Ce se ascunde în spatele scandalului de la UNATC?

Protest la UNTAC

Urmăresc de câteva zile cum decurge scandalul din UNATC. În presă, pe Facebook, în curtea universităţii se dau lupte grele. Se aduc acuze, numele UNATC e murdărit de şi din toate părţile şi asta e cel mai trist, mai ales pentru cineva care a trecut prin acea universitate. Mai puţin clar este, deşi s-a scris şi s-a comentat enorm, pentru ce anume se duce această luptă şi ce anume se urmăreşte cu ea.

Am vorbit în ultimele zile cu studenţi din Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică, cu profesori, cu oameni din interior, iar părerile sunt diverse şi contradictorii. Şi după ce discuţi cu studenţi, masteranzi, foşti sau actuali profesori, îţi dai seama de un lucru aproape amuzant, dar tipic pentru lumea noastră: fiecare are de dus lupta lui personală, pe care o leagă cumva de evenimentele din facultate. Şi în discursul oricui îţi răspunde la întrebare revine obsedant ideea că „treburile sunt mai complicate decât se vede” şi că „ceva e putred de ambele părţi”, dar nu ştim exact nici ce, nici cum, nici de ce.

Şi totuşi, care e miza acestor bătălii în care unul dintre grupuri este, evident, mai bine organizat, mult mai bine reprezentat în presă, cu un discurs mai atrăgător şi foarte în trendul societăţii noastre în care ştim exact pe ce butoane să apăsăm ca să avem succes şi să fim în lumina (bună!) a reflectoarelor. De partea cealaltă, un grup mai puţin coerent, mai puţin organizat, cu un discurs mult mai puţin seducător pentru presă, tributar lumii vechi şi unei alte generaţii, pe care primii se grăbesc s-o declare depăşită.

Dacă ne întoarcem puţin la originile scandalului, vom vedea că apele sunt mult mai tulburi. Adrian Titieni spune clar că e o problemă mai veche şi că e vorba despre fonduri cheltuite fără acoperire de Sorin Botoşeneanu. Or, începutul scandalului are a face cu demisia fostului decan de la Film şi cu reducerea fondurilor pentru revista Film Menu, care s-ar fi reflectat în tiraj, mai exact, în loc de 3000 de exemplare gratuite, publicaţia ar fi urmat să fie distribuită în 1500 de exemplare gratuite. Acum, dacă ne calmăm puţin şi privim lucrurile fără să ne lăsăm influenţaţi de tot ce a apărut în presă, de toate discursurile revoluţionare şi de toate scrisorile deschise, nu putem să nu ne întrebăm de ce a fost atât de supărată redacţia revistei, în condiţiile în care în România acestui moment tot ce înseamnă revistă tipărită, carte sau ziar tipărit are de suferit în privinţa tirajelor. Revistele de cultură se chinuie să supravieţuiască în tiraje cât de mici, altele supravieţuiesc numai online. Ca atare, dacă dragostea de artă te mână, poţi să ajungi gratuit la un public uriaş şi dacă tirajul e ceva mai mic. Niciun redactor de la un ziar sau revistă nu ştiu să se fi simţit direct atacat atunci când din motive economice tirajul respectivei publicaţii s-a micşorat (şi asta s-a tot întâmplat în ultimii ani). Mai grav este atunci când se intervine în politica editorială, ceea ce în acest caz se pare că nu s-a întâmplat.

Aşadar, tirajul micşorat e un motiv şi nu e… Dar a fost picătura care a umplut paharul. Însă care pahar? Probleme şi conflicte între generaţii care mocneau de mult în UNATC au ieşit la suprafaţă, evident alimentate din afară de oameni care au un interes să o facă (dar care e acel interes?) şi care au avut norocul că mulţi dintre absolvenţi îşi aveau ranchiunele lor personale cu facultatea, unii pe bună dreptate. Şi aşa s-a ajuns la o falsă problemă care a luat proporţii fantasmagorice şi a devenit de-a dreptul ilară. S-a trecut de la problema reală (oricare ar fi ea şi orice nume ar purta) la acuzaţii mai mult sau mai puţin ridicole, inventate, contrafăcute, de homofobie, rasism, antisemitism, într-o furie care devine de-a dreptul înspăimântătoare. Această poveste cu discriminarea a ajuns, cel puţin aici, să-ţi dea fiori reci şi să te simţi prins într-un aşa-zis mecanism al „dreptăţii”, care seamănă cu unul dintr-o distopie. Şi care e cu atât mai periculos cu cât pare corect absolut.

Mai exact, ce se întâmplă de fapt în UNATC? Pentru că sistemul are multe, foarte multe hibe, pentru că produce absolvenţi pe bandă, pentru că lucrurile nu funcţionează tocmai bine pe toate palierele, toată această mişcare de stânga agresivă a găsit teren fertil, a profitat de o scânteie de scandal (pe care conducerea UNATC l-a gestionat neinspirat) şi, peste toate astea, au adăugat sarea şi piperul atât de dragi lumii noastre: acuzaţiile de discriminare. Aşa au mers la sigur, bătălia e pe jumătate câştigată.

Că între timp peste 150 de studenţi din facultate au semnat o scrisoare deschisă adresată opiniei publice, în care se desolidarizează de conflictul stârnit de Andrei Rus, nici nu mai contează. Oricum, nu mă îndoiesc că în curând vor apărea articole în care se va scrie că au fost ameninţaţi cu exmatricularea şi obligaţi să semneze. Din păcate, aşa-numita corectitudine politică se poate transforma într-un monstru la fel de periculos ca vechiul sistem, cu defectele lui cu tot. Şi discriminarea are, şi ea, mai multe feţe. Una dintre atitudinile generate de conflictul din UNATC, date fiind numele vehiculate în el de-o parte şi de alta, a fost: „Ca să fiu cool, ca să fiu în trend, trebuie să fiu tânăr şi anti, altfel o să fiu considerat vetust”.

Ce se ascunde de fapt în spatele acestui scandal? Rămâne o întrebare fără răspuns, în ciuda puhoiului de răspunsuri care au circulat în aceste zile pe Facebook.