Spitalul – mode d’emploi

0
0

Încep însemnările prilejuite de lectura volumului antropologului Vintilă Mihăilescu - „În căutarea corpului regăsit. O ego-analiză a spitalului“ (Editura Polirom, Iaşi, 2019) cu o mărturisire. Mai bine spus, dând expresie unui dubiu,

Am mari îndoieli că titlul ales de mine, împrumutat în parte de la cel al unui celebru roman al lui Georges Perec, este chiar foarte potrivit în sensul că ar acoperi în totalitate extrem de densa substanţă a cărţii. Despre un anume mod de folosire este, totuşi, indiscutabil vorba în sus-menţionata carte. Însă, zău, nu ştiu dacă nu cumva atunci când te afli în situaţia-limită de a cere să beneficiezi de serviciile respectivului furnizor de sănătate, spitalul, în România trebuie să porneşti de la premisa că nu tu te foloseşti de el, ci, mai degrabă, el se slujeşte de tine. Te transformă, te manipulează, te posedă, pur şi simplu îţi dă ceea ce semioticienii, dacă ar mai fi în vogă, probabil că ar putea numi identitate zero. Cum observă, la un moment dat, profesorul Mihăilescu dintr-un nume tu devii o cifră. Un obiect de inventar. Prin noua şi, din păcate, traumatizanta „cultură“ cu care te confruntă, prin „relaţiile de putere “ dinte doctori şi biata ta persoană, relaţii pe care ţi le impune, prin tot ceea ce urmează după ce ţi s-a pus întrebarea-cheie „matale ce cauţi aici?“, citată ca atare de autorul cărţii, întrebare care poate primi toate răspunsurile posibile, cu excepţia acelui atât de firesc „mă caut pe mine, omul natural şi sănătos care am fost odată şi care sper să redevin“, spitalul îţi impune reguli care par a fi din start a se găsi în raporturi antagonice cu tot ceea ce înseamnă propria-ţi personalitate. Aşa încât cred că titlului dat de mine acestei recenzii la fel de bine i s-ar putea opune Corpul - mod de folosire ori Sufletul - mod de folosire. Dacă nu cumva chiar de anihilare. Aceasta fiindcă în ciuda faptului că toată lumea, de la primul medic sau prima asistentă-şefă (iar cartea lui Vintilă Mihăilescu arată, printre altele, şi cât de importantă este în ansamblul relaţiilor de putere din spital persoana mai sus-numită), până la ultimii pacienţii cu sau fără pile, vorbeşte despre experienţa traumatizantă a spitalizării (experienţă care începe ca atare încă din clipa în care demarează formalităţile de internare), însă nimeni nu face nimic ca să o schimbe. Iar spitalul rămâne, aşa după cum subliniază Vintilă Mihăilescu încă din primele pagini ale cărţii, un spaţiu concentraţionar, chiar dacă „cel mai hospitalier“ sau cel mai „cu chip uman“. Mai exact, „cum o fi el, tot păstrează ansamblul caracteristicilor unei instituţii totale în accepţiunea lui Goffman“. Adică, dezvoltă Vintilă Mihăilescu, „odată ajuns în spital, te îmbraci în spital, te îmbraci cum ţi se spune, mănânci ce ţi se spune, te aşezi unde ţi se spune, faci ce ţi se spune şi ieşi dacă şi când ţi se spune“. În plus, te mai deprinzi şi cu un limbaj specific în ansamblul căruia la loc de cinste se află cuvântul aparţinător, cu toată reţeaua lui de „de sensuri contrare, confuze, care sfârşesc într-o lipsă totală de sens: ce vrea să spună acest substantiv inexistent în limba română, cine aparţine cui şi în ce mod, în acest adjectiv sub acoperire, ce semidoct  a putut să scoată din mintea sa fudulă această revoluţionare a sistemului de organizare a serviciilor medicale din România?“

Spitalul impune abandonări de sine dar şi de sensuri, operaţiuni contrabalansate de asimilarea altor sensuri aflate în antiteză cu mai tot ceea ce înseamnă firescul ego-ului. Te duci într-un spital ca să îţi vindeci sau, mă rog, să îţi regăseşti corpul, însă înainte de aceasta mai ai de plătit un preţ. Acela al unui alt corp, al aneantizării firii, al ciocnirii cu lumea a cărei deviză nemărturisită este la ordin, să trăiţi!.

Despre toate acestea dă seama cartea antropologului Vintilă Mihăilescu. Născută dintr-o experienţă personală, însă care adoptă formula unei mărturisiri substanţial altfel. Nu. În căutarea corpului regăsit. O ego-analiză a spitalului nu seamănă defel cu romanul Corps et âmes al lui Maxence van der Meersch pe care îmi amintesc că am comis nesăbuinţa de a-l citi în anii studenţiei, atunci când am fost eu însumi pacient şi nu oriunde, ci în Spitalul Militar Central. În căutarea corpului regăsit. O ego-analiză a spitalului este tot ceea ce se înţelege printr-o carte de ştiinţă. Pesemne, Vintilă Mihăilescu a resimţit nevoia de o scrie spre a se regăsi pe sine. Pentru a trece ceva mai lin de la ipostaza de pacient în aceea fundamentală şi cu adevărat definitorie de sine de om ştiinţă. Poate tocmai de aceea cartea poate fi citită de o largă plajă de cititori. Fiecare dintre ei găsindu-i propriul mod de folosire.

Vintilă Mihăilescu - ÎN CĂUTAEA CORPULUI REGĂSIT. O EGO-ANALIZĂ A SPITALULUI, Editura Polirom, Iaşi, 2019.

Vintilă Mihăilescu
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite