Uninominalul nu este o soluţie viabilă acum pentru România. Susţin revenirea la votul pe listă

Mă număr printre politicienii care au susţinut de-a lungul timpului în mod constant şi chiar vehement varianta votului uninominal.

Fie în varianta sa de majoritar relativ (dintr-un singur tur de scrutin, aşa cum se aleg primarii şi preşedinţii de consilii judeţene), fie în varianta sa de majoritar absolut (în două tururi de scrutin, exact ca la alegerea Preşedintelui – soluţia propusă de Traian Băsescu la referendumul din 25 noiembrie 2007). Logica pentru care am susţinut ideea uninominalului „pur” a fost aceea ca românii să poată să-şi aleagă o persoană care să-i reprezinte în Parlament, în detrimentul unei liste de partid. Mai mult, la momentul respectiv, se pleca de la premisa că asta ar putea duce la responsabilizarea suplimentară a parlamentarilor faţă de alegători şi la creşterea preocupării partidelor când vine vorba de desemnarea candidaţilor, pentru că aceştia ar urma să fie interfaţa directă cu electoratul.

Cred însă că soluţia uninominalului pe care am propus-o şi susţinut-o nu este potrivită realităţilor politice şi sociale din România de astăzi. Ea nu numai că nu a reuşit să repare problemele de credibilitate ale Parlamentului, dar a generat deficienţe majore chiar şi în formula actuală, care presupune şi elementul proporţionalităţii mandatelor – şi o spune un deputat al României care a beneficiat de pe urma acestei legi electorale la alegerile parlamentare din 9 decembrie 2012.

Legea uninominalului majoritar într-un singur tur de scrutin susţinută de PSD poate genera probleme extrem de mari. Iată în cele ce urmează cinci motive pentru care adoptarea unui astfel de sistem de vot în acest moment ar putea fi o lovitură fatală dată democraţiei în România.

1. Dacă uninominalul majoritar relativ ar fi fost aplicat la alegerile parlamentare din decembrie, atunci doar USL, UDMR (cu mai puţin de 20 de mandate) şi PDL (cu 3 mandate – Eugen Tomac, Viorel Badea şi Iustin Cionca, acesta din urmă neaflându-se însă astăzi în Parlament!!!) ar fi făcut parte din Legislativ. În mod evident, nu ar fi existat absolut deloc opoziţie parlamentară, având de-a face cu o majoritate a USL de peste 95%.

2. Sistemul „învingătorul ia totul” poate genera probleme de reprezentare majore – se poate ajunge în varianta în care peste 70% din votanţii unui colegiu să nu fie reprezentaţi. Practic, un candidat cu 30% (sau chiar mai puţin) poate reprezenta toţi locuitorii dintr-un colegiu, deşi majoritatea acestora a votat altfel.

Chiar dacă este puţin probabil ca acest lucru să se întâmple la scară naţională, date fiind diferenţele dintre obiceiurile de vot din diverse judeţe, prin absurd, se poate ajunge ca un singur partid să obţină 80% sau chiar mai mult din mandatele parlamentare fiind votat de doar 30% dintre românii care merg la vot.

Ca politicieni responsabili, nu putem să ne asumăm o situaţie în care 70% din voturile românilor s-ar putea pierde. Chiar şi în sistemul actual, niciun vot nu se pierde, deşi se pot comite nedreptăţi faţă de cei care câştigă primul loc într-un colegiu, dar nu reuşesc să obţină 50%+1.

3. Ne putem trezi în situaţia ca un partid să aibă o majoritate consistentă în Parlament deşi a obţinut doar o minoritate de voturi. Exemplul cel mai la îndemână este situaţia din 2005 din Marea Britanie, când Partidul Laburist a fost votat de 36% dintre britanici (cu doar 4 procente mai mult decât conservatorii), dar în Camera Comunelor au avut o majoritate confortabilă de 57% (în timp ce conservatorii au obţinut doar 33% dintre mandate).

Într-un asemenea sistem, se poate ajunge ca un PSD de 30%, împotriva căruia au votat 70% dintre români, să aibă o majoritate confortabilă în Parlament şi să facă  absolut tot ceea ce îşi doreşte.

De altfel, dacă s-ar fi mers pe acest sistem în 2000, când existau foarte multe partide în competiţia electorală, PDSR (cu doar 44% din voturi) ar fi avut aproape 90% în Parlament.

4. Un asemenea sistem distruge, practic, posibilitatea apariţiei unui partid nou pe scena politică sau a viabilităţii unui partid de nişă (spre exemplu, un partid ecologist), solidificând o stare de fapt. Spre exemplu, PPDD, care a fost votat de aproape 15% dintre români în decembrie, nu ar fi fost reprezentat parlamentar.

Mai mult decât atât, dacă am merge pe firul istoriei şi am analiza situaţia din 2000, pentru a da doar un exemplu, nici PNL şi nici PD nu ar fi obţinut vreun mandat de parlamentar, putând să împărtăşească soarta PNŢCD.

Acest sistem avantajează doar partidul cel mai mare. În condiţiile unei drepte divizate, stânga ar putea defila cicluri electorale întregi fără a fi deranjată.

5. Se poate ajunge la varianta în care două, trei sau patru partide se unesc pentru a elimina un partid care se bucură de sprijinul unei părţi considerabile din electorat. Spre exemplu, USL ar fi putut elimina PDL din Parlament în decembrie, chiar dacă acesta s-ar fi bucurat, totuşi, de votul a 1 din 6 români. Scenariul poate fi şi mai flagrant, în sensul în care, teoretic, un partid de 30% poate să nu aibă deloc parlamentari.

Concluzia: modelul de vot uninominal propus de PSD nu poate funcţiona într-o ţară ca România. El este aplicabil în ţări cu o democraţie consolidată, unde există un sistem bipartidic bine înrădăcinat (ex: Marea Britanie sau SUA), iar procentul nehotărâţilor nu este extrem de mare. Aplicat la noi, s-ar ajunge, sunt convinsă, la aberaţii încă şi mai mari decât Legislativul cu 600 de parlamentari din prezent.

Opţiunea mea este de a se renunţa cu totul la uninominal (chiar şi la varianta actuală). Şi asta după ce am văzut câte probleme generează în România acest tip de vot. Iată cinci lucruri extrem de nocive pentru democraţie şi funcţionarea Parlamentului pe care le-am descoperit după două rânduri de alegeri pe sistemul actual.

I. Uninominalul încurajează traseismul politic. Se ajunge la majorităţi parlamentare conjuncturale, nu asumate ideologic. Am văzut cu toţii şi în 2010, şi acum în 2013 că o mulţime de parlamentari decid să-şi părăsească partidele politice, pentru a merge către Putere, pretextând că au fost aleşi individual. Asta chiar în condiţiile în care, în 99% din cazuri, votul a fost, de fapt, acordat unui partid.

De fapt, românii votează la alegerile generale în continuare partide şi nu persoane. Iar asta a fost evident în decembrie 2012, când şi o maimuţă dacă ar fi candidat din partea USL ar fi fost votată. Nu e, deci, de mirare că s-au ales atâţia oameni cu probleme în Justiţie, unii chiar condamnaţi definitiv.

II. Uninominalul slăbeşte partidele. Le reduce capacitatea de a avea o abordare ideologică a politicilor publice. De multe ori, partidele nu mai au pârghii pentru a se impune în faţa parlamentarilor proprii care îşi arogă greşit meritul câştigării alegerilor. În loc să promoveze idei şi valori clare, formaţiunile politice insistă pe oameni care, de multe ori, au drept singură calitate capacitate de a finanţa o campanie electorală. Aşa se face că ajung în Legislativ oamenii cu foarte mulţi bani, în timp ce mulţi foarte bine pregătiţi nu au din start absolut nicio şansă.

Uninominalul creează o presiune financiară foarte mare pe partide şi oameni. Cheltuielile din campaniile electorale au crescut foarte mult, de vreme ce există foarte mulţi candidaţi (înmulţiţi numărul de colegii cu 5 sau 6). Partidele nu mai promovează, deci, oamenii competenţi şi de valoare, ci pe cei cu bani.

III. S-a ajuns în situaţia în care parlamentarii sunt, de foarte multe ori, interfeţe ale baronilor locali (asta în toate partidele). Practic, în fiecare judeţ, ei sunt dependenţi de aleşii locali de acolo fiind aleşi cu susţinerea acestora.

Această situaţie generează apoi probleme majore în luarea unor decizii importante, controlul politic nefiind la centru, ci la nivel local. Chiar în guvernarea Boc nu s-au putut lua de multe ori decizii importante (chiar şi reorganizarea administrativ-teritorială) doar pentru că a existat o opoziţie din teritoriu faţă de acest subiect.

IV. Parlamentarii devin mici primari, pentru că nu sunt votaţi pentru a genera legi cu caracter integrator, care să genereze progres pentru întreaga ţară, ci sunt aleşi în funcţie de promisiunile pe care le fac la nivel local. S-a ajuns în situaţia în care candidaţii pentru o funcţie de deputat sau de senator să promită lucruri care ţin de primar sau de preşedintele de consiliu judeţean (un anumit drum asfaltat, reabilitare termică, apă şi canalizare, modernizarea vreunei biserici sau a unei şcoli etc.)

V. Uninominalul nu a reuşit să aducă în Parlament oameni noi şi credibili, care să fie neafiliaţi politic. Deşi au fost două şiruri de alegeri de acest tip, nici în Camera Deputaţilor şi nici în Senat nu există vreun om care să fi candidat ca independent. Nu se rupe, deci, în niciun fel dependenţa de politic.

Concluzia: România nu este pregătită pentru un sistem uninominal, pentru că politicienii sunt prea dornici de a ajunge la Putere, de a avea în mână resurse şi pârghii de putere, iar electoratul nu înţelege în totalitate care este rolul fiecărui demnitar al statului român (e drept că nici clasa politică şi nici societatea civilă nu au făcut mari eforturi pentru a informa şi educa).

În baza tuturor acestor argumente, cred că singura soluţie reală şi viabilă este revenirea la votul pe liste de partid. Cu toate că acest model are la rândul său probleme despre care se poate discuta îndelung, cred că, în acest moment, este mai bun decât uninominalul. Când lucrurile se vor decanta aşa cum trebuie şi vor exista doar două poluri mari politice (unul de stânga şi altul de dreapta), care să fie stabile în timp, putem vorbi şi de eficienţa unui sistem de vot uninominal.