Berlinala îi iubeşte pe români
0
Oamenii de film din România au participat la ateliere de lucru şi au luat trei premii la prestigiosul festival din Germania. Ediţia aniversară(a 60-a) a Festivalului Internaţional de Film de la Berlin (11 - 21 februarie) a fost cea mai primitoare şi mai generoasă cu cineaştii români din întreaga istorie a acestui important eveniment.
Nu pot şti cu exactitate câţi români au participat anul acesta la Berlinală, însă numărul lor este de ordinul zecilor. Să ne gândim numai la cele patru producţii româneşti selecţionate de Festival: două lungmetraje („Eu când vreau să fluier, fluier" de Florin Şerban, în competiţie şi „Portretul luptătorului la tinereţe" de Constantin Popescu jr în secţiunea „Forum") şi două scurtmetraje („Colivia" de Adrian Sitaru şi „Derby" de Paul Negoescu în secţiunea „Berlinale Shorts").
Cum fiecare dintre aceste filme a fost reprezentat la Berlin, pe lângă regizor, de mai mulţi membri ai echipei (uneori aceiaşi: de pildă, actriţa Clara Vodă a avut roluri în trei din patru), deja trecem de 20.
Studenţi festivalieri
Nu trebuie să neglijăm, însă, Berlinale Talent Campus, care reprezintă, de opt ani, „o academie creativă şi o platformă de networking". De-a lungul a şase zile de festival, 350 de tineri cineaşti şi critici de film din întreaga lume participă la ateliere, cursuri şi dezbateri cu nume mari ale industriei cinematografice.
Anul acesta, au fost acceptaţi în Campus, pe baza experienţei lor anterioare, şase români: Mihai Bauman (regizor), Radu Gorgos (operator), Mircea Nestor (regizor), Cristian Nicolescu (monteur şi sound designer), Erzsebet Plajas (critic) şi Letiţia Ştefănescu (monteur şi producător).
De asemenea, regizorul Paul Negoescu, selecţionat la a treia ediţie consecutivă în festival, a fost invitat, alături de confratele său britanic Paul Wright, la o discuţie cu „studenţii" despre scurtmetraj, moderată de către Maike Mia Hoehne, curatoarea secţiunii „Berlinale Shorts".
„Talent Campusul se vrea mai mult un program de networking", observă regizorul Mihai Bauman. Singura parte din program cu finalitate este Berlin Today Award: aici sunt selecţionate cinci scurtmetraje, al căror buget de producţie va fi asigurat integral de către Festival. Însă procesul e complicat şi se întinde pe durata a doi ani. Participantul român adaugă: „În rest, sunt foarte multe workshop-uri - panel-uri, cum le zic ei - discuţii, întâlniri, conversaţii de tot felul, un fel de ateliere «practice», dar care nu sunt practice deloc etc. E bine că poţi ajunge la Festival şi poţi intra în principiu gratis la filme după ora 18.00, dacă prinzi un bilet."
Programul celor şase zile de Campus era acelaşi: dimineaţa ateliere şi cursuri, plus excursii la Piaţa Europeană de Film (asociată cu Berlinala), iar seara - filme (la proiecţiile de până la ora 18.00, biletul nu era gratuit pentru „studenţi"). „Pe scurt, nu era nimic obligatoriu", adaugă Mihai Bauman. „Dacă un om voia doar să stea sau să umble prin muzee, era liber să facă doar asta, că nimeni nu îi ţinea socoteala".
Luarea unei decizii privind programul personal era destul de dificilă. Participanţii îşi alegeau workshopurile după temă şi/sau invitaţi, însă puteau să nu mai găsească bilete sau să nu fie acceptaţi, iar atelierul nu se ridica mereu la înălţimea aşteptărilor: „De cele mai multe ori, o gazdă şi invitaţii aveau o discuţie despre tema respectivă, după care urma sesiunea de întrebări şi răspunsuri, dar uneori era totul atât de suprarealist în acel moment, încât mulţi îşi vedeau de ale lor prin alte părţi".
