Ce ne-a plăcut şi displăcut în 2009

Redactorii „Adevărului literar şi artistic“ fac o selecţie personală a realizărilor culturale şi a eşecurilor anului

Muzică

Vioara întâi a evenimentelor culturale

Succesul răsunător de care s-a bucurat Festivalul Internaţional „George Enescu" din acest an a fost dat de suma a 16 orchestre simfonice şi 14 camerale din elita europeană, a 41 de solişti vestiţi evoluând în concert şi alţi şase în recital, precum şi a şase formaţii camerale în cele 175 de evenimente muzicale care au implicat peste 3.000 de muzicieni.

Surprizele s-au ţinut lanţ, unele foarte plăcute, cum a fost Filarmonica din Oslo cu un dirijor mai puţin faimos, Jukka-Pekka Saraste. Aplaudate la scenă deschisă au fost şi concertele susţinute de Murray Perahia, Nigel Kennedy, de extraordinarul „Trio Beaux Arts", cu un Menahem Pressler în mare vervă şi la 80 de ani sau mai junele şi mai puţin cunoscutul la noi violonist Joshua Bell.

Am mai putea adăuga momente excelente, dar să nu uităm, neapărat, să evidenţiem concertul cu „Arta fugii" a lui Bach în varianta Eric Bergel, sub bagheta măiastră a lui Cristian Mandeal.

N-aduce anul ce-aduce ceasul

Imediat după succesul ultimei ediţii a Festivalului Enescu, unde atât orchestra Filarmonicii, cât şi dirijorul ei principal au avut prestaţii remarcabile, în pragul deschiderii noii stagiuni 2009 - 2010,un grav conflict a tulburat apele.

Orchestra Filarmonicii a declarat război concertmaistrului Anda Petrovici, iar Cristian Mandeal a demisionat, refuzând să mai dirijeze concertul de debut al stagiunii.

Cu chiu cu vai, Filarmonica a susţinut concertul de deschidere, dar cu un program schimbat din cauza conflictelor apărute între instrumentişti, pe de-o parte, şi concertmaistrul Anda Petrovici, managerul şi dirijorul Cristian Mandeal şi directorul artistic al instituţiei, Nicolae Licăreţ, de
cealaltă parte.

Teatru

Spectacolul-etalon

Piesa de teatru „Trei surori", în regia lui Tompa Gábor, a câştigat Premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol la gala de anul acesta şi a avut două reprezentaţii la Festivalul Naţional de Teatru. Producţia Teatrului Maghiar de Stat Cluj este o adevărată demonstraţie de normalitate, care ţinteşte atât gusturile publicului tânăr, cât şi pe cele ale unui public conservator.

Regizorul intră în prăpastia deznădejdii, luând înainte o linguriţă de absurd, care îl imunizează. „Trei surori" poate fi folosit ca reper de calitate şi lecţie de teatru în facultăţile de profil. Tompa Gábor s-a apropiat de textul lui Cehov cu un respect negăunos şi a ales calea tot mai puţin folosită a simplităţii.

El a înţeles că nu e neapărat nevoie să-l întorci pe Cehov pe dos şi să-i scoţi măruntaiele pe masa de operaţie, pentru ca el să fie adorat de publicul tânăr. Regizorul nu a acutizat drama, ci a prezentat-o cât mai în litera ei, fără să fie nevoie să apeleze la artificii. „Trei surori" este un spectacol fără tonuri false, ameţitor, curat şi tare, cu actori frumoşi, pe care dacă te-ai apuca să-i lauzi n-ai mai termina niciodată. Dacă ar mai trăi, Cehov s-ar duce ţintă la ei şi le-ar cere autografe.

Music „halal"

Spectacolul „Music Hall", regizat de Lambert Wilson, după un text de Jean-Luc Lagarce şi cu Fanny Ardant în rolul principal, a fost prezentat la sfârşitul lunii septembrie la Teatrul Odeon din Bucureşti.

Fanny Ardant a stăpânit fără probleme scena, urcată pe un taburet, dar a părut mai degrabă ocupată să radieze şi să fie frumoasă în rolul lui Fanny Ardant decât în rolul „Fetei".

Cu siguranţă, actriţa nu a trăit vreodată ratarea - ea, o vedetă mereu adulată de tirul de lumină al bliţurilor. Dezolarea ei trucată a fost neconvingătoare. A mimat anost ratarea. Foarte rar a putut să-şi ascundă lipsa de entuziasm.

