Violonista Maria Marica: „Să fii muzician cred că e un fel de a-ți trăi viața“

Are 25 ani, s-a născut la Cluj și este una dintre cele mai importante violoniste române ale generației sale. În 2022 a cucerit premiul I la Concursul internațional George Enescu de la București, alăturându-se unor mari nume românești care au reușit această performanță: Ștefan Gheorghiu, Silvia Marcovici, Dan Claudiu Vornicelu, Alexandru Tomescu, Eugen Țichindeleanu sunt alți violoniști români care de-a lungul istoriei concursului, care a pornit în 1958, au obținut premiul I la Concursul internațional George Enescu.

→

Imaginea 1/3: BUN MRM 15 noiembrie landscape jpg

În 15 noiembrie 2023, Maria Marica susține un recital la Ateneul Român, în compania pianistei Daria Tudor, în cadrul proiectului Moștenitorii României muzicale, organizat de Radio România Muzical, Rotary Club Pipera și Filarmonica George Enescu. Înregistrarea acestuia reprezintă România în cadrul proiectului “Top Young Performers” al Uniunii Europene de Radio.

Te-a ales muzica sau tu ai ales-o pe ea?

Mai curând, ea m-a ales pe mine, eu venind dintr-o familie cu mai mulți muzicieni. Tata parcă nu ar fi vrut să mă vadă și pe mine muzician; mama, nefiind muzician, cred că-și dă mai bine decât noi cât de frumoasă e viața asta, chiar dacă știe că nu e ușoară, și a insistat să fac și eu muzică. Compromisul a fost că nu m-au trimis la liceul de muzică din Cluj, așa cum au făcut tata și frații mei, și m-au dat la școală în paralel cu școala de muzică, să rămână un hobby oarecum, însă i s-a spus tatălui meu, după câteva lecții de vioară, că probabil nu va rămâne doar un hobby. Părinții mi-au spus foarte clar că până în clasa a VIII-a, fără discuție, eu trebuie să învăț muzică, iar după aceea pot să aleg. Însă nu-mi aduc aminte să fi luat decizia asta conștient. Cumva, era atât de clar că voi continua cu muzica, încât lucrurile s-au desfășurat natural.

18 ani de vioară, 25 ani de viață

Ai început la 7 ani. Ai regretat vreodată parcursul acesta?

Niciodată. Și mi se pare foarte interesant tocmai pentru că nu am fost la liceul de muzică. Fiind elevă la o școală generală, ceilalți copii parcă-și dădeau seama mai bine decât mine, li se părea ceva atât de special că eu fac muzică, știau că nu e ușor, aveau atâta respect... Nu știu de unde, nu știu cum înțelegeau. Știau că, dacă Maria nu vine să se joace după școală, e pentru că ea studiază. Veneau la concertele mele. Li se părea uluitor că eu știu ce voi face când ei trebuiau să se gândească ce liceu să aleagă, ce meserie să-și aleagă, ce vor face cu viața lor... Eu știam și lor li se părea fabulos lucrul acesta.

Bineînțeles că nu-mi plăcea să studiez când eram mică, bineînțeles că aș fi făcut orice să termin cât mai repede cu vioara, dar e normal, cred că așa e orice copil. Dar mi-a plăcut pe scenă dintotdeauna, am iubit muzica dintotdeauna. Cred că aș fi putut face foarte multe alte lucruri foarte bine, dar nu regret.

Ai făcut școala generală în paralel cu școala de muzică, apoi a urmat liceul de muzică din Cluj și apoi...

... timp de trei ani am fost studentă la Conservatorul din Cluj, iar în anul IV am plecat cu o bursă Erasmus în Germania, la Saarbrucken, unde am și rămas. Mi-am terminat masterul în vara asta și sunt în continuare studentă într-un program care nu e doctorat, ci e o specializare în interpretarea violonistică. Mai am încă doi ani în care să-mi aprofundez studiile.

Ai ajuns acolo unde îți doreai sau care mai sunt pașii pe care vrei să-i parcurgi ca să ajungi unde dorești în meseria pe care o faci?

Nu știu dacă există un loc în care vreau să ajung. Să fii muzician cred că e un fel de a-ți trăi viața. Cred că asta e cea mai mare binecuvântare, faptul că dacă te uiți sincer, vrei sincer să înțelegi o partitură, îți dai seama că trebuie să fii un om cu integritate, cu demnitate și, în același timp, să rămâi smerit, pentru că îți dai seama că nu ai cum să ajungi vreodată, oricât ai încerca să studiezi muzica lui Bach sau a lui Beethoven, n-o să ajungi niciodată la nivelul lor, tu, ca simplu instrumentist care încearcă să descifreze ce e acolo în partitura aia. Și ca să înțelegi ce stă dincolo de note, depinde, de fapt, de felul în care îți trăiești viața.

Așa că... indiferent ce o să ajung să fac, unde voi trăi, cu cine voi cânta, sper că voi ajunge să înțeleg cât mai bine muzica și să-i servesc cu cât mai multă demnitate. De fapt, asta îmi doresc. Și cred că asta dă valoare și muzicii și vieții pe care o trăiești tu, ca om.

Te simți oarecum incongruentă cu lumea în care trăiești, această lume tik-tok?

Da, e lumea care mă înconjoară, dar nu mă regăsesc neapărat în lumea asta de pe social media, de pe internet, deși sunt acolo. Chiar și ca muzicieni, ni se cere să fim prezenți pe facebook, pe instagram... Da, înțeleg. Cred că poți să iei parte la lumea asta fără să faci parte complet din ceea ce se întâmplă în jur și cred că muzicienii întotdeauna au avut o formă sau alta de a reacționa la ce se întâmplă în jurul lor în societate. Și cred că asta ne face și relevanți ca muzicieni, până la urmă.

Ai avut vreodată sentimentul că ești un Don Quixote care se luptă cu morile de vânt? Sau dimpotrivă?

De multe ori, dar trebuie să știi când să întorci spatele situațiilor pe care nu le poți schimba și cu care n-are rost să te lupți, să rămâi liniștit. Și trebuie să știi care sunt situațiile pentru care, într-adevăr, merită să lupți, acolo unde crezi că poți face diferența, crezi că poți face o schimbare cât de mică, și să știi care sunt valorile pentru care lupți.

A fi câștigătorul unui concurs important

Mulți te cunosc pentru că ești câștigătoarea Premiului I la Concursul Enescu din 2022. Mă gândesc că poate mulți nu înțeleg ce stă în spatele acestei reușite sau al oricărei reușite de nivelul acesta. Pare că e simplu, dar, de fapt, nu e deloc simplu. Spune-ne tu ce stă în spatele acestei reușite? Cât de mult muncești?

Presupun că există mulți tineri, pentru că așa am fost și eu la un moment dat, care-și imaginează că muncești, muncești, muncești, e ok, studiezi, ai învățat un repertoriu și, cumva, printr-o minune, vei ajunge câștigătorul unui concurs și asta-ți va schimba viața. Nu prea cred că se poate întâmpla și cred și că ar fi foarte periculos să se întâmple ca printr-o minune să te trezești câștigător de concurs. Cred că în clipa în care ajungi acolo trebuie să știi de ce te-ai dus la concurs, de ce ai câștigat și să ai siguranța asta că știi ce te-a adus până acolo ca să poți continua. Pentru că în clipa în care te trezești câștigător al unui concurs, porți o responsabilitate pe umeri care nu e neapărat ușoară.

Am muncit foarte mult. A fost foarte dificil pentru că concursul acesta venea după doi ani și ceva de pandemie în care nu doar că noi n-am mai avut concerte, nu mai știam ce se întâmplă – mai ales ca muzician, era foarte greu să mai găsești pe ici pe colo câte un concert să poți exista – dar mă și mutasem în Germania, tocmai în octombrie 2020. Lucram foarte intens cu profesorul meu (n.r. David Grimal), schimbam foarte multe lucruri în cântatul meu și nu aveam șansa asta să fiu mereu pe scenă, să văd ce funcționează și ce nu funcționează... că tu poți să studiezi cât vrei, dar doar în clipa în care ajungi pe scenă îți dai seama cam cum stă treaba. Și, fără să-mi dau seama la momentul ăla, aveam o oarecare nesiguranță legat de cine sunt și ce fac, pentru că era totul nou, totul interesant, cumva pierdusem constanta asta a concertelor care totuși îți dă o siguranță. Și a fost cumva un moment al eliberării pentru mine, cred, să ajung pe scena Concursului Enescu, în Ateneul Român, să pot să cânt, să-mi dau seama că pot să cânt, că mă simt bine și că toată munca aia pe care am depus-o e acolo, e prezentă, o simt eu, o văd și ceilalți. Mi-a dat foarte mare încredere în mine nu faptul că am câștigat, ci faptul că am putut să mă simt atât de bine pe scenă. Cred că asta a contat cel mai mult. Bineînțeles, și confirmarea celorlalți contează enorm, dar e o muncă dură și e o muncă pe care o depui nu doar cu instrumentul în mână, e o muncă pe care o depui cu tine însuți, ca om. Adică trebuie să depășești niște obstacole psihologice de cele mai multe ori ca să reușești să fii pe scenă oricum, și într-un concert, dar mai ales într-un concurs.

Vorbești de munca aceasta grea. De fapt, ce înseamnă? Cam câte ore pe zi?

N-am fost niciodată genul care să studieze 8 ore pe zi. 4-5, maxim 6 sunt de-ajuns. Dar aceste 4-5 ore au existat acolo dintotdeauna. De mică, undeva de prin clasa a V-a, cred că am ajuns așa, treptat, la 4-5 ore de studiu și sunt constante. Am colegi care se zbat pentru chestia asta și li se pare imposibilă disciplina asta de a studia în fiecare zi... nu e vorba de exact același număr de ore, dar e disciplina asta a unei munci de la care nu ai voie să te aștepți să dea roade peste noapte. Trebuie să realizezi că sunt ani și ani de zile în care tu trebuie să crești puțin câte puțin și chiar dacă ți se pare că tu nu vezi progresul, o să-l vezi la un moment dat.

E o mare satisfacție când ajungi să vezi progresul ăsta, dar e un lucru care te formează ca om... să ai disciplina asta, să rămâi acolo; zi de zi, tu ești cu vioara în mână, o iei de la zero aproape. Asta trebuie să ne fie perspectiva. Chiar dacă am reușit și, în seara asta, am cântat un concert foarte bun, mâine o iau de la capăt. N-ai cum altfel, decât prin muncă! Dar e minunat, e foarte frumos ce face din oameni felul acesta de a munci și de a rămâne smerit în fața muzicii!

A fi un muzician de înalt calibru înseamnă  mult mai mult decât a stăpâni tehnic instrumentul. În cazul tău, care sunt elementele care te-au format ca artist?

Cred că sunt valori pe care le-am primit de acasă, câteva lucruri pe care părinții mei le-au făcut extrem de clare încă de mică și pe care nu le-am pus niciodată la îndoială. În primul rând, faptul că am primit un dar pe care nu l-am cerut, talentul, și pentru care n-am făcut nimic, și care mi-ar putea fi luat oricând, și pentru care voi da socoteală într-o zi de cum l-am folosit... și dacă lucrul acesta nu te trimite la studiu, nu știu ce altceva te-ar mai putea face să muncești.

Nu m-am considerat niciodată un om ambițios, nici măcar când eram copil, și mă bucur că n-am avut ambiție, pentru că ambiția poate să treacă foarte ușor într-o latură mai egoistă, adică faci pentru tine, pentru imaginea ta, pentru renumele tău. Nu cred că e în regulă să faci muzică în scopul acesta. Cumva, munca mea s-a bazat întotdeauna pe simțul datoriei, față de propria mea persoană, față de talentul pe care l-am primit și pentru muzică, care e atât de mare, mult mai mare decât suntem noi ca muzicieni, ca instrumentiști. Cel care iese pe scenă n-ar fi numic dacă n-ar fi existat acolo mai întâi partitura lui Schubert sau a lui Brahms sau tot ceea ce cântăm.

Și-apoi, și disciplina asta despre care vorbeam, pe care am învățat-o de la tata, care mi-a spus întotdeauna că n-are pretenția să studiez 12 ore pe zi, dar are pretenția ca cele două sau trei ore pe care le studiez să fie acolo în fiecare zi, indiferent că plouă, că ninge, că ți-e bine, că ți-e rău. E o disciplină care, da, m-a adus unde sunt, cu siguranță, din punct de vedere violonistic și muzical, dar cred că m-a format ca om. Și am înțeles că unele lucruri trebuie făcute și dacă nu-ți convin, asta e viața; nu poți să faci doar ce ai chef să faci. Dacă aș fi studiat doar în zilele în care aveam chef să studiez, eram o amatoare, mă lăsam demult de vioară. Bineînțeles că mai târziu am înțeles și dragul acesta de instrument și în ziua de azi îmi face plăcere să studiez, dar cred că e parțial o plăcere și care vine din sentimentul că știu că mi-am făcut datoria.

Cine ești tu acum?

Cred că sunt o fată simplă, un om simplu care iubește oamenii, iubește binele și frumosul, care și-ar dori ca în lume să fie pace și armonie, dar văd că nu este, și cred că tocmai de-asta muzica e mai necesară ca oricând. Cât am fost mică nu mi-am pus întrebarea de ce sunt muzician, pentru că știam că sunt talentată și merge bine. Dar acum, văzând ce se întâmplă în lume, cred că e momentul în care trebuie să ne întrebăm toți, ca muzicieni, și mai ales tinerii muzicieni, ce rost are să fim noi pe scenă când lumea se destramă. Dar cred că acum are sens mai mult ca oricând, pentru că vreau să cred că în clipa în care noi pășim pe scenă și publicul are de ce să vină în sala de concert în loc să facă orice altceva, e o mărturie a faptului că credem că există lucruri dincolo de ceea ce se vede.

Pentru 15 noiembrie, ai alcătuit un program foarte frumos. Povestește-ne despre el.

Vom începe cu Sonata a III-a de Schumann, care este o lucrare necunoscută, din păcate și care, pentru mine, este, evident, extraordinară. Încerc să-mi dau seama de ce nu e cântată. Nu știu, dar cumva mă bucură lucrul ăsta. Am senzația că avem în mână o bijuterie nepătată de istorie, de tradiție, de toate cele. E o lucrare absolut extraordinară, scrisă în 1853, când Schumann era deja într-o stare destul de proastă (n.r. Schumann a murit 3 ani mai târziu). Primise însă un avânt prin întâlnirea cu Johannes Brahms. De asta și propuseseră cei doi să scrie Sonata F.A.E. pentru Joseph Joachim (n.r. unul dintre marii violoniști ai secolului al XIX-lea), pentru care Schumann scrisese două părți. Dar, fiind obsedat de acest motiv F.A.E. din acea sonată, a decis să completeze sonata și de aceea avem a treia sonată a lui Schumann – o lucrare absolut tulburătoare și care, totuși, se încheie cu lumină. Cumva, reușește să iasă la liman și să vadă lumina. Cred că e undeva între vis și realitate. Întotdeauna la Schumann găsim visul frumos și găsim realitatea extraordinar de întunecată.

Cumva, cred că visul ar fi un element comun al programului. Îl regăsim la Prokofiev întotdeauna, mai ales în aceste melodii op. 35bis care uneori au, așa, un aer de poveste orientală, dar, cu siguranță, e o muzică extrem de visătoare. La fel și în muzica lui Franck în celebra lui sonată, găsim ca și la Schumann această pendulare între vis și realitate... ne duce cu mintea foarte departe, la o lumină foarte specială, tipică muzicii franceze, după care ne aduce iarăși brusc cu picioarele pe pământ și, la fel ca Schumann, termină cu o parte a patra plină de lumină și de bucurie pură.

Parcă și tu vii din altă lume față de lumea tik-tok de astăzi, dar tu, de fapt, ești un om normal. Ce face omul normal Maria Marica când nu e pe scenă?

Omul normal se trezește cu bucurie când soarele e pe cer, un pic mai greu când e gri, ca acum, în noiembrie... Dar mă bucur și de vremea de toamnă, îmi beau cafeaua cu mare plăcere – e una din bucuriile mele. Dacă pot să o beau cu prietenii, e și mai bine, pentru că iubesc oamenii și îmi dau seama că devine din ce în ce mai greu să ai grijă de prieteniile din viața ta, pentru că timpul e foarte greu de găsit pentru noi toți și prieteniile necesită timp, atenție și grijă. E un lucru care mă preocupă.

Îmi place foarte mult să mă plimb. Am șansa asta pentru că în Saarbrucken trăiesc aproape de pădure. Îmi place extrem de mult să mă duc să mă plimb prin pădure, să fac loc între gânduri, să pun ordine în tot ceea ce simt și gândesc și trăiesc.

Îmi place să citesc. Din fericire, îmi place foarte mult să călătoresc, așa că nu mă deranjează deloc când am de făcut călătorii lungi pentru concertele pe care le am de cântat.

Cred că trăiesc o viață extraordinară! Sunt înconjurată de oameni extraordinari. Îmi trăiesc viața cu muzica, care e o minune pe pământul ăsta.

Mai spune-ne ceva despre oamenii din viața ta. Care sunt persoanele providențiale care te-au marcat în devenirea ta de până acum?

Ar trebui să încep cu mama și cu tata, la modul cel mai sincer. Ei m-au crescut în felul ăsta și îmi dau seama tot mai mult că nu le pot fi suficient de recunoscătoare. Contează foarte mult felul în care crești și sunt extrem de recunoscătoare că am crescut într-o familie în care valorile au fost foarte clar puse pe masă, am înțeles clar de la început despre ce este vorba, am crescut înconjurată de biblioteci pline de cărți și de concerte ascultate pe Mezzo.

Bineînțeles că le datorez enorm profesorilor mei. De la primul meu profesor de la Școala Bena, Vasile Socea, la Nicușor Silaghi cu care am lucrat ani de zile la Cluj, David Grimal, aici, la Saarbrucken, care a făcut enorm pentru mine... toți au contribuit la tot ceea ce sunt, până la urmă.

Și mai cred că le datorez enorm prietenilor mei. Iarăși, e ceva ce nici măcar n-am știut, să cer prieteniile pe care le am. E un dar pe care l-am primit. Sunt oameni de la care am învățat enorm. Am câțiva prieteni din copilărie despre care știu sigur că vor fi acolo întotdeauna. Între ei m-am format ca om.

Încheiem cu câteva cuvinte despre colaborarea ta cu Daria Tudor.

Daria e o pianistă fantastică și o muziciană deosebită. E o fată incredibil de inteligentă și de prezentă în tot ceea ce face. Mă bucur foarte mult că putem să cântăm împreună. Mi-o aduc aminte pe Daria încă de când aveam vreo 10-11 ani și prezența asta a ei o țin minte încă de pe vremea aia, chiar dacă nu am apucat să vorbim atunci – ne-am cunoscut abia mult mai târziu de fapt. Mă bucur că putem să fim împreună pe scenă și să împărtășim acest program minunat cu publicul bucureștean.

Biletele la recitalul susținut de Maria Marica și Daria Tudor la Ateneul Român sunt disponibile la casa de bilete sau aici. 

Interviu realizat de Cristina Comandașu