Alexandra Badea, dramaturg: Ceea ce a fost cu adevărat puternic în această criză este că am învăţat să trăim cu mai puţine lucruri. Să ne concentrăm pe esenţial

Alexandra Badea,
dramaturg: Ceea ce a fost cu adevărat puternic în această criză este că am învăţat să trăim cu mai puţine lucruri. Să ne concentrăm pe esenţial

Alexandra Badea

ICR Paris desfăşoară proiectul ”Împreună cu creatorii români din Franţa în timpul şi după coronavirus”. În aşteptarea reluării activităţii teatrelor, muzeelor, sălilor de concert sau a cinematografelor, ICR Paris publică interviuri despre viaţa şi proiectele a 10 artişti din Franţa care promovează cultura română. Azi: dramaturgul Alexandra Badea: ”Cred că apreciez mai mult astăzi ceea ce devenise normalitate, aproape o banalitate”

Ştiri pe aceeaşi temă

ICR Paris: Cum trăieşti această închidere a lumii culturale, acest moment în care domeniul digital pare să fi pus stăpânire pe lumea reală?
Alexandra Badea: Au existat mai multe etape în această perioadă de izolare şi de post-izolare: mai întâi a fost siderarea, similară unei etape de paralizare, timp în care am încercat să înţeleg ce ni se întâmplă, cum se dezvoltă acest virus, dar mai ales să înţeleg felul în care reacţionează umanitatea la această modificare a mediului înconjurător, şi, diferit de toate reacţiile pe care le-am perceput, am avut nevoie să înţeleg transformările din mine. Felul în care lucrurile primesc o cu totul altă valoare. A existat deci întâi acest moment de paralizie, şi apoi un alt moment, de observaţie.

Un timp în care am simţit nevoia să citesc o mulţime de cărţi, să regăsesc scrierile filosofilor, ale psihologilor, ale sociologilor, ale politicienilor, sunt texte care mă inspiră mult în ceea ce fac. Dar şi ceea ce au avut de spus pe tema izolării ceilalţi artişti.

Şi apoi, spre mijlocul perioadei de izolare, a venit şi nevoia de a scrie, nu despre izolare, ci de a scrie diferit. Nu am privit prea multe înregistrări video, nu am privit mult teatru, deoarece pentru mine teatrul înseamnă prezenţă reală, nu virtuală. De îndată ce trecem în virtual, vorbim despre cinema, aşa văd eu lucrurile. Deci nu aveam chef deloc să privesc, să trăiesc o experienţă teatrală limitată, am văzut foarte puţine lucruri de acest gen, poate şi pentru că în primii mei ani în Franţa, pe când făceam studii teoretice, la Sorbona, am văzut enorm de multe captări video, dar le-am văzut mai degrabă din punctul de vedere al cuiva care încearcă să se documenteze. În timpul izolării nu am avut această nevoie de a mă documenta asupra a ceva anume, asupra teatrului, deoarece am norocul de a vedea mult teatru la Paris. Deci a vedea teatru închisă în casă nu avea sens, impunea distanţa.

Am văzut aşadar multe filme, am citit foarte mult, pentru prima oară de mult timp am citit lucruri pe care nu am avut niciodată timp să le citesc înainte, lucruri care nu aveau nimic de a face cu cercetările mele, şi apoi a urmat deschiderea, întoarcerea la o viaţă aproape normală, dar fără teatru. Teatrul a revenit foarte târziu, marţea trecută [7 iulie] – Theâtre National de la Colline, un teatru unde joc mult şi unde sunt implicată în multe proiecte, s-a redeschis. Şi m-am dus în această sală, bineînţeles, o sală cu capacitate redusă, şi am realizat de fapt cât de mult timp a trecut de când nu mai simţisem această bucurie de a fi alături de spectatori, de a tăcea atunci când se stinge lumina, de a vedea cum joacă alţi oameni pe scenă, cum îmi povestesc, îmi împărtăşesc idei, sentimente...

Cred că pentru mine această perioadă în care teatrul a fost absent, în care am trăit mai mult în virtual, mi-a dat capacitatea de a mă bucura mai mult de lucrurile care există deja, în faţa mea, de a mă bucura mai mult atunci când are loc un spectacol, când se poate produce o întâlnire, când mă pot întoarce într-o sală de concert, într-o expoziţie. Cred că apreciez mai mult astăzi ceea ce devenise normalitate, aproape o banalitate, înainte de această perioadă de izolare.

ICR Paris: Această criză a coronavirusului a fost pentru tine un motor de creativitate, de reînnoire şi de explorare?
Nu ştiu dacă această criză a fost generoatoare de reînnoire, de creativitate... cred că a fost mai degrabă un moment de profundă chestionare existenţială şi sunt foarte fericită că am putut traversa astfel această perioadă. Nu am încercat niciun moment să fug, am încercat, dimpotrivă, să trăiesc pe deplin fiecare moment, să mă confrunt cu ceea ce mi se întâmplă, să înaintez profund în această criză care a avut loc nu doar în exteriorul ci şi în interiorul meu. A avut loc cu siguranţă o transformare, şi pentru că a avut loc această transformare în interiorul meu a avut loc o transformare şi în ceea ce fac, în ceea ce scriu. Poate că mă simt mai liberă azi, mai liberă şi în faţa privirii celuilalt, a percepţiilor. Ceea ce a fost esenţial a fost faptul că am putut să îmi spun ceva ce ştiam mai de demult dar care a devenit între timp radical, de a-mi spune că nu voi mai face decât ceea ce îmi este necesar şi urgent. De a acţiona ca şi cum ultimul lucru pe care îl scriu, ultimul spectacol pe care îl pun în scenă, ultimul proiect de film la care lucrez ar trebui să aibă necesitatea ultimului gest. Îmi spun mereu de acum "şi dacă acesta este ultimul lucru pe care îl mai pot scrie"?

Deci, este vorba despre o oprire, de un moment de linişte şi de vid care mi-au permis să-mi pun astfel întrebări despre mine, despre existenţa mea. Am scris mult în a doua perioadă a izolării şi chiar în perioada de post-izolare, deoarece în prima perioadă a izolării la domiciliu am vrut foarte mult să nu mai continui să produc aşa cum produceam înainte, să mă aflu în acea fugă perpetuă spre înainte, în această fugă de ceea ce se întâmplă cu adevărat în interior. Am vrut foarte mult să nu fac nimic, un demers extrem de complicat pentru mine, căci de obicei fac foarte multe lucruri, aş spune chiar prea multe lucruri; am vrut să trăiesc până la capăt experienţ opririi forţate, iar scriitura nu a venit deloc ca o obligaţie, dimpotrivă, a venit atunci când a fost necesar. Am scris un text în limba română, cel de al doilea text al meu în limba română, pentru teatrul naţional din Sibiu, care este repetat chiar în acest moment, am scris şi un scenariu de cinema, de film, care se inspiră din acest text, am început un proiect de roman, un text în franceză pe care voi încerca să îl pun pe scenă lunile care vor urma. Este un text/material pentru o performanţă despre o actriţă şi o spectatoare; este un text despre izolarea prin care am trecut, dar fără a vorbi direct despre această perioadă, ci mai degrabă despre o lipsire de libertate, într-o închisoare, fie ea interioară sau reală. Este cu adevărat un proiect care se inspiră din experienţa vidului, a închiderii, a solitudinii, a reconstrucţiei interioare.

ICR Paris: Care sunt mijloacele de subzistenţă ale artistului în timpul izolării?
Aceasta este întrebarea cea mai dificilă, cea mai dureroasă din toată această poveste, căci în Franţa a existat posibilitatea de a ajuta cumva foarte mulţi artişti. Există deja acest sistem unic în lume al artiştilor intermitenţi, care permite remunerarea artiştilor şi în perioadele în care munca lor nu este vizibiliă, nu se află pe un platou sau la repetiţii, ci şi în timpul documentării, cercetării, reflecţiei, căci un artist lucrează tot timpul, nu doar atunci când îşi implementează proiectul.

Deci am avut această formă de prelungire a sistemului de intermitenţă pentru un an suplimentar, plus o formă de şomaj parţial care a permis companiilor să-şi remunereze artiştii pentru datele de turneu care nu au mai fost menţinute; a existat şi un sistem de ajutoare acordat scenariştilor, 1500 de euro, care puteau fi acordaţi creatorilor care au demonstrat că această perioadă de izolare le-a afectat veniturile faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut; după părerea mea nu este suficient, aceste măsuri vor pansa micile răni deschise în timpul izolării, dar cultura, şi în special teatrul, sunt şi vor rămâne afectate mult timp după ieşirea din izolare. Teatrul este un domeniu în care spaţiile s-au redeschis ultimele şi este domeniul în care spaţiile se vor închide primele, dacă va fi din nou nevoie, dacă va fi un al doilea val. Potrivit studiilor deja efectuate în Franţa, domeniul teatrului este cel mai grav lovit de criză, iar urmările vor fi vizibile cel puţin doi ani.

Problema acordării de ajutoare pe termen lung se pune extrem de acut, este clar, cum vom putea sprijini atât artiştii dar şi spaţiile culturale în sine, care au fost obligate să accepte pierderi mari care vor genera consecinţe serioase în acordarea de spaţii artiştilor, cum vor putea fi sprijiniţi în continuare cei care scriu, creează.

Iar dacă mă gândesc la situaţia din România, vă spun că sunt foarte îngrijorată deja, cred că este catastrofal ce se întâmplă: nu a existat niciun ajutor pentru artiştii independenţi, au fost lăsaţi în voia soartei, au avut loc multe reduceri de buget în teatrul public, că e vorba de fonduri venite de la Ministerul Culturii sau din partea municipalităţilor, şi aici este vorba de toate teatrele; cred că există foarte puţine teatre din România care vor putea să îşi menţină programul de creaţie pentru sezonul următor, chiar eu am avut un proiect anulat deoarece teatrul nu mai poate produce deocamdată, un aspect extrem de grav; sentimentul meu este că în România lipseşte o politică culturală, şi nu de acum, ci dintotdeauna, nimic nu se ameliorează.

Dacă nu va apare o politică culturală, mai ales în acest moment de criză, cred că sectorul independent e în pericol, artiştii vor fi obligaţi să se reconvertească, lăsând în spate un mare vid. Nu e o problemă strict românească, este o problemă mondială, europeană şi mondială; există ţări care au avut inteligenţa de a reorienta cumva bugetul pentru a acorda mai mult culturii, mă gândesc mai ales la Germania, Franţa încearcă şi ea să urmeze trendul, dar deocamdată lucrurile nu sunt foarte clare şi nu ştim deloc cum vor evolua ele, dar artiştii s-au mobilizat şi vor continua /vom continua să ne batem pentru dreptul de face poveştile să circule, deoarece nu este vorba doar de apărarea drepturilor noastre, nu este vorba doar de asta, ci şi de apărarea dreptului de a transmite. Suntem cei şi cele care creăm imaginarul, îl deplasăm. Politicienii trebuie să înţeleagă faptul că nu pot exista fără artişti, ei reconstruiesc deja tot ceea ce a fost distrus, ei construiesc noi utopii, eu fac să circule poveştile şi fabrică imaginarul lumii de mâine.

ICR Paris: Cum ne putem imagina cultura după coronavirus ? Vom putea relua vechiul mod de a trăi şi consuma cultura?
Nu mă gândesc în mod special la cultura de mâine, ci la lumea de mâine, căci cultura face parte din lumea de mâine şi nu poate fi disociată de ea.

Cred că ar trebui să învăţăm ceva din criza aceasta. Dincolo de criză în sine şi de consecinţele sale dureroase, pe care încă le trăim, cred că suntem norocoşi că am putut experimenta o altă formă de viaţă, un alt stil de viaţă. Dacă nu vom fi învăţat nimic din ceea ce am trăit, înseamnă că am trăit degeaba această experienţă şi ar fi păcat.

Ceea ce a fost cu adevărat puternic în această criză, şi când zic puternic nu înseamnă automat pozitiv, deşi există şi consecinţe pozitive, este că am învăţat să trăim cu mai puţine lucruri. Să ne concentrăm pe esenţial. De ce avem nevoie pentru a trăi? Am văzut cu toţii că esenţială a fost cultura. Că e vorba de difuzare în virtual sau nu. Am observat cum oamenii îşi trimit unul altuia filme, spectacole, concerte, am discutat cu un librar, zilele acestea şi chiar în timpul izolării au existat vârfuri de cumpărare de carte, a existat deci o nevoie de a citi, de a se cultiva, de a gândi.

Va trebui să ne acordăm mai multe mijloace pentru a dezvolta accesul la cultura pe care o avem, de proximitate, de a privilegia aceste aspecte, nu turismul de masă. Nu zic în niciun caz că nu trebuie să mai călătorim, este lucrul care mi-a lipsit cel mai mult, am anulat mai multe rezidenţe, am programate două călătorii în Brazilia care nu ştiu dacă vor mai avea loc.

A călători este important, dar există un aspect care ar trebui reanalizat. A pleca de « n » ori într-o lună, la trei ore distanţă în fiecare week-end doar pentru a fugi de aspectele esenţiale ale vieţii, de noi, de lucrurile care ne displac, nu este chiar bine, poate că ar trebui să acţionăm altfel, să ne confruntăm temerile, nu să fugim.

Consumerismul acesta nebun, la fel...Când spun asta mă gândesc inclusiv la teatru! La decoruri, de exemplu. Ştiu că nu voi mai vrea să pun mare parte din bugetul meu de creaţie pentru decoruri, costume, obiecte etc. pe care le vom utiliza de zece, douăzeci de ori şi apoi le vom arunca. Va fi interesant să vedem cum vom recicla, un mijloc de a recicla, de a putea dona o parte din materiale mai departe companiilor independente. De a polua mai puţin.

Să ne gândim la cum să plecăm în turneu, când plecăm în turneu în Franţa sau în lume, bilanţul carbon este foarte ridicat. Nu zic că nu trebuie să mai plecăm, ci la o regândire a turneelor. Eu am prevăzut un turneu în insulele Reunion, mă gândesc deja cum voi pleca, oare merită să plec pentru trei date, mobilizând o echipă de zece persoane ? oare nu e mai util să existe, pe lângă spectacole, şi ateliere, cursuri de formare, să mobilizez actorii de la faţa locului, să optimizez un proiect astfel încât el să nu fie axat doar pe exportul unei producţii pur şi simplu. Adică să profit pentru a face cât mai multe acolo. Este o întrebare care mă frământa foarte mult.

Mă gândesc şi la ceea ce este necesar să faci azi şi ceea ce nu e necesar. Cum să facem să nu ne mai pierdem în detalii care nu ne duc deloc acolo unde ar trebui să ne ducă de fapt actul artistic…

« Duşmanul imaginar » - frangment inedit, de Alexandra Badea

În urmă cu zece ani, sau poate cincisprezece, ce mai contează de fapt, m-am întâlnit cu cineva din întâmplare, într-un bar. Am povestit despre o mie de lucruri: actualitatea politică, starea lumii, diferenţele sociale, sentimentul nostru de neputinţă în faţa acestor realităţi. La final, mi-a spus această frază care m-a marcat mult timp: "tu, tu eşti în război, dar încă nu ţi-ai găsit inamicul; atunci când îl vei găsi, totul va fi mai bine".

Mulţi ani am încercat să utilizez această injoncţiune pentru a-mi găsi inamicul, pentru a-l doborî la pământ. Acestei fraze i s-au tot alăturat altele, construite pe acelaşi lexic: o ploaie de război peste inamici imaginari. M-am şi rătăcit uneori căutând acest inamic care refuza să îmi arate chipul său, dar care continua să distrugă absolut totul în jurul său.

Tot căutându-l într-una, peste tot, pentru a mă bate cu el, m-am lăsat înghiţită de curentul timpului. Am accelerat până când am pierdut controlul volanului şi chiar scopul călătoriei, nu mai puteam contempla niciunul din peisajele care defilau prin faţa mea. Dar am continuat şi voi fi continuat să caut în acelaşi ritm, căci acesta era demersul care mi se ceruse pentru a exista. Pentru a-mi păstra dreptul la cuvânt. Şi chiar dacă aş fi contestat puterea care mă obliga să intru în această cursă contra cronometru, nu aş fi făcut altceva decât să mă supun injoncţiunii sale.
Continuam din inerţie, sau de frică să nu pierd cumva sensul, frică de a mă pierde în tăcere sau imobilitate, frică de a nu mă pierde cumva din nou în vid. Vidul acesta de care mă temeam atât de mult în copilărie, mai mult decât de monştrii din obscuritate.

Sau poate frica de a pierde dragostea acelor persoane care spun că au nevoie să mă audă vorbind. Mai există şi această obligaţie de a te opri, oprire posibilă doar pentru că întreaga lume se conformează. În acelaşi timp, fără a opune vreo rezistenţă.

A existat mai întâi dorinţa de a face ceva de una singură, în colţul meu personal. Acest spaţiu redus. A fabrica alte poveşti, alte idei, lucruri care ar fi putut răspunde nevoilor prezentului. Însă pentru a fabrica ceva nou e nevoie de mult timp, de mult spaţiu, dar este mai ales nevoie să laşi să moară ceea ce este vechi.
Atunci am acceptat să nu fac nimic, deloc, să nu fac decât să observ ceea ce se întâmpla în interior şi în exterior, fără a mai construi alte aşteptări. Pentru a inventa timp şi spaţiu aveam nevoie să trec prin liniştea vidului, aveam nevoie să văd cum toate certitudinile mele devin mute, una câte una. În acel moment mi-am dat seama că inamicul nu era afară, ci era  în interiorul meu, şi că venise timpul să fac pace cu el.

Războiul s-a terminat, în sfârşit, poate că nici nu a existat în realitate în afara capului meu. Cu câteva nopţi în urmă am visat ceva ciudat. Eram la mine acasă, voiam să aprind o lumânare, şi fără să o fac intenţionat, am dat foc la tot. Apartamentul meu era tot în flăcări şi nici măcar nu mi-era frică. Observam cum focul creşte din ce în ce mai mult, şi ştiam că trebuie să chem pompierii şi să ies din casă, dar nu făceam nimic. Doar priveam şi mă întrebam ce obiect să iau cu mine: paşaportul, a fost primul cuvânt care mi-a trecut prin minte, acest obiect care este acceptat peste tot şi care dovedeşte identitatea mea în faţa altora. Să renunţ la idee, spunându-mi că totuşi cardul bancar mi-ar fi, fără îndoială, mai util, dar tot nu acţionam deloc. Nici măcar nu îl căutam. Renunţasem subit şi la ideea aceasta, realizând că de fapt nu mai am nevoie de nimic.

Apoi, cineva de afară a stins focul din apartament. Totul era de acum acoperit cu o pudră albă, asemeni unui decor de teatru din anii '80. Priveam acest peisaj strălucitor în timp ce o altă idee parazită îmi apărea de nicăieri: ce de treabă o să am ca să curăţ toată mizeria! Îmi voi regăsi oare lucrurile intacte sub acest praf, sau ele vor fi complet calcinate ? Dar tot nu făceam nimic, priveam într-una acestă imagine care mi se părea foarte frumoasă.
Nu ştiu să îmi interpretez visele, în ciuda tuturor lecturilor din Freud, Jung, Lacan, şi de obicei chiar le uit foarte repede. Uneori mă trezesc noaptea în plin coşmar şi refuz apoi să adorm la loc, de frica faptului că acel coşmar ar putea continua.

Cel mai surprinzător detaliu din acest vis era felul în care observam ce se întâmpla în jurul meu. O privire care nu mai părea necesară şi urgentă, asemeni actelor. Dar şi imobilitatea. Ca şi cum nu aş fi trăit niciodată acest sentiment care totuşi este atât de prezent în viaţa mea. Ceea ce mi se pare şi mai uimitor este faptul că în vis acceptam în sfârşit să pierd ceva, această posibilitate nu mi se mai părea deloc gravă. Ca şi cum aş fi ştiut că pornind de la această pierdere aş fi putut construi altceva, ceva ce nu cunosc încă, ceva ce nu am dorit, ceva ce nu am aşteptat. Ceva ce nu va necesita prea mare efort, ceva ce se poate naşte plecând de la o privire.
Şi dacă aş pune această frază la plural, ce-ar fi? Am acceptat cu toţii să pierdem ceva, dar pornind de la această pierdere vom construi cu toţii altceva, ceva ce nu cunoaştem încă, ceva neprevăzut, nedorit, neaşteptat. Nu este oare aceasta originea creaţiei, a artei, imprevizibilul, neprevăzutul, indisponibilul?

Ne-am oprit cu toţii pentru ca aşa a decis "maşinăria", şi ne-a antrenat pe toţi, că am vrut sau nu, în această stare de oprire. Această oprire pe care o confundăm atât de des cu o moarte precoce, această oprire care nu este de fapt decât un reset. Maşinăria şi-a dezinstalat propriul program şi acum se repune în mişcare, potrivit aceloraşi obligaţii de productivitate, rapiditate, eficacitate, competitivitate şi toate celelalte cerinţe care ne sună în urechi.
Nici nu mai contează cum funcţionează maşinăria asta dacă suntem în disonanţă cu ea. Dacă inventăm o melodie nouă, care ne calmează fricile, care readuce la viaţă emoţiile îngropate în corpul nostru, care ne renaşte elanul. Această melodie care povesteşte ceea ce trăim aici, acum, suferinţele noastre, rezistenţele noastre, iubirile noastre ? Această muzică al cărei sunet neutralizează nihilismul, disperarea, fascinaţia răului.

Laureata Marelui Premiu de literatură dramatică
Autor, regizor de teatru şi realizator, Alexandra Badea s-a născut în România dar locuieşte şi crează în Franţa din 2003. Ea a ales să scrie în limba franceză. Articularea fragmentată a textelor sale deschide spaţii în care imaginea, sunetul şi corpul găsesc o materie brută cu care se pot confrunta, un flux neîntrerupt. Politica se poate introduce în acel moment în conştiinţe, pentru ca indignările condiţiei umane să poată prinde viaţă. Un simplu cuvânt, pe firul foarte ascuţit al unei lame de ras, poate da avânt necesităţii şi urgenţei de a acţiona.

Formată la Conservatorul Naţional de Artă Dramatică din Bucureşti (secţiunea regie), Alexandra Badea soseşte la Paris pentru a urma studii superioare pentru obţinerea unei diplome (DEA) în domeniul Teatrului Minimalist la Universitatea Sorbona Nouă (Sorbonne Nouvelle).

Primele sale texte, « Mode d’emploi », « Contrôle d’identité » şi « Burnout » sunt publicate în 2009 la editura L'Arche. Vor urma « Pulvérisés » şi tripticul « Je te regarde », « Europe connexion », « Extrêmophile », ca şi primul său roman, « Zone d’amour prioritaire ». Alexandra este în acelaşi timp autoare de ficţiuni radiofonice pentru postul Radio France Culture, printre ele numărându-se « Red line », « Mondes », « Europe connexion ».

Textele sale au fost puse în scenă de Jacques Nichet, Aurélia Guillet, Frédéric Fisbach, Cyril Teste, Jonathan Michel, Matthieu Roy, Anne Théron, Vincent Franchi, Vincent Dussart, Thibaut Rossigneux. Traduse deja în mai multe limbi străine, ele sunt jucate în Germania, Austria, Elveţia, Belgia, Grecia, Italia, România, Marea Britanie, Republica Cehă, Portugalia sau Taiwan.

Ca regizor de teatru, ea a creat deja aproximativ 15 spectacole în Franţa şi în România, lucrând iniţial pe piesele unor autori ca Biljiana Srbljanovic, Sarah Kane, Dea Loher, Joël Pommerat şi doar de curând pe propriile sale texte.

Alexandra Badea a condus mai multe stagii de formare în Franţa (AFDAS) şi a avut adeseori intervenţii în şcolile franceze de teatru: ERAC, ESAD, ENSATT, Şcoala de Comedie de la Saint Etienne, Nanterre, ca şi în închisori, centre sociale, licee.

Alexandra Badea este laureata Marelui Premiu de literatură dramatică 2013, pentru piesa sa de teatru « Pulvérisés ». De mai mulţi ani, ea dezvoltă o serie de practici de scriere live, cu titlul « Mondes », prezentate la Théâtre Ouvert, la Théâtre de la Cité Internationale, la Théâtre National din Bruxelles…

Plecând de la capitole puţin tratate în istoria Franţei, Alexandra Badea a dezvoltat, în ultimul timp, o trilogie al cărui prim volum, « Points de non-retour [Thiaroye] » a fost pus în scenă în 2018 la Théâtre National de la Colline, iar al doilea volum, « Points de non-retour [Quais de Seine] », a fost prezentat la Festivalul de teatru de la Avignon în 2019. Alexandra Badea este considerată drept unadintre cele mai talentate autoare dramatice ale generaţiei sale.

Interviul video în limba franceză poate fi urmărit aici

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: