Agonia din spatele rochiilor cu tutu şi a poantelor delicate

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Baletul îmbracă în haine frumoase răni crunte pentru dansatori FOTO: Mediafax
Baletul îmbracă în haine frumoase răni crunte pentru dansatori FOTO: Mediafax

Elegantele poante învelite în satin roz ascund o mulţime de suferinţe: unghii negre sau căzute, glezne scrântite, osatură deformată, ligamente rupte şi răni în carne vie. Dansatorii de balet plătesc un preţ uriaş pentru frumuseţea acestei arte. I-am putea numi cei mai mari duşmani al trupurilor lor şi coşmarul unui psihoterapeut: pentru ei, durerea înseamnă dăruire. În rest, e subiect închis.

Margot Fonteyn, una dintre cele mai renumite balerine a tuturor timpurilor, a spus cândva că, dacă oamenii ar şti la ce chinuri cumplite se supun balerinii, numai aceia dintre noi care se bucură de luptele din coridă ar mai putea urmări un spectacol de balet. 

Tamara Rojo, balerină de origine spaniolă care conduce Baletul Naţional Enlgez, punctează că baletul este, în acelaşi timp, teatru şi numai o atitudine sinceră pe scenă o conectează cu publicul. De asemenea, apropo de filmul „Lebăda neagră“ (2010, în regia lui Darren Aronofsky), Rojo consideră că este plin de clişee. „Schimbul de replici e ridicol, situaţiile sunt neverosimile, personajele parodiate. Pentru mine a fost un film foarte greu de urmărit. Deşi sălile de spectacol vor fi în continuare pline, baletul va avea de suferit pe termen lung din cauza acestui film“, atenţionează balerina, într-un interviu pentru publicaţia britanică The Guardian

„Un balerin, la fel ca şi un atlet, capătă multe răni. Zilele noastre obişnuite se aseamănă acelora a unor atleţi. Nu durerea ne face să continuăm. Nu suntem masochişti. Nu este un fel de ritual religios şi dansatorii de balet nu ar trebui să considere că suferă pentru artă”, conchide Tamara. 

Odată, una dintre unghii era pe cale să i se rupă, ceea ce s-a şi întâmplat, însă nu a observat până nu a ajuns acasă şi a văzut pantoful plin de sânge.

Însă Jennie Harrington, tot de la Baletul Naţional Englez, povesteşte că, în ceea ce priveşte unghiile rupte de la picioare, „eşti atât de obişnuit, încât nici nu le mai dai importanţă. E puţin masochist“. Ea îşi aminteşte că, odată, una dintre unghii era pe cale să i se rupă, ceea ce s-a şi întâmplat, însă nu a observat până nu a ajuns acasă şi a văzut pantoful plin de sânge. 

O lună de pauză = agonie

balet

Peter Norman, unul dintre cei mai cunoscuţi ortopezi specializaţi pe problemele piciorului, a văzut multe balerine care, deşi aveau fracturi grave, s-au urcat pe poante şi au susţinut spectacole. „Sunt presate să îşi păstreze locurile în cadrul instituţiilor de balet, iar asta le împinge la suferinţe crunte. Am văzut cazuri în care dansatoarele ar fi avut nevoie de o lună de repaus. Însă tot ce le-am putut spune a fost să-şi ia o zi liberă, altfel nu ar mai fi venit niciodată la mine”, explică Norman. 

Interdicţiile impuse de medici care, de altfel, sunt îndreptăţite, reprezintă motivul pentru care mulţi dintre balerini refuză să meargă la doctor. O lună sau poate chiar şi o săptămână fără dans ar însemna adevărata agonie pentru ei.  

Pe de altă parte, afecţiunile nu se opresc la nivelul rănilor de la picioare; deseori, alimentaţia necorespunzătoare le provoacă ulcer sau bulimie dansatorilor. În ciuda oricărei suferinţe însă, „spectacolul trebuie să continue“, iar dansatorii urcă necondiţionat pe scenă.

Cum se vindecă balerinele? 

balet

„E ceva ce poartă numele de...Nurofen”, spune, amuzată, una dintre ele. Cultul calmantelor este larg răspândit în rândul dansatoarelor şi, deşi poate suna trist, pentru ele e o obişnuinţă: cu cât le schimbă mai des, cu atât sunt mai eficiente. 

Dincolo de medicamente, există atâtea tratamente băbeşti pentru răni câte balerine. Învelirea picioarelor în benzi elastice sau în lână de oaie, ori căptuşirea poantelor cu piele moale de căprioară sau cu ciorapi mai vechi sunt doar câteva dintre trucuri. Alte dansatoare au ritualuri mai excentrice – suflă în poante înainte să le încalţe sau îşi ung picioarele cu lipici sau cu alte materiale chimice care să le facă să stea cât mai fix.

Despre durerea învăluită în graţie

În puţinele momente în care se gândesc la durerea pe care o suportă, balerinele îşi povestesc detaşate păţaniile, ca şi cum ar vorbi de un lucru natural al vieţii. 

balet

Hannah Bateman, Teatrul de Balet de Nord (Marea Britanie): Prima rană este cea mai cumplită, pentru că te sperie. Apoi te obişnuieşti. Eu am o afecţiune care tot recidivează şi pe care o tratez cu gheaţă şi cu exerciţii de întărire a musculaturii“.

Begoña Cao, Baletul Naţional Englez: „Odată, mi-am rupt un os metatarsian pe scenă. Interpretam un solo şi am auzit trosnitura. Pe moment, nu mi-am dat seama ce se întâmplase, pentru că sunt obişnuită cu durerea. De asemenea, capăt mici bătături între degetele de la picioare. Sunt curată agonie când eşti pe scenă“. 

Kenneth Tindall, de la Teatrul de Balet de Nord: „Aveam glezna luxată, în urma unei aterizări nepotrivite după o săritură. La o săptămână după-aceea, am avut spectacol – a fost teribil de dureros, însă am putut suporta. Am văzut balerini care urcau pe scenă când nu ar fi trebuit sub nicio formă s-o facă. Asta e viaţa de dansator!“

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite