„Cartea Reghinei“ de Ioana Nicolaie, a fost lansată, duminică, la Bookfest

Ioana Nicolaie, la Bookfest

"Cartea Reghinei", de Ioana  Nicolaie, a fost lansată duminică, la Salonul Internaţional de Carte Bookfest 2019, la standul Editurii Humanitas.

Reghina este un Iov feminin, dintr-un spaţiu nord-transilvan, în care miraculosul se insinuează în ordinea comună, iar istoria recentă sugrumă destinele oamenilor. Este mamă a doisprezece copii, împreună cu care alcătuieşte „un trup de o mie de kilograme“, plămădit din puţine bucurii şi insu-portabilă suferinţă. Până la urmă, Reghina este mama universală.

Miza cărţii Ioanei Nicolaie este să scoată la lumină, prin incursul faulknerian în interiorul unei minţi care amestecă timpurile şi emoţiile, o viaţă, un destin, o urmă pe care umanitatea personajelor ei o lasă (sau nu) în lume. Cartea nu se citeşte cu sufletul uşor, ci cu sufletul la gură. Naraţiunea e densă, stratificată în episoade ce construiesc o viziune etnografică a marilor evenimente din viaţă (în definitiv, suntem în spaţiul lui Rebreanu): o şezătoare, un peţit, o nuntă, prima noapte de dragoste, uluirea, durerea, ruşinea, frica, prima bătaie primită de la soţ, primul copil, următorii până la doisprezece. Viaţa unei femei, aşa cum a fost ea.
Cititorul va întâlni cu emoţie, de-a lungul romanului, diverse feluri de a-nţelege realitatea: orăşelul Văralia, unde se petrec întâmplările din carte, are ceva din familiarul satului Prislop, din magia ţinutului Macondo şi din dramatismul vieţii oamenilor în comitatul Yoknapatawpha, rămânând totuşi un spaţiu unic, nemaiîntâlnit, descris de autoare cu o iubire nesfârşită.

FRAGMENT

  "Căci acum aş fi culcat, aş fi liniştit,

  aş dormi şi m-aş odihni...

Şi culcat îl găsesc, una cu pietrişul de lângă stâlpul de înaltă tensiune, nici măcar zvcârcolindu-se. Mi-am zdrobit tălpile, până-n capătul grădinii întâi, apoi de-a lungul coastei, ca să ajung printre mărăcini până aici.

            -Doamne, nu mi-l lua, Doamne!

            N-are spume la gură, stă întins, cerul e o scoabă.

Cad lângă el, de la fugă mi-am pierdut suflarea. Văd negru, cu mocirlă. Băieţandrul care m-a strigat moare, a murit, cel aproape de-o seamă cu el, a rămas cu mult în spate, o vreme-am ştiut că-i acolo, icnea de la efort şi de la plâns, de ce se suise deasupra, pe stâlp? Apoi totul s-a înmuiat, tricoul i s-a făcut vrej pe-un arac, tenişii au prins rădăcini între cartofi, doar ochii plini de groază au rămas la vreo zece metri depărtare.

 Care-i degetul de care să te poţi lipsi? Care-i cotul ce-ţi prisoseşte? De ce genunchi nu mai are nevoie omul? E vreun plămân care să nu folosească? Ce ficat poate fi lăsat liber să se ducă unde vrea? Şi e vreo inimă care să doarmă dusă când aşa, ca pe-a mea, o cuprinde-n ceasul acesta cea mai mare sfârşeală? Ce poţi lua dintr-un corp de-o mie de kilograme? Căci copiii mei sunt inima, şi plămânii, şi creierul, şi muşchii, şi oasele, şi ficatul, şi sângele, şi pielea, şi rinichii, şi firul de păr. Mă cutremur, fiecare-i un organ de care cum să te lipseşti? Poate de-aceea nici nu mai am urmă de suflare.

Stau lângă el, în genunchi. Cum să moară? Şi când lumina se face din nou ceaşcă întreagă, nu mai pot, îi ating palma, aspră şi dusă cine ştie cât de departe. Ce-ai făcut copile? O limbă uriaşă de şarpe a pleznit dedesubt, în ţărână, tocmai pe-acolo. De zece minute sau, cine ştie, poate de-o veşnicie. Veninul a făcut stropi roşii care-au pocnit ca uleiul pe plită. Dar n-au sărit şi pe fusta asta înflorată, nu s-au făcut miez pe vreo floare albă, n-au pâlpâit ca nişte scântei până-n tunelul în care şuieră un tren, poate chiar al lui Damian.

 E vară, un salcâm, poate unul de lângă gardul rusului, poate altul, de deasupra gropii de gunoi care s-a făcut cariera, s-a împrăştiat într-un miros tare. Dar ce nebunie-i asta? Copilul meu zace acolo, murdar de la arsură şi de la cădere, mă frânge ca pe-un băţ. Nu mai pot, uite cum i s-a topit pe dosul palmei pielea. Doamne, nu mi-l lua! Lacrimile ies ca nişte punguţe, nimic nu le sparge.

 El nu se mişcă, eu nu-l pot zgudui. Dar măcar suflă, îl aud, fâlfâie slab, prea slab ca să plece tocmai acum, prea greu de-auzit ca să-şi ia zborul. Iar faţa? Cum de n-are nimic, numai aşa, o vineţeală? Un pic pe pomeţi, printre pistruii aceia, de nu mai pot suferi, e musai să-l curăţ. Tocmai atunci se sparge o punguţă mai mare de plâns. Scormonesc în ea şi dau cu mâneca, cât pot de  uşor, dar pielea se mânjeşte mai tare. Cât de liniştit stă el aşa, cu mine în genunchi, bolborosind fără şir, cu un uliu rotindu-se undeva în dreapta, cu maşinile care trec departe, foarte jos, pe şosea. Carierele s-au mutat în alt loc, basculantele trăiesc acum acolo şi nimeni nu mai îndeasă carbidul tocmai aici, lângă coasta noastră, atât de-aproape de grădină.

 Şi-n ceasul ăsta sigur n-are nimic, îi tremură numai un pic obrazul. Parcă văd că acum sare-n picioare, că nu-i copil mai năzdrăvan ca el, te-am păcălit, mamă, te-am păcălit!(...) Să ştii că n-are nimic!... Ia să-l mişc eu un pic mai tare. Ce mă-ncurcă punguţele astea de plâns! Acum sunt tot mai grele, nu mai vin cu apă înăuntru, ci numai cu mici grunji de sare. Şi taie de sub pleoape, de ce nu le pot opri?

  Dar dacă?... Nu, gândul acesta trebuie chiar acum sugrumat. Nu-l las să crească, e plin de otravă, o să ne-atingă pe toţi, verde de Paris turnat drept pe noi din sticle, de ne sfârâie tuturor carnea şi sufletul, iar el se topeşte ca petrolul din felinar. S-o crezi tu, nu-mi atingi mie băiatul, îl apăr cu tot ce am, îl acopăr cu rochia asta care mi s-a sfâşiat într-o parte, nici-un pic de moarte nu mi-l va atinge. Mai bine ard eu, bucată cu bucată, de vie, până când cine ştie ce vulturoaică, una grozav de fioroasă, mă împarte la nişte pui ce nu se satură vreodată. Că ei trebuie să-i fi făcut ferfeniţă tricoul, cum oare să-l desprind de pe el, de ce nu se lasă?

Când dau să-i dezvelesc burta se desprinde şi-o bucată mare de piele. E murdară şi ea, mâncată deja de ţesătură. Nimic din băiatul meu nu poate să dispară! Că atunci inima se face catran, plâmânii se chircesc, ficatul se-mprăştie-n aer, creierul se schimbă-ntr-o molie, rinichii se jupoaie încet şi sufletul se duce pe cea mai nemiloasă apă". 

Ioana Nicolaie a publicat volume de versuri (Poză retuşată, Nordul, Credinţa, Cenotaf, Autoimun – desemnat de USR Cartea Anului în 2013), antologia Lomografii, trei romane (Cerul din burtă, O pasăre pe sârmă, Pelinul negru – a obţinut Premiul pentru proză al revistei Ateneu şi a fost desemnat Cartea Anului în 2018 de către „Cititorul ştie mai bine“, concurs iniţiat de Librăriile Cărtureşti) şi literatură pentru copii (Aventurile lui Arik, Arik şi mercenarii, Ferbonia, Vertijia şi Călătoria lui Medilo). A fost nominalizată la premii naţionale şi internaţionale, cel mai important fiind Eastern European Literature Award. Volumele ei au fost traduse în bulgară, sârbă, suedeză şi germană. A fost inclusă în douăzeci de volume colective româneşti şi în numeroase reviste şi antologii străine. Invitată pentru lecturi şi conferinţe la numeroase festivaluri naţionale şi internaţionale de literatură. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a PEN România.