṭiei care face asta. Dacă e ceva care încă nu există în România e tocmai o miṣcare care să crească un public.

S.V. – Sunteṭi dv. înṣivă organizator de festival la Bucureṣti.

L.B. - Da, sunt curator, cu un mandat temporar. Incerc să fac ceva, dar acest lucru se construieṣte în timp. Am discutat cu directorul Festivalului de la Heidelberg: de 16 ani fac ei acest lucru. Pe lângă concerte aveau conferinṭe, o serie în timpul zilei : unii dintre cei mai celebri scriitori germani veneau ṣi vorbeau despre muzica lor de jazz preferată. Erau lansări de disc, de carte, chestiuni ṣi cu tentă politică, disidenṭă, diasporă. Era ca orice festival de marcă din alte domenii. Acest lucru trebuie să se facă ṣi în Romania. Nu ajunge doar un loc, Gărâna; nu ajunge doar un munte frumos. Trebuie mai mult.

S.V. - Ṣi mai constant, pe întreaga perioadă a anului.

L.B. - Evident. Marile organizaṭii ṣi festivaluri de jazz fac programe de-a lungul anului.

S.V. -  Cei care vor veni luni seara la concert la ce trebuie să se aṣtepte?

L.B. - E un proiect de jazz contemporan. E o expresie în America, cu care ne place să glumim: it’s not your grandpa’s jazz. Nu e cel mai clasic ṣi mai tradiṭional.

Nu am avut niciodată o preblemă în a prezenta proiecte mai riscante. Dimpotrivă. Evident că îmi doresc să găsesc comunicarea cu publicul. Am observat în Romania ṣi în alte părṭi că publicul e foarte deschis. Contrar aparenṭelor, există interes ṣi deschidere tocmai unde nu te aṣtepṭi, de la oameni care te sprijină, oameni care te invită ṣi o fac din pasiune.

Sunt oameni din agenṭiile de turism care te sprijină ṣi aduc artiṣti. Eu lucrez cu câṭiva dintre ei ṣi pentru toṭi e a labour of love. Este o doamnă care conduce o agenṭie de travel ṣi care ne ajută, când poate. La fel, există un proprietar de hotel din Bucuresti, care iubeṣte jazzul. La fel, sunt oameni în presă, care iubesc muzica.

La fel, Teatrul Odeon, care nu trebuie neapărat să facă muzică, ṣi totuṣi face. Cred că e extraordinar acest lucru. Aceasta e calea de viitor, iar cei care nu merg pe ea vor avea probleme.

S.V. - Ce înseamnă cale de viitor? Un sincretism al artelor ?

L.B. - Pentru un teatru, ca instituṭie fizică, calea de viitor este diversificarea.

S.V. – Totuṣi, un teatru nu este un centru cultural.

L.B. - Cine spune asta?

S.V. – Tradiṭia instituṭională.

L.B. - Nu mai este aṣa. De decenii, Teatrul Odeon din Paris are o stagiune de jazz. South Bank Centre din Londra prezintă de la clasic la avangardă, la film, la programe educaṭionale. Pentru că abia atunci poṭi să atragi publicul: cel de la teatru va descoperi muzica ṣi invers.

S.V. - O potenṭare reciproca.

L.B. - Exact. Ṭine ṣi de perspectiva locului acestor institutii în societate, în discuṭia politică despre sprijinul statului pentru aceste instituṭii de cultură.

S.V. - Fiindcă vorbim despre poziṭii, v-aṣ întreba unde se plasează România pe harta jazzului european?

L.B. - Incepe să se deschidă. In continuare însă nu e în circuit, decât într-un anume sens.

S.V. - Adică mai mult se vine spre România.

L.B. - Da. Problema este lipsa programelor. Organizaṭiile, fie ele publice sau private, nu dezvoltă progame cu viziune.

S.V. - Ṣi pe termen mai lung.

L.B. - Da. Ṣi eu am învăṭat asta, căci n-am ṣtiut: Bucharest Jazz Festival, în al cărui la treilea ṣi ultim an de mandat sunt, dezvoltă programe de burse, unul de evenimente conexe, legate de film, lansări de carte. La următoarea ediṭie vom invita niṣte critici, care să conferenṭieze despre jazzul european, ca să integrăm puṭin scena românească în cea europeană.  Dincolo de problema aceasta, România e integrată european, muzicieni din generaṭiile tinere studiază în Olanda sau Anglia. S-au schimbat lucrurile, faṭă de când am plecat eu.

S.V. - Deci reveniṭi în România ca în Europa.

L.B. - Exact.