Competiţiile de artă, sarea şi piperul  Jocurilor Olimpice de odinioară

Jocurile olimpice au o lungă şi bogată tradiţie, iar oameni din întreaga lume urmăresc fascinaţi competiţiile ce au loc o dată la patru ani. Acum un secol însă, mai exact din 1912 până în 1948, între competiţii se afla şi cea de arte în cadrul cărora scriitori, sculptori, pictori sau muzicieni erau premiaţi pentru operele lor închinate, bineînţeles, sportului.

Competiţiile de artă, în cadrul jocurilor olimpice, au fost ideea lui Pierre de Fredy, baron de Coubertin, fondator al Comitetului Olimpic Internaţional, al cărui ideal era acela ca oamenii să aibă o educaţie completă, care să aibă în vedere şi trupul şi spiritul. Între 1912 şi 1948, competiţia artistică avea cinci categorii: arhitectură, literatură, muzică, pictură şi sculptură.  În onoarea baronului de Coubertin, considerat astăzi părintele Jocurilor Olimpice moderne, comitetul oferă un premiu atleţilor care dau dovadă de sportivitate în timpul jocurilor olimpice (medalia Pierre de Coubertin sau medalia pentru sportivitate).

Între 23 şi 25 mai 1906, Baronul de Coubertin a organizat în Paris, o întâlnire cu membri ai comitetului olimpic internaţional şi cu reprezentanţi ai organizaţiilor artistice. A fost înaintată o propunere de a se organiza competiţii pentru artişti în cadrul Jocurilor Olimpice, fiind eligibile doar operele care erau inspirate, bineînţeles, de sport.

Iniţial, o astfel de competiţie artistică trebuia să aibă loc la jocurile de vară din 1908, de la Londra, însă din cauza problemelor financiare ale organizatorilor, s-a amânat.

Pierre de Coubertin (foto: dreapta) nu a renunţat însă şi a reuşit să includă competiţii de artă în programul jocurilor de vară din 1912, de la Stockholm, deşi a trebuit să înfrunte scepticismul suedezilor care se opuneau ideii de a combina arta şi competiţia. Totuşi, aceasta s-a ţinut, însă numărul celor care s-au înscris a fost dezamăgitor: doar 35 de artişti au intrat în competiţie. În acest an, medalia pentru literatură a fost câştigată de Georges Hohrod şi M. Eschbach, pentru lucrarea „Odă sportului” care a fost înscrisă în competiţie în trei limbi- franceză, engleză şi germană. Câştigătorul a fost de fapt însuşi baronul de Coubertin care şi-a înscris poemul sub acest dublu pseudonim, după cum informează sports-reference.com.

La prima ediţie a jocurilor olimpice de după război, din Belgia, competiţia de arte se regăsea din nou în program, dar era văzută mai degrabă ca un spectacol adiacent. Lucrurile s-au schimbat o dată cu Olimpiada de vară din Paris, din 1924, când în competiţie s-au înscris 193 de artişti.

Competiţia a evoluat, astfel că la Olimpiada de la Amsterdam,din 1928, peste 1100 de opere de artă erau expuse, exceptându-le pe cele de literatură, muzică sau  arhitectură. Mai mult, numărul evenimentelor a crescut, iar domeniile au fost împărţite în subcategorii, după cum informează thevintagenews.com.  

Conform theatlantic.com, competiţia de artă din 1936 a reprezentat apogeul, când mai mult de 70.000 de oameni au vizitat operele înscrise.

Din 1912 până în 1948, cât a durat competiţia de artă, regulile au variat, doar câteva fiind constante: faptul că operele înscrise trebuiau să fie inspirate de sport şi era obligatoriu să fie originale, adică fără să fi fost expuse înainte într-un alt context.  La fel ca în cazul evenimentelor atletice, erau oferite medalii de aur, argint şi bronz celor mai buni artişti, diferenţa fiind că juriul putea să decidă să nu ofere nicio medalie în cazul în care considera că operele înscrise nu sunt suficient de bune.

În 1949 însă, într-un raport înainatat comitetului olimpic internaţional, reunit la Roma, se arăta că toţi concurenţii din competiţiile de artă erau profesionişti, argumentându-se că este „illogic ca profesioniştii să concureze în astfel de expoziţii şi să primească medalii”, după cum scrie aceeaşi publicaţie. Cu un an mai devreme, după jocurile din 1948, competiţiile de artă au fost transformate într-un festival de artă paralel.