Un luptător „îmbrăcat în cuvinte“: Grigore Vieru

0
0
Grigore Vieru

Transformat de unii comentatori în efigie statuară, pe temeiul ecoului public al vieţii şi scrisului său, contestat de alţii pentru neaderenţa sa la reformele poetice contemporane menite să decredibilizeze paradigmele tradiţionale de expresie, Grigore Vieru s-a aşezat, temeinic, undeva la intersecţia celor două tabere, cu seninătate olimpiană şi mizând, până la capăt, pe comunicarea directă şi netrucată, precum şi mărturiseşte:

„M-am ferit de vorbele găunoase şi fără de rod şi am găsit vreme şi dragoste să privesc în ochii cuvintelor drepte până când am plâns împreună cu ele - alte secrete poezia mea n-a avut“. Ori şi mai tranşant într-un Epitaf pentru mine însumi: „Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi“ (Iaşi, 9 aprilie 2008). Deşi i-au pecetluit traiectoria ca fiind una de esenţă tragică, împrejurările istorice au avut, pentru poet, şi o consecinţă pozitivă: l-au menţinut constant, prin impactul lor social şi mediatic, în centrul atenţiei, Grigore Vieru fiind mereu racordat la evenimente, cu o voce care nu putea trece neobservată. Dimpotrivă, care acumula, prin consecvenţa şi amploarea crezului, substanţa unui simbol naţional. El şi generaţia sa (Liviu Damian, Ion Vatamanu, Dumitru Matcovski, Gheorghe Vodă, Anatol Codru, Aureliu Busuioc, Petru Zadnipru, Nicolae Esinescu şi alţii, continuaţi atât de strălucit de Nicolae Dabija) au purtat o teribilă luptă pentru salvarea şi impunerea limbii române, dar şi a fiinţei noastre etnice în stânga Prutului, într-un context total nefavorabil. Iată de ce n-aveau timp să jongleze cu experimente literare formale, specifice societăţilor libere şi prospere. Păreau condamnaţi de circumstanţe să se exprime limpede, în demersuri cât mai accesibile majorităţii conaţionalilor. Se traversau atunci momente de istorie patetică şi care impuneau, spre a fi fructificate, mobilizări masive de populaţie, chemată pentru decizii fundamentale în stradă. Încât, prin forţa lucrurilor, scriitorii deveneau purtători de mesaj, iar Grigore Vieru căpăta, în pofida datelor sale fizice, dimensiunea unui veritabil tribun al cauzei naţionale. Dar arma sa principală a rămas, chiar şi în mijlocul scenei, verbul limbii române. Cum însuşi se exprima într-o compoziţie cu pretext erotic: „Tu îmbrăcată mireasă, / Eu îmbrăcat în cuvânt“.

La Grigore Vieru existenţa poetică este una asumată, consubstanţială, pliindu-se pe gesticulaţia cotidiană, între vis, memorie şi stare de veghe, între călătorie şi popas fertil, generând armonie şi fluenţă, cu o simplitate descumpănitoare, pentru că nu exclude adâncimi de hău şi trăiri voltaice. Dacă prin absurd ar dispărea imensa operă scrisă de Grigore Vieru şi s-ar păstra doar câteva crâmpeie lirice pe care le reproduc mai jos, viitorimea ar avea suficiente motive să recunoască marca unui poet original, capabil, precum Nichita Stănescu, să definească indefinitul şi să pătrundă în miezul inexprimabilului: „Uşoară, maică uşoară, / C-ai putea să mergi călcând / Pe seminţele ce zboară / Între ceruri şi pământ“ (Făptura mamei). Şi încă: „Mare eşti moarte, / Dar singură, tu, / Eu am vatră unde iubi, / Tu nu, tu nu // Prin mine un cântec de dor / A trecut chiar acu. / Eu am ţară unde să mor / Tu nu, tu nu“ (Prin mine un cântec). Sau: „Când am să mor, / să mă îngropi / în lumina ochilor tăi“ (Când). Iar un text precum Pădure, verde pădure, străbătut de un răscolitor aer enigmatic, de sorginte baladescă, stratifică excelent trimiteri şi conotaţii multiple, de profundă reflecţie ontică, amintindu-i pe Ştefan Augustin Doinaş şi pe cerchiştii Sibiului de altădată. Obsesia spaţiului rustic, purtând pecetea mamei şi a copilăriei, sub zodia sacralităţii şi a duminicilor în „căsuţa curată ca un ou“, duce cu gândul, prin consistenţă imagistică şi proiecţii vizionare, direct la nostalgicul Esenin.

Grigore Vieru întruneşte toate condiţiile spre a justifica notorietatea sa de poet naţional: s-a implicat ca nimeni altul pe frontul intereselor româneşti în Basarabia, dar mai cu seamă a promovat, dincolo de scena civică ,,orizontul aspiraţional al neamului său în literatură. Şi a făcut-o fără emfază, cutremurat parcă în permanenţă de măreţia firescului şi simplităţii. Dacă admitem (şi realitatea ne obligă la aceasta!) că, în prezenţa valorii, nu există formulă de expresie fără drept de cetate, atunci opera poetică viereană va suscita oricând, prin combustia şi tensiunea sa emoţională, interesul major al consumatorului de poezie, asigurându-şi locul meritat în orice istorie literară românească. Trebuie să admitem de asemenea că nu e de conceput un poet important în afara trăirilor autentice. În această privinţă, putem afirma că liantul întregii poezii aparţinând lui Grigore Vieru îl constituie inepuizabila sa resursă de sensibilitate, cea care l-a propulsat lângă alt mare „hipertensiv“ liric, Nichita Stănescu. De la Nichita a deprins, poate, basarabeanul voluptatea mlădierilor şi contorsiunilor lexicale, precum : „zmeule al meule“, „teie“ (ca feminin de la tei), „Dealule, domn dreptule, / Mare înţeleptule“ şi încă multe altele. Printr-un neostoit proces de transfigurare, mama devine sinonimă cu patria. O patrie veşnic tristă din cauza vicisitudinilor de tot felul, împovărată de trudă şi nedreptăţi. Tot patrie, şi iarăşi în maniera lui Nichita, rămâne pentru poet însăşi limba română moştenită de la strămoşi.

De altfel, patria şi graiul naţional, alături de ubicua prezenţă a temei mamei, în asociere cu erosul şi familia, alcătuiesc canavaua pe care se derulează întreaga fabulaţie lirică. O fabulaţie care include, într-o măsură însemnată, filoane de provenienţă şi factură folclorică, având rădăcini către palierele insondabile ale memoriei. Şi mai există peste tot fire nevăzute care duc negreşit către Eminescu. Din ambele izvoare vine inclusiv statutul etic al poetului, conferind şi acesta substanţă efigiei sale evocată la începutul comentariului nostru. Grigore Vieru este un poet de anvergură, al cărui potenţial liric irumpe în deplină libertate, sub semnul sincerităţii, dar ocolind, cu aceeaşi determinare, stridenţele şi artificiile inutile.

P.S. - Aceste sumare însemnări exegetice ne-au fost prilejuite de apariţia, la Botoşani, a unei splendide cărţi-omagiu închinată lui Grigore Vieru. E vorba de fapt de un insolit interviu cu poetul basarabean realizat de către dna notar Lili Bobu, cea care patronează Asociaţia Culturală „Regal d'Art“. Cu titlul Grigore Vieru „Simplu ca iarba, simplu ca pâinea, simplu ca Biblia...“, volumul tipărit sub egida acestei asociaţii a fost lansat la Academia de Ştiinţe a Moldovei, în cadrul Festivalului Internaţional de Poezie „Grigore Vieru - poetul Duminicii“, ediţia a X-a, bucurându-se de o prestigioasă prezentare a academicianului Nicoale Dabija. Reporterul (şi editorul) Lili Bobu pune întrebări atent ticluite, la care, în absenţa fizică a Poetului, răspunde Opera sa, nuanţat şi impresionant, cu poeme întregi, citate sau fragmente din numeroasele momente confesive vierene, poemul maestrului Tudor Gheorghe constituind un epilog emoţionant.

Să mai spunem că la realizarea produsului bibliofil au contribuit, cu talent şi lăudabil efort, prestigioşi artişti plastici (Mihai Cătrună, Romulus Harda, Iurie Matei, Paul Mecet, Ion Sulea Gorj), remarcabili profesionişti în design grafic (Dragoş Axinte şi Mirela Brehuescu) şi arta porţelanului (Axa Porcelaine SRL, Alba Iulia) şi a tipografiei (PIM – Iaşi, manager Maria Petrariu).

Interviul va fi cuprins în volumul ,,Inscripţie pe stâlpul porţii“ (poeme, cântece, aforisme, confesiuni, interviuri, secvenţe publicistice, evocări – pagini alese cu CD), antologie pe care Asociaţia Culturală ,,Regal d'Art“ o va edita în anul 2018, anul Centenarului Marii Uniri, în cuvinte de mătase şi auriu regal – o Biblie a Poeziei.

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite