A murit pianistul şi organistul Nicolae Licareţ. Fragmente din ultimul interviu: „Filarmonica a fost şi este o pasiune. A fost şi a rămas viaţa mea“

A murit pianistul şi organistul Nicolae Licareţ. Fragmente din ultimul interviu: „Filarmonica a fost şi este o pasiune. A fost şi a rămas viaţa mea“

Nicolae Licareţ (1943-2016)                                                       FOTOGRAFII: Eduard Enea

Nicolae Licareţ, director artistic al Filarmonicii "George Enescu", a murit luni la Spitalul Floreasca. Maestrul, care  s-a identificat  cu spiritul Ateneului timp de aproape jumătate de secol, a murit în urma unei îndelungi suferinţe. Slujba de înmormântare se va ţine joi, de la ora 12.00, la biserica Sf. Ilie Rahova (lângă Piaţa Unirii), iar înmormântarea va avea loc la cimitirul Izvorul Nou, informează Filarmonica „George Enescu“.

Ştiri pe aceeaşi temă

Personalitate reprezentativă a artei interpretative româneşti, Nicolae Licareţ s-a remarcat ca un muzician rafinat şi polivalent, în calitate de pianist, organist, clavecinist, atât în ipostaze solistice, cât şi în ansambluri camerale, de-a lungul unei cariere bogate, desfăşurate în ţară şi peste hotare. De asemenea, prin calităţile sale manageriale a contribuit semnificativ la conservarea tradiţiei de înalt standard profesional a Filarmonicii bucureştene şi la promovarea valorilor artistice autentice. Prin dispariţia sa, instituţia pierde un lider important şi un coleg valoros, se scrie într-un comunicat al Filarmonicii "George Enescu".
Depunerea sicriului cu trupul neînsufleţit şi ceremonia de doliu vor avea loc miercuri, 23 noiembrie, cu începere de la orele 11.00, în foaierul Ateneului Român. Slujba de înmormântare se va ţine joi, 24 noiembrie, la orele 12.00, la biserica Sf. Ilie Rahova (lângă Piaţa Unirii)  iar înmormântarea va avea loc la cimitirul Izvorul Nou (lângă staţia de metrou Dristor), informează Filarmonica „George Enescu“.

Concertul susţinut de Corul Filarmonicii "George Enescu", dirijat de Iosif Ion Prunner, va fi "In memoriam Nicolae Licareţ", miercuri seară, 23 noiembrie, la Sala Mare a Ateneului Român, de la ora 19.00, având în program Vecerniile Op. 37 de Serghei Rahmaninov. Solişti: Aneliya Vidinova Atanasova şi Ioan Orheian.

Vă redăm fragmente dintr-un interviu biografic cu Nicolae Licareţ, publicat în Weekend Adevărul, în 2015.

Stăpân pe trei claviaturi

Cum aţi descoperit orga?

La orgă, am cochetat cu regretatul organist părintele Iosif Gerstenengst de la Catedrala Sfântul Iosif. De orgă m-am ocupat serios, abia când am fost angajat aici, la Ateneu. Am fost atras să pătrund  în tainele orgii, aducea noutăţi faţă de pian. M-am implicat, m-a pasionat, am descoperit alte timbre, fantezia putea să înflorească. Puteai să auzi orchestral, registrul orgii imită anumite instrumente din orchestră, are o bogăţie, o varietate mai mare timbrală.

Între orgă, pian şi clavecin ce aţi alege totuşi?

Satisfacţiile sunt separate pentru fiecare dintre aceste claviaturi, clavecinul are precizia lui -  o literatură foarte bogată şi valoroasă. De pian, ce să mai vorbim? În afară de această acomodare cu trei claviaturi diferite, orga şi clavecinul sunt instrumentele care au un sunet definit, mecanic, în timp ce la pianul îţi pui sufletul, creezi sunetul pe care îl doreşti, poţi să-l modelezi. La orgă poţi să modelezi un timbru cu altul.  Am încercat să le îmbin pe toate, puţini fac concertistică, solistică la aceste trei instrumente. De obicei, te specializezi: pianistul e pianist, clavecinistul e clavecinist. Am încercat să le îmbin, dar trecerea de la o claviatură la alta este dificilă. 

Cât de mult repetaţi pentru un concert?

Pe vremea când nu eram director, studiam toată ziua. De când am devenit director, studiez numai seara, noaptea, fie acasă, fie aici, la Ateneu. Acasă am posibilitatea să nu deranjez vecinii. Din fericire, aceştia sunt înţelegători, pentru că sunt melomani. Casă e bine construită, însă e o bătaie pe pian între mine şi fiul-meu, Andrei. A câştigat el, bineînţeles. Andrei ar fi putut să nu moştenească talentul meu muzical. Eu eram hotărât să nu-l dau la muzică.

De ce?

Mi-am dat seama ce grea meserie este, ce luptă este, ce „mâncătorie“ este. Datele lui Andrei erau însă aşa evidente, talentul lui atât de conturat, încât mi-a fost teama ca mai târziu să nu-mi pară rău.  De mic, de-abia aştepta să pună mâna pe pian.  Am văzut progresele lui Andrei, l-am urmărit de la vârsta şase ani.  Vedeam ce deschis e, ce rapid intuieşte, am zis să-mi încalc hotărârea, că altfel o să-mi pară rău mai târziu. Andrei este un pasionat al pianului. Nu am greşit. Câteodată talentul se moşteneşte când ai de unde, eu l-am avut de la Dumnezeu. Am rămas conscevent ideii că poţi să te instruieşti foarte bine în România, e şi cazul meu: le-am avut profesoare pe pe Maria Buzelan, Muza Ciomac, Cella Delavrancea şi Florica Musicescu. Nici Andrei nu vrea să plece din România, vrea să rămână aici, deşi are o prietenă americancă. oi, Joi, 26 martie, şi vineri, 27 martie, de ora 19.00, Orchestra simfonică a Filarmonicii „George Enescu“, dirijată de Misha Katz, îl va avea solist pe Andrei Licareţ, la Concertul nr. 24pentru pian şi orchestră în do minor , KV 49, de Wolfgang Amadeus Mozart.                                   

Aveţi emoţii când sunteţi pe scenă alături de pianistul Andrei Licareţ, fiul dumneavoastră?

Pe scenă nu sunt alături de el de cele mai multe ori, sunt în sală ca spectator şi-l ascult. Nu intervine paternitatea nicio clipă în relaţia noastră artistică. E o colaborare normală, emoţia e însă mai mare când cântă el decât atunci când sunt eu pe scenă. Pe 11 şi pe 12 iunie, vom cânta împreună la Ateneu Concertul pentru două piane şi orchestră în mi major de Felix Mendelssohn Bartholdy, alături de Orchestra Filarmonicii „George Enescu“, dirijată de Horia Andreescu.


Şugubeaţa Cella Delavrancea

Cum v-o amintiţi pe Cella Delavrancea?

Am lucrat foarte puţin cu ea, am lucrat înainte de Muza Ciomac şi, apoi, cu domnişoara Florica Musicescu. Mi-amintesc însă că Cella Delavrancea avea o căldură şi o sinceritate extraordinare, avea un dar aparte de a-ţi explica ce vrea de la tine. Îşi transpunea ideile foarte plastic, te făcea să înţelegi ce vrea, folosind un vocabular elegant şi elevat, cu o ironie fină, fără să te jignească: „Aicea cânţi ca George Gershwin, foarte bine îţi iese, însă la final trebuie să fie puţin mai repede, să bei puţin suc de morcovi“.  Aveam două ore săptămânale cu ea, era o plăcere. Eu făcând liceul normal, am intrat la liceul de muzică, în clasa a opta. Aveam de luptat însă cu colegi care erau de 8 ani la liceul de muzică. Am studiat foarte mult, la limita fiziologică ca să pot face repertoriul, să nu se cunoască vreo diferenţă între mine şi ei.

La ce modele v-aţi raportat?

Întotdeauna pianiştii au modele. Pe Dinu Lipatti nu l-am văzut nicoodată, însă l-am ascultat tot timpul. Am mai avut un model german: pianistul Walter Gieseking. Un alt model pe care l-am ascultat pe viu şi mi-a rămas în suflet a fost Arthur Rubinstein.  Mi-aduc aminte de un recital al pianistului de la Sala Palatului din 1961. Domnişoara Musicescu ne-a luat bilete tuturor studenţilor şi s-a nimerit ca locul meu să fie lângă dânsa. Rubinstein avea un recital Chopin, după primul scherzo, au urmat două studii şi o nocturnă.

Mi s-a tăiat răsuflarea după primele sunete. „Asişti la un moment istoric“, mi-a spus domnişoara Musicescu. Un alt idol a fost Sviatoslav Richter. Era complet necunoscut când a venit prima oară la Ateneu. M-a „luat cu el“ de la primele sunete ale Sonatei in la major de Schubert.  La următorul său recital, Beethoven, peste un an, susţinut în Bucureşti, a venit poliţia călare ca să poată ţine lumea. A fost de neuitat.

Ce alte episoade deosebite cu muzicieni vă vin în minte?

Legat de Richter, îmi povesteşte portarul de la Filarmonică în dimineaţa de după recital: „Domnule, a cântat aseară, aici, un pianist mare, rus. A plecat după concert, dar la 12 noaptea a apărut din nou aici – eu m-am gândit că a uitat ceva. Îmi cere cheia de la salonul oficial, se duce acolo şi stă, stă, stă. Ştiţi la cât a plecat? La 4 jumate dimineata. Ştiţi ce-a făcut, maestre? A cântat la pian“. Mă întâlnesc mai târziu cu Richter şi, după ce îl felicit îi spun: „Iertaţi-mă că vă întreb: Ce-aţi cântat, ce-aţi făcut astă-noapte în Ateneu, după concert, până dimineaţa?“.  „Am reparat ce nu mi-a ieşit, ce am considerat că nu a fost bine. Nu am avut stare după concert. Acasă nu pot face aşa ceva la patru dimineaţa, aşa că mă duc în pivniţă şi sparg lemne ca să-mi elimin puterea fizică“, mi-a spus el râzând. Asta înseamnă să ai o putere extraordinară, mentală şi fizică. Am rămas trăsnit pur şi simplu: el venise în miez de noapte să repare „greşelile“ unui concert unde fusese ovaţionat...

Cum era publicul meloman în perioada comunistă? Se umplea Sala Mare a Ateneului?

În perioada respectivă publicul a fost alături de noi tot timpul, sala era arhiplină, oamenii erau îmbrăcaţi cu căciuli, cu paltoane, cu mănuşi, dar nu se clinteau de pe scaune. Erau un exemplu de solidaritate cu artiştii şi de pasiune pentru muzică. Violoniştii purtau mănuşi cu degetele tăiate ca să poată să cânta la patru grade, temperatura din sală.

Să stai două ore să cânţi într-o sală îngheţată nu era uşor. Şi câte şi mai câte  nu s-au întâmplat în acea perioadă în Ateneu! Marea frescă a scăpat nedistrusă pentru că a fost acoperită cu un pluş roşu, ca şi scaunele. Din fericire, nu a fost ştearsă, deşi se vehicula ideea că se va picta altceva peste ea din „Epoca de Aur”.În perioada comunistă publicul a fost alături de noi tot timpul, sala era arhiplină, oamenii erau îmbrăcaţi cu căciuli, cu paltoane, cu mănuşi, dar nu se clinteau de pe scaune.


Mi-amintesc însă că Cella Dellavrancea avea o căldură şi o sinceritate extraordinare, avea un dar aparte de a-ţi explica ce vrea de la tine. Beethoven, în aură deasupra Ateneului


Aura lui Beethoven deasupra Ateneului

Cum poate un muzician să atingă momente de graţie, cum poate un interpret să se identifice şi să transpună muzica compozitorului?

E greu de explicat, eu zic că depinde şi de personalitatea artistului, şi de forţa lui de atracţie, şi de comunicare. Într-adevăr, sunt momente de graţie absolut unice, tot actul acesta este irepetabil. Concetrarea şi comunicarea în spaţiu sunt decisive. Cum te poate convinge, cum te poate atrage un artist cu sunetele pe care le scoate, să te captiveze, să fii pe o singură lungime de undă cu el? Sunt lucruri care se explică mai greu. Este clar că, în timpul actului interpretativ, prin concentrare şi contopire cu textul muzical al compozitorului, se transmit în eter nişte unde, un fluid care ajunge şi la ascultător.  O dată, un cunoscut de profesie arhitect, după recitalul Beethoven susţinut de Richter,  mi-a spus când l-am întîlnit în oraş a doua zi: „Aseară ai fost la Ateneu? Ce concert a fost?“. „A fost recitalul unui pianist rus, Richter“, îi răspund eu. „Am trecut şi eu pe la ora 20.00, pe acolo. Era o aură deasupra Ateneului“, zice el. „Ce să înţeleg eu?“, întreb. „Să înţelegi că a fost spiritul lui Beethoven acolo“, mi-a răspuns el. Probabil că această capacitate de concentrare este un magnetism care se propagă în alte zone. Anumiţi oameni văd această aură. Ceva se întâmplă când există o comunicare şi o concentrare maxime, când forţa sunetelor celui care interpretează este atât de mare că se apropie de forţa celui care le-a creat...

Ateneul are o acustică deosebită, acest spaţiu a fost comparat cu un templu...

Da, Ateneul este un spaţiu propice să adune aceste energii. Mi-am pus şi eu problema de multe ori despre cum absoarbe publicul toată această energie de pe scenă. Unii sunt mai puţini receptivi, foarte mulţi din sală absorb însă această energie, asta e foarte important pentru starea interpretului. Uneori, pe scenă, parcă eşti căzut în transă, eşti rupt de realitate, eşti numai tu cu Mozart şi cu Beethoven acolo, totuşi încerci să transmiţi mai departe această stare. Tu ca interpret eşti dedicat sunetului total, sunetul ăsta are povestea lui, tu îl auzi în urechea ta internă, îl auzi înainte de a-l produce. Asta înseamnă să studiezi, să produci un sunet pe care îl ai deja în imagine. E ca un tablou pe care vrei să-l faci, ştii de dinainte cum va arăta şi cauţi să ajungi la imaginea acestuia. Asta e şi cu studiul: în afară de mecanică este încercarea ta de a suprapune imaginea sonoră pe care o doreşti peste cea pe care o realizezi. Energia publicului este un flux care vine din sală peste tine, foarte uşor te adaptezi, cânţi pentru ei, ceea ce faci îi dedici publicului, vrei să-i convingi, vrei să le placă. Altfel, te-ar dărâma energia care vine către tine din partea  lor.

  Cum aţi defini beţia artistică, la propriu şi la figurat?

Mi-amintesc de concertul violonistului polonez Henryk Schering. În programul lui figura Concertul brandenburgic de Bach, pentru vioară, flaut, clavecin. Am participat ca interpret. Partitura era foarte stufoasă. A început repetiţia. Schering, după două sticle de vin roşu băute la masa de prânz, cânta ca un Dumnezeu. Eu dacă aş fi băut jumătate de sticlă, nu aş mai fi fost în stare de nimic. Sunt oameni cărora le face bine alcoolul: emoţiile distructive dispar, o anumită cantitate de alcool îi relaxează şi îi repune într-o stare normală. 

Ceva se întâmplă când există o comunicare şi o concentrare maxime, când forţa sunetelor celui care interpretează este atât de mare că se apropie de forţa celui care le-a creat...

Ceauşescu despre Celibidache: „Nu avem nevoie de un transfug“


Observ printre fotografiile din biroul dumneavoastră una cu Sergiu Celibidache. Care e istoria ei?

Istoria cu fotografiile cu Celibidache este specială. Fotografia asta am primit-o cadou de la Filarmonica din München, unde Celibidache era director şi unde bibliotecarul era român. Am văzut acolo această poză, avea mărimea unui lambriu, dădea o impresie colosală. Mi-a plăcut atât de mult, am primit una de dimensiune mai mică. Toată lumea voia să facă poze cu Celibidache. În orchestră erau peste 100 de persoane. Efervescenţa era teribilă: toată lumea era înnebunită că vine Celibidache, ne întreabam cu ce mergem la aeroport să-l aşteptăm, cu flori, fără flori. Fiecare studia pe brânci, recunosc, în frunte cu mine – atât de emoţionaţi eram că vom concerta alături de el. În legătură cu fotografiile l-am rugat pe Boris Boicu, contrabasistul, să să facă o fotografie tip pe un carton. „Voi veţi primi cartonul cu poza, sunteţi obligaţi să scrieţi cu creionul sus în dreapta numele şi prenumele“, ne-a spus Celibidache. Am scris numele, le-am trimis la hotelul unde el stătea. A doua zi a venit Celibidache cu maldărul de poze sub braţ. Mie mi-a scris pe fotografie: „Prietenul meu Nicuşor Licareţ, cu drag, Sergiu Celibidache“. I-am mulţumit. „Am stat toată noaptea să scriu“, a râs el.


Cum era Celibidache ca om? Era atât de sever, pe cât spune legenda?

Celi, cum îi spuneam noi, era foarte drăguţ, foarte cald şi apropiat, voia să facă numai bine. Eram foarte apropiaţi, i-am fost şi şofer la un moment dat, voia să meargă colo-colo. „Nicule, mă duci tu unde am nevoie?“. „Sigur, cu drag“, îi răspundeam. Celibidache e unul dintre marile trenuri pe care Filarmonica asta le-a pierdut. În 1978 când a venit prima dată aici, i-a plăcut de orchestra asta enorm, a vrut să devină dirijorul ei permanent, a vrut să-i cumpere instrumente, a vrut să facă din ea o orchestră de talie internaţională.  În acelaşi an, de la Cabinetul Ceauşescu a venit răspunsul: „Nu avem nevoie de un transfug. Putem să  cumpărăm şi noi instrumente, orchestra e bună oricum“. Aşa l-am pierdut noi pe Celibidache....


Ce regim de lucru impunea Sergiu Celibidache?

În 78, 79, fiecare program era repetat de patru ori, dar necesita 8-10 repetiţii. Era frumos, dar foarte solicitant. Ce bea el în pauze? Bragă. La repetiţii, fiecare învaţa ceva nou. Celibidache s-a oferit ca după amiezele să facă cursuri de fenomenologie. Îţi explica ce e cu sunetul, iar la sfârşit auditoriul punea întrebări. Mi-aduc aminte că maestrul IonVoicu, pe atunci directorul Filarmonicii,  l-a omagiat, după primul său concert de la Ateneu, cu un banchet jos, în holul Ateneului. Voicu l-a chemat pe Toni Iordache la ţambal, alături de Efta Botoca la vioară şi Marin Chisăr la fluier şi caval. I-au cântat populare până la miez de noapte, l-au făcut praf pe Celi. Nu pot să uit cât de fascinat a fost el de tehnica extraordinară a acestor rapsozi.

"La mine lucrurile se întrepătrund: sunt şi artist, şi manager"

Cum vă petreceţi timpul în acest birou de aproape un sfert de veac?


Da, în biroul acesta, se fac 25 de ani de când locuiesc. În clădirea Ateneului, locuiesc de 47 de ani, am intrat în 1968 în Filarmonică. S-au mai făcut modificări, îmbunătăţiri între timp. Biroul, canapelele au fost recondiţionate la un moment dat. Reconstrucţia şi modernizarea întregii clădiri a Ateneului a durat din 1993 până în 2001. Trece timpul... N-o să găsiţi aici, la mine, o oază de ordine. E o dezordine ordonată, dacă eu caut o hârtie, o găsesc imediat. E curios acest fapt ...(râde).  Mai fac şi pauze de hârtii, studiez partiturile.


Pianul stă la loc de cinste în biroul dumneavoastră..

De pian, nu mă despart. Ca strictă necesitate, camerele de luat vederi din Sala Mare sunt spionul meu pentru tot ce se întâmplă pe scenă. Nu pot să mă duc la toate repetiţiile, dar le ascult de aici. E bine să simţi pulsul a ceea ce se întâmplă. Nimeni nu e luat prin surprindere.

Ce simţiţi că sunteţi mai mult: artist sau manager?

Pentru mine, Filarmonica a fost şi este o pasiune. A fost şi a rămas viaţa mea. Poate familia a trecut pe locul al doilea, până s-a născut fiul meu, Andrei. Toată lumea mă întreabă cum pot să le fac pe toate: „Cum poţi să şi cânţi, să şi studiezi, să şi conduci, să faci şi hârtii?“. Dacă îţi face plăcere, nu ţi se pare greu. Dacă există plăcere şi, evident, timpul necesar, se pot îmbina. Te odihneşti dintr-una într-alta. Lucrurile se întrepătrund. Managementul e legat de muzică, chiar dacă eu studiez sau mă pregătesc pentru un concert între timp. Nu e un alt domeniu. E şi o plăcere să întâlneşti oameni din domeniu, artişti de prestigiu. ( Interviu publicat în Weekend Adevărul pe 21 februarie 2015)

Nicolae Licareţ s-a născut la Bucureşti şi a început studiul pianului la vârsta de 5 ani cu Natalia Iacobescu.

Şi-a continuat educaţia muzicală la Liceul de muzică nr. 2 din Bucureşti, clasa profesoarei Maria Buzelan, urmând în paralel şi cursurile Liceului "Matei Basarab". Elev fiind, debutul său artistic are loc în Sala Dalles, pe 17 mai 1959, în cadrul unui festival Händel. Beneficiază de preţioasele îndrumări ale unor profesoare celebre: Muza Ciomac, Cella Delavrancea şi, mai apoi, la Conservator, Florica Musicescu. După absolvirea Conservatorului din Bucureşti participă la numeroase cursuri de perfecţionare la Weimar, cu Hans Pischner - clavecin, Guido Agosti – pian, şi la Brugge, cu Isolde Ahlgrimm. Se dedică, în paralel, studiului orgii sub îndrumarea lui Iosif Gerstenengst, fiind apoi apreciat cu ocazia numeroaselor turnee efectuate în renumite centre ale muzicii de orgă din Europa (München, Madrid, Burgos, Barcelona, Perugia, Leipzig, Santiago de Compostela, Viena, Halle, Paris).

În 1968 devine membru al Filarmonicii din Bucureşti, al cărei director artistic este de la 1 ianuarie 1991. În 1973 începe o susţinută activitate concertistică la clavecin, orgă şi pian, colaborând cu dirijorii Carlo Zecchi, Witold Lutoslawski, Jean Martinon, Roberto Benzi, Lawrence Foster, Igor Markevitch, Cristian Mandeal, Sergiu Comissiona şi avându-i ca parteneri pe Henryk Szeryng, Jean-Jacques Kantorow, Lola Bobescu, Mary Fujiwara, Daniel Podlovschi, Luigi Alva, Gheorghe Zamfir, Ileana Cotrubaş, Atsuko Temma, Cătălin Ilea, Valentin Gheorghiu, Luz Leskovitz, Mariana Nicolesco, Vladimir Orlov.

Prezenţele lui Nicolae Licareţ în lume au fost legate de festivalurile internaţionale de la Berlin, Cordoba, Sorrento, Zagreb, Halifax, Los Angeles, Brugge, Havana, Ossiah-Villach, Adelaide, Sydney, Braşov, Bangkok, Bucureşti (Festivalul "George Enescu"), Ohrid, Madrid. Ca solist, muzician de cameră, acompaniator, membru fondator al cvintetului Concertino, membru al cunoscutului trio "Pro Arte" (ansamblul cameral oficial al Filarmonicii "George Enescu"), Nicolae Licareţ - unul dintre puţinii interpreţi cu activitate solistică concertistică la trei instrumente cu claviatură - a concertat în cele mai importante săli din Europa, America şi Australia. Repertoriul său vast, cuprinzând lucrări esenţiale de la muzica Renaşterii şi Barocului până la muzica contemporană universală şi românească, conţine şi numeroase lucrări pentru cele trei claviaturi, pe care artistul le-a prezentat publicului în primă audiţie.

Pentru merite deosebite a fost decorat cu ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor, cu ordinul Steaua Solidarităţii Italiene în grad de Cavaler şi cu ordinul Cavaler al Artelor şi Literelor acordat de Statul Francez. Este vicepreşedinte al Fundaţiei "Solidaritatea Culturală Română ARS XXI". Recent, a devenit membru al Academiei Germano-Române.

Citiţi şi:

Rămas bun, Nicolae Licareţ! „A fost un artist cu o performanţă unică, care a slujit cu vrednicie, pasiune şi devotament Filarmonica timp de jumătate de veac

Dirijorul Iosif Ion Prunner: „I-am adus un gând pios maestrului Licareţ prin Vecerniile de Rahmaninov“ VIDEO

 

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: