Surpize şi dezamăgiri la Opera Naţională

Întâmplător sau nu, luna martie a adus, pe afişul Operei Naţionale, pe de o parte lucrări parcă demult uitate (sau abandonate) de către cei care concep structura stagiunii curente, iar pe de altă parte oaspeţi români sosiţi din ţară sau de peste hotare, marea lor majoritate revenind pe scena bucureşteană după (prea) multă vreme, deşi, cu mici excepţii, ar merita să fie invitaţi constant în spectacole de anvergură.

Spre exemplu, prima reprezentaţie din stagiune cu Madama Butterfly de Puccini a propus câteva repere (în principiu) interesante în distribuţie, rolul nefericitei gheişe fiind abordat de soprana Anda Pop (de la Braşov) care, de altfel, este laureată a vestitului Concurs „Butterfly”, la ediţia IX din 2007. Un personaj pe care solista îl îndrăgeşte cu deosebire, pe care l-a interpretat pe scene din ţară sau din străinătate şi pe care acum, în sfârşit, l-a întrupat şi la Bucureşti, confirmând din plin că are (şi) glasul perfect adecvat partiturii, că datele sale tehnice şi expresive îi facilitează susţinerea ţesăturii extrem de solicitante cu siguranţă şi cu o paletă de culori şi stări care, firesc, au cucerit, la final, o explozie de ovaţii din partea publicului ce umplea sala. Pentru că, într-adevăr, vocea sa „încărcată”, vibraţia interioară, căldura şi firescul cu care construieşte rolul, mişcarea scenică şi atitudinile decupate din specificul nipon, sensibilitatea şi dramatismul adesea impresionant cu care trăieşte şi transmite drama lui Cio-Cio-San, au fost „ingredientele” prin care, de-a lungul întregului spectacol, a reuşit să capteze şi să emoţioneze, rămânând permanent „în rol”, păstrând din prima clipă şi până la închiderea cortinei, o unitate şi o gradaţie atent urmărită în evoluţia sa echilibrată, de la ingenuitatea şi dăruirea aproape adolescentină din actul I, trecând prin calmul şi seninătatea cu care încearcă să depăşească şi chiar să refuze acceptarea unei realităţi dure, până la ultimul tablou în care, înainte de gestul fatal (pe care, de asemenea, şi-l asumă cu o linişte interioară bine reliefată), îşi strânge în braţe copilul, cântând aria cu accente deosebit de puternice în plan emoţional, cu impact imediat la public. Desigur, un „argument” în favoarea unei asemenea reacţii a fost şi faptul că propria sa fiică, Sara Gyorfi, a debutat, la ONB, în rolul Copilului.

Din păcate, partener (un fel de a spune...) i-a fost tenorul Igor Ţurcanu (de la Chişinău), deloc implicat în realizarea unui Pinkerton credibil, cântând permanent cu faţa la dirijor, într-o poziţie imobilă, la rampă, chiar şi în... duetul de dragoste, glasul său auzindu-se doar în acutul expus cu emfază, rămânând, în rest, practic inexistent. Iar în Sharples, baritonul Valentin Vasiliu a fost, ca de obicei, detaşat şi sigur pe sine, surprinzând însă, în primul act, prin cântul „la octavă”, deşi nu am remarcat apoi să fi avut probleme vocale, simţindu-se, probabil, ca la o repetiţie, atitudine prin care ignora total faptul că spectatorii... aud şi chiar cunosc (măcar în parte) ce ar trebui să intoneze... corect. Prin contrast, mezzosoprana Oana Andra a devenit o sensibilă Suzuki, delicată şi pregnantă deopotrivă atât sub aspect vocal, cât şi ca joc şi implicare scenică, glasul său „potrivindu-se” foarte bine cu cel al sopranei, nu doar în celebrul duet din actul secund. În Goro, tenorul Lucian Corchiş a fost corect dar destul de linear, baritonul Florin Simionca a avut o apariţie adecvată în Yamadori dar... nu s-a auzit mai deloc, basul Horia Sandu a rămas departe de incisivitatea unui Bonzo... furibund, în alte roluri evoluând cu acurateţe soprana Cristina Eremia, baritonul Vasile Chişiu sau Adrian Ionescu. Corul a sunat frumos şi omogen (maestru de cor Stelian Olariu), asemeni orchestrei care a conturat secvenţele simfonice cu nuanţe bine diferenţiate, alternând paginile de sensibilă transparenţă cu desfăşurările ample, în care, din păcate, alămurile au avut o intensitate exagerată, acoperind adesea vocile soliştilor; dar se prea poate ca aceasta să fi fost cerinţa dirijorului Alexandru Samoilă (de la Chişinău) care, din nou la pupitrul ONB după o îndelungată absenţă, a condus şi acum cu o gestică fermă şi clară, asigurând construcţia logică a discursului muzical, surprinzând totuşi (şi) prin schimbările de tempo care au pus la grea încercare relaţionarea cu cei aflaţi pe scenă, precum şi... respiraţia protagonistei (în special în aria mare).

Privit în ansamblu, spectacolul cu opera pucciniană a constituit o reuşită, afluenţa de public confirmând faptul că melomanii şi-ar dori o mai frecventă programare a îndrăgitei creaţii pucciniene, aplauzele prelungi şi entuziaste răsplătindu-i pe interpreţi, dar în special pe Anda Pop, soprană care ar merita să se regăsească mai des în reprezentaţiile ONB, fie şi pentru că teatrul nu are o asemenea solistă adecvată dificilului personaj central.

Şi reluarea producţiei cu Nabucco de Verdi a făcut ca sala să devină neîncăpătoare, mai ales că în rolul Abigaille a apărut, de asemenea după multă vreme, soprana Anda-Louis Bogza, sosind de la Opera din Praga, dar cu o carieră de anvergură pe scene importante din lume, de la Arena di Verona la Tokyo, de la Viena şi Munchen la Florenţa sau Roma. Iar glasul său de o frumuseţe aparte, vibrant, cu un registru mediu generos şi acut strălucitor, egal în registre, păstrându-şi căldura învăluitoare şi în secvenţele dramatice, condus cu o tehnică sigură ce-i permite şi o nuanţare bogată, cu pianissime de efect şi izbucniri contrastante, cucereşte de fiecare dată şi îi încântă pe toţi cei care astfel au ocazia să asculte şi la ONB o soprană „adevărată”, într-o partitură solicitantă dar extrem de ofertantă. Iar prestanţa sa scenică, temperamentul şi atenţia cu care susţine relaţia cu partenerii au completat interpretarea vocală, mult aplaudată după fiecare tablou şi, bineînţeles, la final. Şi de această dată, în rolul titular a evoluat baritonul Ştefan Ignat, mereu sigur pe sine, mereu tentat să cânte în forţă, cu o incisivitate agresivă care îl avantajează în partitura verdiană, rezolvând paginile lirice precum celebra rugă prin apelarea la (un fel de) falset întărit sau la mezzavoce, fără a fi deranjat de multele momente în care a cântat „sub ton” sau chiar a dat impresia improvizaţiei până şi în rostirea textului. Iar faptul că a primit, de asemenea, aplauzele publicului, l-a făcut să creadă că, probabil, nimeni nu remarcă astfel de... detalii.

În Ismaele l-am revăzut pe tenorul Liviu Indricău, apreciind din nou calitatea timbrului său, având un „metal” şi acute care îi subliniază datele necesare personajului eroic, rămânând totuşi un glas liric, plin, mult mai adecvat în alte (multe) lucrări scrise pentru astfel de voce, dar desigur tânărul solist trebuie să onoreze cu rigoare cerinţele teatrului şi distribuirea sa în roluri pentru care, probabil, nu se găseşte un solist adecvat, sperând să poată aborda şi la ONB partituri în care potenţialul său să fie pus în valoare la nivelul real. O surpriză deosebit de plăcută a fost debutul basului Marius Boloş în Zaccaria, reuşind să-i confere „greutatea” şi sobrietatea impunătoare deopotrivă în plan scenic şi muzical, remarcabil fiind faptul că vocea i-a sunat generos şi expresiv, cu o frazare adecvată, statura sa avantajându-l în prezenţa scenică cerută de rol, întrupând cu adevărat un personaj pregnant, de real succes. Din păcate, basul Horia Sandu nu a conferit acelaşi relief Marelui Preot, parcurgând doar conştiincios scriitura verdiană, în timp ce soprana Simona Neagu (extrem de rar programată în roluri importante) a fost onestă în Anna, tenorul Valentin Racoveanu incisiv Abdallo, iar mezzosoprana Sorana Negrea corectă în Fenena (inclusiv în arie). După un început destul de incert, corul a sunat omogen şi amplu, dezavantajat sub aspect scenic de dispunerea simetrică în grupuri compacte, cu mişcări şi atitudini stereotipe, baletul a susţinut cu acurateţe intervenţiile „de luptă” sau cu graţioase însoţitoare ale lui Abigaille pe coordonatele impuse de coregrafia Doinei Andronache, uneori fără vreo legătură cu acţiunea din momentul respectiv, solişti fiind Raluca Ciocoiu, Ionuţ Arteni, Raul Oprea, iar orchestra a cântat curat, cu solo-uri demne de remarcat, dirijorul Iurie Florea conducând ansamblul fără aplombul şi strălucirea specifică partiturii, nereuşind să evite nici „patinările” în relaţia fosă-scenă.

Şi includerea unei alte celebre creaţii verdiene - Aida - pe afişul teatrului liric stârneşte interesul şi atrage ca un magnet iubitorii genului, iar faptul că, la ONB,  s-a prezentat, în actuala stagiune, în luna noiembrie a anului trecut, reluându-se abia acum, după 5 luni, a determinat publicul să revină în sală pentru a (re)asculta partitura atât de îndrăgită, după care a tânjit prea multă vreme, programarea nefirească la asemenea interval îndelungat de timp fiind cu atât mai ciudată cu cât urmează, în mai puţin de o lună... alte două spectacole şi... gata. Atractivă a fost şi prezenţa unor solişti invitaţi în roluri de prim plan, prilejuind astfel apariţia basului Dan-Paul Dumitrescu, după aproape 15 ani, într-o reprezentaţie pe scena bucureşteană unde şi--a început cariera, încântând acum, în rolul Ramfis, prin frumuseţea vocală, prin amploare şi eleganţa frazării, având şi atitudinea majestuoasă cerută de personaj, dovedind că activitatea sa intensă ca solist la Staatsoper Viena, unde cântă... de la începutul mileniului III, şi-a pus amprenta asupra expresivităţii şi construcţiei logice şi echilibrate a demersului său interpretativ, conferind anvergură şi masivitate încă de la primele replici care au cucerit admiraţia unanimă. Dar în rolul titular a apărut soprana Celia Costea, de ani buni stabilită la Atena, etalând şi de această dată un glas rotund şi plin, bine condus ca linie generală, adăugând un plus de trăire şi sensibilitate atent calculată, reuşind o evoluţie remarcabilă în primele tablouri, aspecte care m-au determinat să trec mai indulgent peste uşoara tendinţă de a fi „sub ton”, nu şi peste maniera de a respira... unde nu trebuie; numai că în „tabloul Nilului”, aria a fost ratată prin stridenţe şi acute nefericite sau încercări de pianissimo nerealizate (lipsa oricăror aplauze fiind elocventă în ce priveşte dezamăgirea generală), nivelul său rămânând, şi în duetul final, foarte departe de ceea ce apreciasem la început.

Şi mi-am amintit că în urmă cu câţiva ani, la Staatsoper Viena, am ascultat-o în Donna Elvira din Don Giovanni, admirând-o în prima parte, pentru ca apoi să cânte incredibil de neconvingător (eufemistic vorbind...), deci în aceeaşi manieră cel puţin ciudată. O surpriză plăcută şi... neaşteptată a fost mezzosoprana Andrada Roşu în Amneris, glasul său sunând amplu, generos şi egal, cu precădere în secvenţele dramatice, în forţă, (mult) mai puţin în încercările de a cânta în piano, rezolvând excelent „tabloul Judecăţii”, saltul calitativ faţă de prestaţiile din perioada în care era colaborator permanent al ONB fiind remarcabil. Parteneri le-au fost tenorul Daniel Magdal, foarte adesea solicitat în stagiune (din Germania) dar destul de jenant, etalând în Radames doar un acut sigur şi... atât, baritonul Ştefan Ignat având, şi în Amonasro, avantajul sonorităţilor incisiv-agresive în care se simte „acasă”, basul Marius Boloş susţinând rolul Regelui departe de performanţa sa din Zaccaria (în Nabucco), tenorul Valentin Racoveanu corect Mesager şi soprana Simona Neagu foarte bună în Marea Preoteasă. Corul (maestru de cor Stelian Olariu) a fost impecabil, chiar impresionant în „tabloul Consecraţiei”, făcând faţă până şi tempo-ului exagerat de alert impus de dirijor în „Triumfal” probabil pentru a sublinia anvergura momentului, baletul a parcurs conştiincios coregrafia anostă şi neofertantă (solişti Liliana Nică, Gabriela Popovici, Ionuţ Arteni), de un ridicol absolut fiind însă cei 4 (!!) prizonieri-copii păziţi de... 8 (!!) soldaţi „fioroşi”, cu suliţe şi săbii; iar orchestra a avut densitate şi nuanţări adecvate, chiar de la primele acorduri ale introducerii, sub bagheta lui aceluiaşi Alexandru Samoilă, care a condus cu o gestică precisă, chiar dacă a generat unele dezechilibre în relaţia fosă-scenă, construind însă un spectacol unitar, în general omogen, beneficiind (şi) de glasuri cu pregnanţă sonoră şi calitate timbrală, astfel încât, la final, aplauzele prelungi şi ovaţiile (unele cam ostentative) au răsplătit splendoarea partiturii verdiene şi prezentarea ei la un nivel valoric atractiv, cu surprize şi reîntâlniri deosebit de plăcute, desigur şi cu neîmpliniri, rezerve sau dezamăgiri, peste care mulţi au încercat, în zadar, să treacă.    

Deşi montarea operei Tosca de Puccini, preluată, din varii motive „absconse”, de la Volksoper Viena, unde a fost huiduită şi vehement contestată, este, la Opera Naţională, una dintre cele mai aberante şi dezagreabile dintre producţiile ultimilor stagiuni, criticată de toţi comentatorii - evident în afara lăudătorilor oportunişti care nu au vreo legătură cu domeniul, dar îşi dau cu părerea cu ”convingere”, arogându-şi chiar „titulaturi” care ar trebui, măcar în principiu, să fie susţinute de studii de specialitate -, mulţi melomani „şi-au luat inima în dinţi” şi au (re)intrat în sala teatrului pentru a asculta superba muzică, poate şi pentru a urmări evoluţia unor solişti - cunoscuţi sau nu - publicului bucureştean. Cu ani în urmă, pe câteva scene din ţară a apărut soprana Ala Cheptini, o perioadă destul de prezentă şi în distribuţiile ONB, solicitată acum din nou, cumva fără o motivaţie anume, în rolul Floria Tosca, rezolvat, ca şi altădată, cu acurateţe, timbrul său destul de comun dar adecvat scriiturii şi maniera de cânt îngrijită determinând o rezolvare credibilă în primul act, surprinzând apoi prin parcurgerea vestitei arii destul de anost, pentru ca în ultimul act să rămână pe coordonatele asigurate (doar) de experienţă, deşi şi-a păstrat consistenţa vocală şi aplombul temperamental. Numai că teatrul are cel puţin două soprane cu mult mai bune în rol, distribuite însă extrem de rar sau... deloc, iar apelarea la invitaţi ar trebui să se facă doar dacă au o valoare reală sau, în anumite situaţii, dacă nu există altă soluţie în acel moment. Însă Ala Cheptini este o solistă onestă, cum se spune „de stagiune” (sau... „de serviciu”), care nu prea văd de ce s-ar alătura, eventual, celor deja angajate, faţă de care, sincer, nu cred că demonstrează ceva în plus - mă refer, desigur, strict la aspectul profesional.

Şi cea mai bună dovadă în acest sens au fost aplauzele firave care au „răsplătit” aria şi rezerva publicului... în general, semn că nu a convins cu adevărat. O noutate a constituit însă tenorul Bogdan Zahariea (de la Opera din Timişoara), marcând debutul său absolut pe scena ONB (deşi a asigurat toate repetiţiile ce au pregătit premiera, dar abia acum i s-a acordat un spectacol), cunoscut şi apreciat pentru glasul său amplu generos şi calitativ, dublat de o apariţie scenică de invidiat; fără a fi în cea mai bună formă, solistul a susţinut cu siguranţă dificilul rol Mario Cavaradossi, având şi datele necesare unui tenor spinto-dramatic, ceea ce, la Opera bucureşteană, lipseşte cu desăvârşire, oricum superior celui distribuit anterior, pe care până şi neavizaţii îl privesc cu indulgenţă, dar numele său este o constantă pe afişul ONB, din motive care... îmi scapă. Le-au fost parteneri baritonul Valentin Vasiliu - a cărui voce tunătoare,, „neagră”, precum şi atitudinea arogantă şi brutală sunt mai aproape de acel Scarpia imaginat de regizor -, basul Mihnea Lamatic în Angelotti, bas-baritonul Iustinian Zetea corect şi pregnant Sacristan, în nota seacă, lipsită de umor cerută de aceeaşi „viziune” neinspirată, tenorul Valentin Racoveanu rezonant Spoletta, baritonii Daniel Filipescu (Sciarrone) şi Florin Simionca (Temnicerul), micuţa Victoria Radu (Păstorul), întregind o distribuţie echilibrată, fără „vârfuri”. Vitregit de amplasamentul „de fundal”, corul a sunat din nou foarte bine în scurtele intervenţii, asemeni ansamblului de copii (pregătit de Smaranda Morgovan), orchestra a cântat cu acurateţe dar de asemenea cu  intensitate uneori prea amplă, riscând să acopere total vocile, dirijorul Adrian Morar asigurând o derulare alertă, densă şi coerentă a partiturii, depăşind discret decalajele generate de neconcordanţa între tempo-ul pe care l-a imprimat şi cel dorit de (unii) solişti. Publicul, destul de neimplicat, poate mai puţin cunoscător (dovadă fiind şi aplauzele ivite într-o pauză a duetului final) sau neconvins de ceea ce vedea şi auzea pe scenă, a reacţionat firav sau.... deloc la arii şi duete de obicei de mare impact, dar la final i-a răsplătit pe (unii) interpreţi chiar şi cu ovaţii, aşa încât, privit în ansamblu, se poate spune că şi acel spectacol a avut succes; şi totuşi nu a depăşit limitele unei reprezentaţii banale, de rutină...

Iar faptul că în distribuţii am întâlnit câteva nume omniprezente în stagiune determină nu doar o eventuală comparaţie între maniera lor de abordare a diverselor personaje, ci şi întrebarea (retorică, desigur...) ce se naşte raportat la utilizarea unora în exces şi ignorarea altor solişti ai teatrului care nu sunt programaţi cu lunile, deşi pot susţine cel puţin la fel de bine rolurile respective.

De-a dreptul amuzant, un comentator „de ocazie” dar foarte „luat în seamă” pentru că.... laudă şi elogiază, remarca, în Aida, alături de protagonistă, „cam tot ce are mai bun ONB în acest tip de repertoriu”, deşi din 6 roluri importante, 4 au fost asigurate de... invitaţi - dar poate se referea la Mesager sau la Marea Preoteasă... Trist dar adevărat, dacă Lenin spunea „învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi”, acum devine tot mai evident sloganul „lăudaţi, lăudaţi, lăudaţi”... Sau poate că astfel de semnatari se raportează la zicerea lui Heliade-Rădulescu - „scrieţi băieţi, orice, numai scrieţi!”...