Un blestem românesc: partizanatul presei

În deschiderea Scrisorii din Septembrie 1880, Ghergani, rostuită sub titlul „Din timpul zaverei“, Ion Ghica se plânge de absenţa mărturiilor convingătoare asupra întâmplărilor şi evenimentelor din prezentul său, documente care să lase posterităţii imaginea unui timp şi a unor oameni.

După fixarea Monitorului ca sursă de informare, prozatorul ia în calcul ziarele vremii, respinse însă de îndată, pentru motive socotite de el temeinice:

„(...) iar ziarele, unele sunt albe şi altele roşii (conservatoare sau liberale, împărţite, aşadar, pe grupări politice-n.n.) unele înjură ce celelalte laudă şi vivecersa. Tot ce este bun, frumos, patriotic şi sublim pentru unele este rău, ruşinos şi infernal pentru celelalte. Spune-mi dacă atunci când  le-ai citit pe toate mai ştii ce să crezi despre oamenii care i-ai văzut sau despre evenimentele la care ai asistat?! După unele, omul sau faptul despre care vorbeşte este un om de geniu, un patriot model, un cetăţean mare, o virtute, faptele lui-sublime; după altele, nu e decît un prost, un trădător, un mizerabil“.

Presa vremii lui Ghica, nu alta decât cea a vremii lui Caragiale, mai are o justificare pentru această tendenţiozitate absolută în abordarea scenei româneşti, dictată de situarea pe baricade de partid.

Pînă la apariţia Universului, ziarele din România lui Carol I sînt toate proprietăţi ale unor politician, de regulă, publicişti sau dedulciţi  la scris. Surprinderea faptelor nu intră în aria lor de preocupări. Altfel spus, din presa vremii lui Carol I nu vei afla ştiri despre ce s-a întîmplat, ci opinii despre întîmplări cunoscute doar de autor. Caragiale a ironizat crunt partizanatul presei în Temă cu variaţiuni, proză în care nu întîmplător ştirea obiectivă-tema-e luată din Universul, recunoscut ca publicaţie credincioasă realităţii.

Era eficientă manipularea prin opinia tendenţioasă asupra faptului întâmplat?

Şi da şi nu.

Da, pentru că în absenţa unei cunoaşteri a faptului exact petrecut, sugerat doar de comentariu, cititorul n-avea cum să fie pus la curent cu adevărul realităţii.

Nu, deoarece în condiţiile unei prese exclusiv de opinie, ziarul era cumpărat şi consumat doar de cei care alcătuiau electoratul captiv al unui partid. Lectura ziarului din O noapte furtunoasă rămîne-aşa cum am mai scris-una dintre cele mai puternice lecţii de medialogie din Istoria gîndirii româneşti. Deşi articolul din Vocea patriotului naţionale (aşa cum se vede imediat, de opinie şi nu de relatare  a faptelor) e agramat şi semidoct, greu de desluşit pînă şi de inteligenţa spectatorilor de azi, cei doi – Jupân Dumitrache şi Nae Ipingescu – adepţi ai PNL, îl citesc cu sfinţenie – pentru că-şi regăsesc în el opiniile „anti-ciocoieşti“.

Pe măsura înaintării în modernitate, o dată cu apariţia Universului, mai întîi, şi a Curentului, mai apoi, locul presei de opinie îl ia presa de fapte sau, mai bine zis, presa de informaţii.

Fără a exclude comentariul, presa de informaţii dă o atenţie deosebită relatării cît de cît exacte a faptelor.

Interpretarea, în multe cazuri tendenţioasă, e rezervată editorialului, dar şi titlurilor, supratitlurilor şi subtitlurilor cu care se pricopseşte informaţia.

Manipularea e în acest caz mult mai primejdioasă.

Chiar dacă mai departe cititorul caută în ziarul preferat propria părere asupra vieţii politice, prin partea dedicată informaţiilor propriu-zise, el, dar şi cititorul neutru, devin victima manipulării prin înfăţişarea drept relatare obiectivă a unei relatări tendenţioase.

Locul ziarelor de odinioară l-au luat azi televiziunile de ştiri.

Prin însăşi esenţa lor, televiziunile de ştiri sînt constrînse să se ocupe şi de relatarea faptelor, nu numai a opiniilor despre fapte.

Emisiunile de ştiri, Breaking news-urile, transmisiile în direct, mai ales ale conferinţelor de presă împărtăşesc o oarecare grijă de a depăşi tendenţiozitatea în favoarea descrierii faptelor aşa cum s-au petrecut ele.

Ca şi în cazul presei tipărite de informaţii, manipularea e în acest caz mult mai subtilă şi mai perfidă decît în cel al televiziunii de opinii.

Sub acoperămîntul informaţiei exacte, telespectatorului i se prezintă o realitate deja interpretată prin titlurile de pe burtieră, prin persoanele invitate să comenteze evenimentul în plină desfăşurare, prin frecvenţa informaţiei pe parcursul întregului program al zilei.

Site-urile dedicate media, cum e, de exemplu, Reporter virtual, şi-au făcut un deliciu din panorama burtierelor diferite în Breaking-news-urile cultivate de televiziunile de ştiri, după gruparea politică pe care o slujesc.

Un cititor inteligent s-ar întreba, desigur, cum poate fi manipulat un telespectator care vede cu ochii lui transmisia în direct de o burtieră tendenţioasă?

Răspunsul trimite la împărţirea partizană a telespectatorilor interesaţi de politică.

Practic, televiziunile de ştiri sînt urmărite de un număr mic de telespectatori prin raportare la numărul celor care urmăresc filme de acţiune la televiziunile generaliste. Aceşti telespectatori sînt asemenea lui Jupân Dumitrache şi Nae Ipingescu. Se uită la televiziunile de ştiri pentru a-şi descoperi propriile simpatii şi antipatii.

Manipulării prin burtiere i se adaugă manipularea prin talk-show-uri. Ţinînd locul ziarelor de opinie de pe vremea lui Ion Ghica, talk-show-urile sînt categoric tendenţioase: de la structura invitaţilor pînă la intervenţiile moderatorului.

Concluzie:

Au trecut 133 de ani de cînd Ion Ghica se văita că nu poate afla din  presă adevărul despre un fapt, despre un om.

Diferă în vreun fel presa din România lui 2013?!