Arte  vizuale

Portretul unui artist

Anul 2009 a fost presărat cu multe expoziţii interesante, atât de artă românească, cât şi de artă europeană. Alegerea uneia singure este dificilă şi, în acelaşi timp, nedreaptă pentru celelalte. Un demers cu totul special a vizat însă aducerea în faţa publicului larg a unui artist mai puţin cunoscut în pofida creaţiei sale de mare originalitate: Horia Damian.

Două expoziţii i-au fost dedicate, ambele la fel de importante. Prima, intitulată „Horia Damian. Opere din muzeele şi colecţiile româneşti", deschisă la Palatele Brâncoveneşti de la Mogoşoaia şi curatoriată de Radu Varia, a fost dedicată perioadei de început, în care tânărul autodidact a impresionat criticii şi colecţionarii prin talentul său nativ.

Cea de a doua, „Horia Damian - lucrări din Franţa", organizată de MNAC, prezintă opera de maturitate, de mare originalitate, despre care Michel Tapié scria: „Opera lui Horia Damian nu încetează să se dezvolte într-o fecundă continuitate contradictorie: inteligenţa în slujba sensibilităţii. Probabil singura sursă de creaţie completă, aşa cum şi-o doreşte publicul actual, saturat de redundanţa conformistă a experimentelor".

Umilinţă post-mortem

Teoretic, expoziţia-omagiu dedicată graficianului Marcel Chirnoagă, deschisă la Muzeul Municipiului Bucureşti, avea datele necesare unei manifestări de prestigiu. Soţia artistului şi colecţionarii lui au depus efortul de a găsi resursele necesare strângerii lucrărilor şi închegării unei imagini cât mai complete a direcţiilor de evoluţie ale maestrului.

Muzeografic vorbind, evenimentul a fost un fiasco. Panotarea neglijentă, iluminarea meschină, aerul general de improvizaţie au umbrit lucrările. Eforturile meritau un rezultat mai bun. Pentru creatorii autentici n-ar trebui să existe, nici în timpul vieţii, nici, mai ales, după dispariţia lor ideea că „merge şi aşa". ; Victoria Anghelescu

Carte

Nobelul nostru?

Scriitoarea de Nobel, Herta Müller   Foto: Epa

Fără îndoială că, din orice unghi am privi, cel mai important eveniment al anului literar 2009 pentru România este premiul Nobel primit de Herta Müller.
Bineînţeles că se va discuta mult pe tema identităţii ei şi că răspunsul la întrebarea „Cărei literaturi îi aparţin cărţile ei, celei germane sau celei române?" va rămâne indecis sau ambivalent, ca şi în cazul lui Eugen Ionescu.

Interesant este că, după aflarea surprinzătoarei veşti de la Stockholm, presa germană a optat pentru formula deschisă „scriitoare româno-germană", pe când presa din România a mers, previzibil şi explicabil prin prisma unui complex mai vechi, pe ideea românităţii ei şi a scrierilor ei.

Pentru spaţiul românesc, efectul pozitiv al alegerii făcute de Academia Suedeză este uriaş. Românii, care nu prea auziseră de cărţile ei, s-au înghesuit să le cumpere şi au deschis ochii spre valori contemporane crescute pe solul naţional. Criticii literari şi nu numai, trăgând spuza pe turta literaturii noastre, au considerat evenimentul un act de justiţie şi o posibilă rezolvare a complexului născut din lipsa unui Nobel.

Bat-o vina de criză!

Capitolul „eşecuri" sau „pierderi" include numărul mic de cărţi ale scriitorilor români contemporani publicate anul acesta şi din cauza crizei economice care a afectat piaţa editorială. Însă valoarea unora dintre aceste volume - „Cartea şoaptelor", de Varujan Vosganian, romanul de debut al Ioanei Pârvulescu, „Viaţa începe vineri" şi alte câteva - poate fi o formă de compensare.

Anul 2009 a fost mai mult decât sărac în volume de convorbiri cu scriitori, atât de necesare unei culturi care abia a descoperit importanţa genului. S-a simţit lipsa unor cărţi precum „Convorbiri cu Octavian Paler", de Daniel Cristea-Enache. Iar cultura română a sărăcit iremediabil prin trecerea în nefiinţă a criticului literar Matei Călinescu. ; Dana G. Ionescu

Cinema

Un film memorabil

Radu Mihăileanu, un regizor care se reinventează tot timpul

Radu Mihăileanu a dovedit, până acum, că îi place să facă film. Şi face acest lucru foarte bine. După „Trahir" în 1993, regizorul român-evreu, stabilit în urmă cu 29 de ani în Franţa, a rămas consecvent în a-şi pune amprenta pe filme de calitate. Cu „Trenul vieţii" (1998), „Trăieşte!" (2005) şi „Concertul" (2009) a demonstrat că este un regizor de primă mână. Liantul între aceste pelicule este multiculturalitatea.

„ «Concertul» e un dialog Est-Vest. Sunt român, sunt evreu şi am emigrat în Vest, unde am trăit eu acest şoc al culturilor, eu, «barbarul din Est», care s-a întâlnit cu «civilizaţii din Vest»", a spus Mihăileanu. În cea mai recentă producţie a sa, „Concertul", care îţi răscoleşte fiecare părticică a corpului, regizorul adună şase naţionalităţi: ruşi, români, evrei, ţigani, francezi, arabi. A rezultat un melanj de comedie şi dramă, care se încheie cu 12 minute de concert fabulos pe muzică de Ceaikovski.

De la idee (o falsă Orchestră a Balşoiului din Rusia ajunge la Théâtre du Châtelet din Paris, pentru a susţine un concert de înaltă clasă) şi până la ultimul minut al filmului, văzut printre lacrimi de râs şi de emoţie, regizorul a reuşit să facă din „Concertul" o peliculă memorabilă.

Mediocritate

De patru ani încoace, Mircea Daneliuc nu reuşeşte să depăşească bariera mediocrităţii. Ultimele trei filme ale sale, „Sistemul nervos" (2005), „Legiunea străină" (2008) şi „Marilena" (2009), sunt atât de slabe, încât îţi vine să îţi pui întrebarea dacă Daneliuc este sau nu autorul filmelor „Glissando" sau „Iacob", care rămân de referinţă în cinematografia românească.

Cu „Marilena", cea mai recentă peliculă a sa, Daneliuc atinge penibilul. Marilena ajunge să fie abuzată de aproape orice bărbat care îi iese în cale. „Doamne, ce urâtă e lumea!", exclamă săraca femeie spre sfârşitul filmului. Am putea spune, mai degrabă: „Doamne, ce urâtă e lumea în filmele lui Daneliuc!"

Instituţii

Eficienţă occidentală

Horia-Roman Patapievici s-a dovedit a fi un bun manager

Instituţia culturală care merită din plin aplauzele noastre pentru activitatea din 2009 este, fără îndoială, Institutul Cultural Român. Prin programele sale care au promovat eficient cultura română în străinătate, ICR a ajutat enorm şi la dezvoltarea tuturor artelor în interiorul ţării. Aproape că putem spune că ICR a ţinut locul Ministerului Culturii, care în tot acest timp a levitat în lumea lui Gâgă.

Lumea lui Gâgă

Numirea lui Theodor Paleologu în fruntea Ministerului Culturii a fost, fără îndoială, cea mai dezastruoasă decizie pe care autorităţile au luat-o în privinţa mersului treburilor culturale de la noi. Singura calitate a lui Theodor Paleologu se pare că a fost faptul că e fiul tatălui său. Ceea ce, în lipsa oricăror abilităţi manageriale, e prea puţin pentru ocuparea unui asemenea post.

Ministeriatul lui Paleologu a reprezentat, cum spuneam, o plutire fără griji în lumea lui Gâgă. În momentul în care l-am întrebat pe Theodor Paleologu ce face pentru protejarea mărcii „BPT", care, deşi se afla în proprietatea MCC, era folosită ilegal de „Jurnalul Naţional", el ne-a răspuns: „M-aţi prins pe picior greşit. Nu mai ştiu dacă am semnat ceva sau nu..." Nu a aflat cum stă treaba aproape un an, vreme în care „Jurnalul Naţional" a folosit în continuare, fără nicio problemă, celebra marcă.

La fel de candid şi ferice era ministrul şi la numirea lui Eugen Pleşca în fruntea Direcţiei de Cultură Bucureşti şi avea numai cuvinte de laudă la adresa lui, în ciuda avertismentelor ONG-urilor. Cea mai recentă ispravă a lui Eugen Pleşca a fost acordul pentru dărâmarea unei case-monument, realizată de arhitecta Henriette Delavrancea în stilul modernist de la Balcic.

Aflat la faţa locului în timpul dărâmării, Paleologu dădea interviuri despre lucrurile groaznice pe care le face subordonatul său. Casa lângă care se poza ministrul, să dea bine în ochii presei, mai avea în picioare doar două ziduri.