Transalpina. La pas pe cea mai înaltă şosea din România. Partea I

Pe hărţi şi gps se cheamă DN 67C. E cunoscută încă din Antichitate. În perioada interbelică a fost reparată la iniţiativa regelui Carol al II-lea, care a şi parcurs-o integral, la volan, motiv pentru care s-a numit o vreme Drumul Regelui. Transalpina poate că nu întrece în frumuseţe Transfăgărăşanul, dar este cea mai înaltă şosea asfaltată din România. S-o parcurgem, aşa cum merită, punct cu punct.

Ca şofer, poate că nu ai parcurs Transalpina niciodată sau, dacă ai făcut-o, vei fi fost niţeluş stresat de încordarea cu care ai strâns în mâini volanul, ţi-ai pironit ochii la drum şi ai amuşinat pe geam, pus pe gânduri de mirosul de ambreiaj ars şi frâne încinse. Ca pasager, probabil că te vor fi speriat un pic parapeţii, nu prin formă sau model, ci prin lipsă. Abia de curând drumul a fost reabilitat aproape complet şi-l poţi parcurge cu sufletu-mpăcat. Hai să-ţi spun ce-i de văzut pe drum, punct cu punct.

Segmentul sudic al Transalpinei începe în oraşul gorjean Novaci. „Nouă vaci“, cum i-am spus prin 1995 într-o tabără, când am parcurs prima oară drumul spre Rânca în duba unui camion, într-o vreme în care asfaltul era un lux imposibil şi ca să nu răcim profesorii ne-au împărţit cu generozitate vată pentru urechi. Din dreptul confluenţei dintre Gilort şi Gilorţel laşi în urmă ultimele case şi-ncepi să urci, relativ abrupt, dintr-odată. Virajele se succed unul după altul şi după mai bine de o mie de metri diferenţă de nivel urcaţi preţ de 15 kilometri se trece de muntele Cerbu, peste care tronează zvelt un releu.

Primul contact vizual cu Rânca şi creasta Parângului îţi face sufletul să tremure vag. Pe de-o parte te întristezi văzând atâtea betoane şi construcţii aruncate pe coastele muntelui care-ncotro. Pensiunile şi vilele cochete alternează (ca să nu zic că-s de-a dreptul copleşite) cu imobile pătrăţoase, de un gust îndoielnic. Pe de altă parte, la orizont stă muntele. Păpuşa, Mohorul, Parângul Mare sunt înălţimile care domină tabloul şi te fac să tresari.

Rânca e genul de staţiune perfectă pentru schi de altitudine, doar că vara nu prea ai ce face aici, mai puţin în zilele în care se organizează festivaluri, crosuri, concerte sau alt soi de evenimente. Aşa că mai bine-ţi vezi mai departe de drum.

Cum priveşti spre nord, vârful ţuguiat pe care se cocoaţă şoseaua se cheamă Păpuşa. Nu-i singurul cu acest nume din România, dat fiind că aşa numeau ciobanii orice vârf conic şi impunător. Aşa se face că Păpuşa din Parâng, de 2136m, are surori mai înalte şi mai faimoase, în Iezer sau în Retezat, de pildă. Dacă ţi se va fi uscat gâtlejul de la aerul tare al înălţimilor sau de la îndrăzneala drumului, muntele te răsplăteşte cu un izvor rece şi bun. N-ai cum să nu-l observi, e marcat de o troiţ

După Păpuşa, panta se mai domoleşte şi asfaltul curge o bună bucată de vreme destul de lin, prin Şaua Dengheru. Iubitorii de munte pot încerca să lase maşina aici şi să parcurgă sectorul cel mai de est al crestei Parângului. Sunt zone domoale, cu vârfuri teşite şi înierbate precum Galbenul sau Micaia, creasta coborând brusc în Curmătura Olteţului, graniţa Schengen cu un alt masiv – Căpăţânii.

După Şaua Dengheru, Transalpina îşi atinge punctul maxim, la 2145m, în pasul Urdele, unde mângâie cerul şi-i face sâc, în ciudă, Transfăgărăşanului pe care-l întrece în altitudine cu aproximativ 100 de metri.

Coborârea din Pasul Urdele seamănă cu urcarea pe Păpuşa, o lungă înşiruire de ace de păr care te scot într-o zonă de platou, la poalele Muntelui Iezerul.

Aici locul e lat şi maşina poate fi lăsată o vreme dacă ai chef să vezi cu-adevărat cum arată Parângul şi de ce mi e cel mai uşor accesibil munte înalt de la noi. Poteca marcată cu bandă roşie (marcaj refăcut chiar vara asta) porneşte spre vest şi ajunge în patru ore pe acoperişul Olteniei, la 2519m, în vârful Parângul Mare. Până acolo însă e cale destul de lungă, şi nu puţine sunt obstacolele presărate pe drum. Iezerul, Mohorul, Pleşcoaia, Setea Mare, Coasta lui Rus, Ieşu, Pâcleşa, Gruiu.

Nu toate vârfurile se urcă, multe se încing pe curbă de nivel, dar e nevoie să-ţi scuipi niţel plămânii şi să transpiri serios. Noroc cu formidabila înlănţuire de creste care te motivează să simţi ceva mâncărimi în talpă şi cu ochii de cristal ai lacurilor glaciare care pândesc din căldările nordice.

Dacă nu ai timp, chef sau formă fizică pentru a ajunge până pe Parângul Mare poţi merge într-un loc la fel de frumos – la Lacul Câlcescu, considerat pe bună dreptate cel mai estetic al zonei. Din poteca de creastă se desprinde un marcaj cu triunghi roşu care, după o coborâre grea printr-un horn înclinat şi plin de grohotiş, te scoate pe malul lacurilor Pencu şi Vidal.

Nu te panica, n-a fugit nicăieri, Câlcescu aşteaptă cuminte o căldare mai jos.

După o tură mai scurtă sau mai lungă, revii la maşină şi la drum. Treci de Muntele Ştefanu şi Cărbunele şi, după un viraj strâns, ajungi într-o zonă… suveniro-comercială, în care-i rost de chiurtoşi, de obiecte de artizanat, licori cu multe grade, blăni de oaie dărăcite suav şi privelişti spre două lacuri glaciare care nici măcar nu-i aparţin Parângului. E vorba de Tăurile Muntinului, aflate pe inventar în munţii Latoriţei, care se-ntind de aici către est.

Şoseaua continuă aici blând, ai senzaţia că străbaţi un imens teren de fotbal suspendat la peste 2000 de metri. După încă vreun kilometru vei vedea cum un drum de pământ pare că taie de-a coasta întreaga creastă a Latoriţei – e vorba de şoseaua denumită printre pasionaţii de offroad Strategica şi frecventată intens de afinari. Drumul începe din Şaua Ştefanu şi, după zeci de kilometri buni, coboară în Ciunget. Nu te aventura pe-aici fără un 4x4 cinstit, gardă la sol generoasă, anvelope AT sau MT şi nevastă cu nervi de oţel şi corzi vocale tocite.

După Ţancul Ştefanului, Transalpina coboară susţinut. Serpentinele se-nşiră una după alta, parcă ai mai văzut undeva filmul ăsta, e un soi de Ziua Cârtiţei la altitudine. Singurul popas pe care nu trebuie să-l ratezi e la stâna din zona numită Căşărie. Pe lângă produsele periculos de gustoase pe care le poţi cumpăra de-aici, poţi să faci o poză cu un văr de-al lui Ghiţă Ciobanul prevăzut cu miţoasă. Sau chiar să te-nveşmântezi pastoral tu însuţi şi să spui pe ton grav că vine iarna.

Sectorul sudic al Transalpinei ia sfârşit la Obârşia Lotrului, locul în care intersectezi DN 7A, drum care face legătura între Valea Oltului şi Valea Jiului, dinspre Vidra şi Voineasa către Petroşani. Pe lângă cabana veche Obârşia Lotrului, există tot soiul de alte pensiuni unde poţi rămâne peste noapte, ba chiar şi o mănăstire recent construită. Locul e relativ aglomerat, împânzit de fel şi fel de comercianţi, de la culegători de afine şi zmeură, la vânzători de ceaune şi pirostrii, ori rulote cu răcoritoare, cafele şi e-uri. Până în Alba, la Şugag, mai e însă cale lungă. Stay tuned.