În opinia regizorului român, pentru a profita la maximum de Campus, un cineast trebuie să aibă „abilitatea de a alege între multe lucruri care se întâmplă în acelaşi timp".
Mihai Bauman observă că, pe durata festivalului, a avut două momente în care chiar a învăţat ceva. Mai întâi, la Film Market, care este „un organism viu": „Acolo se întâmplă tot timpul ceva şi este imposibil să nu intri în vorbă cu cineva, cunoscut sau necunoscut". Apoi, la o întâlnire cu Michel Reilhac, director general al ARTE France Cinéma; acesta a abordat subiecte de interes pentru participanţi, precum „transmedia", relaţia dintre internet şi film sau noi tendinţe în spaţiul media.
Regizorul român îi împarte pe colegii săi de Campus în două categorii: „Unii erau superentuziaşti, alţii foarte blazaţi. Primii erau superactivi, socializau puternic, întrebau, chestionau, alergau; ceilalţi erau mult mai relaxaţi, nu mergeau la workshop-uri, îşi alegeau câteva filme şi, în rest, se distrau. Între toţi ăştia erau tot felul de oameni confuzi, care încercau să scoată sensuri şi idei din ce se întâmpla în jurul lor. Regulile şi le stabilea fiecare, nu a stat nimeni să tragă «talentul» de mână şi să îi zică: uite, fă aia, fă aialaltă, întâlneşte-te cu ăla şi cu ălălalt şi gata, ţi-am asigurat viitorul. Nemţii ne-au dat terenul, depindea de fiecare cum îl cultiva".
Mihai Bauman se declară mulţumit de experienţa sa: „Talent Campusul a fost pentru mine ca o pistă de lansare. Am cunoscut oameni care la un moment dat vor avea contribuţia lor în cariera mea şi asta este ceea ce contează. Când a apărut primul om cu care am stabilit un contact despre care eu cred că poate să fie serios, atunci Campusul şi-a dovedit sensul pentru mine".
De la piaţă la petrecere
Ca şi la ultimele două ediţii de Berlinală, România a avut un stand de prezentare, foarte vizibil şi vizitat, în cadrul Pieţei Europene de Film, de care s-a ocupat Asociaţia pentru Promovarea Filmului Românesc (APFR). Mihai Gligor, directorul adjunct al APFR, remarcă: „Cred că anul acesta a fost unul foarte bun. După ce în 2009 criza s-a simţit atât la Berlin, cât şi la Cannes, unde a fost un număr mai mic de acreditări din industrie, anul acesta am simţit că lucrurile par să-şi fi revenit.
Am avut un număr mare de vizitatori la stand, lucrul acesta fiind generat şi de prezenţa consistentă a filmelor româneşti în Festival. Astfel, cred că standul şi-a atins scopul, acela de promovare şi susţinere a cinemaului românesc, a industriei de film din România, precum şi a filmelor româneşti de la Berlinală."
Dintre vizitatori, selecţionerii de festivaluri erau interesaţi de „ce mai e nou" în cinematografia românească, de filmele nou-apărute sau care urmează să apară; fiecare cerea recomandări în funcţie de festivalul pe care îl reprezenta. Jurnaliştii cereau în special informaţii despre filmele româneşti selecţionate la Berlinală, dar şi date specifice despre anumite producţii autohtone. Iar producătorii străini solicitau informaţii despre companii de producţie româneşti şi despre oportunităţile de a filma în ţara noastră.
Tot APFR a organizat şi petrecerea românească, care, ca şi anul trecut, a avut loc în „Salonul Roşu" şi s-a bucurat de mare succes printre participanţii la Festival. Au fost peste 500 de invitaţi: cineaştii, jurnaliştii şi criticii români prezenţi la Berlin, alături de nume importante ale industriei de film - selecţioneri, producători, reprezentanţi ai fondurilor de finanţare străine, agenţi de vânzare, distribuitori sau regizori străini. „Cred că 2010 a fost cel mai bun an pentru români la Berlinală, o dovadă fiind şi premiile obţinute de filmele româneşti", conchide Mihai Gligor.
Opiniile unui premiant
În ceea ce-i priveşte pe cineaştii români premiaţi, am discutat cu Adrian Sitaru, al cărui scurtmetraj „Colivia", foarte apreciat la festival, a intrat în palmares. Cineastul, aflat pentru prima dată la Berlinală, se declară uimit de eveniment: „E un festival mult mai prietenos decât îmi imaginam pentru un eveniment de această amploare şi cu atât de multă «industrie» implicată. Este asemănător cu Sundance la numărul spectatorilor: doar acolo şi la Berlin am mai văzut săli aşa de pline la scurtmetraje, indiferent de oră".
Adrian Sitaru a avut şi întâlniri cu coproducători, actuali sau potenţiali ai noului său lungmetraj, pentru care încă strânge bani, aşa că nu a văzut decât două dintre cele cinci grupaje de scurtmetraje din competiţie: cel din care făcea parte filmul său şi cel care includea „Derby" de Paul Negoescu. Cineastul român observă: „Mi-a plăcut mult filmul care a câştigat Ursul de Aur, dar de celelalte două nu sunt convins. Chiar dacă sunt bune, filmul lui Paul îl consider mai bun. Eu sunt mulţumit în general cu orice premiu, e un feedback pentru ceea ce faci, chiar dacă ştiu că este unul subiectiv."
Deplasarea criticului de film Mihai Fulger la Berlin a fost sprijinită de Institutul Cultural Român.
Nou record de audienţă
În general, pentru un român, nu doar cineast, aflat pentru prima dată la un festival de clasa A (cum mai sunt cele de la Cannes sau Locarno), Berlinala este eclatantă. Timp de zece zile, indiferent de filmul prezentat şi de secţiunea în care este acesta inclus, toate sălile, de la Berlinale Palast, „inima" festivalului, până la cinematografele de la periferia metropolei, sunt pline şi arhipline, cum foarte rar vezi la evenimentele din România. Chiar şi la proiecţiile rezervate presei, de multe ori, trebuia să aştepţi la coadă înainte de a intra şi nu era deloc exclus ca, dintre sutele de scaune ale sălii de cinema, să nu găseşti niciunul liber.
Conferinţele de presă, cu echipele filmelor din selecţia oficială, au loc în general la puţin timp după vizionările de presă. Însă în cazul producţiilor cu regizori şi/sau actori din categoria „staruri" (Martin Scorsese cu Leonardo DiCaprio, Ewan McGregor şi Pierce Brosnan fără Roman Polanski etc.), jurnaliştii care doreau să prindă un loc în sala de conferinţe, deseori neîncăpătoare, trebuiau să renunţe să vadă şi finalul filmului; altfel, erau nevoiţi să urmărească vedetele din picioare sau, şi mai rău, pe ecranul imens din piaţă.
La ora când scriu aceste rânduri, nu cunosc încă numărul total al biletelor vândute la ediţia aniversară a Festivalului, însă acesta era aproximat, înainte de ultima zi, la 300.000, ceea ce reprezintă un nou record de audienţă pentru Berlinală, unul dintre cele mai iubite festivaluri de film ale lumii. „Lucru nemţesc", ar fi comentat Nenea Iancu, care ştia el ce ştia atunci când a ales să se mute la Berlin...
Premiile românilor la Berlin
România a câştigat trei premii la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin. Ursul de Argint - Marele Premiu al Juriului şi Premiul „Alfred Bauer", destinat filmelor inovatoare, au revenit peliculei „Eu când vreau să fluier, fluier", regizată de Florin Şerban, iar Premiul DAAD, oferit de Serviciul German de Schimburi Academice, a fost decernat scurtmetrajului „Colivia", de Adrian Sitaru.
Se încarcă comentariile...
