Războiul pentru Chişinău- Graffiti pentru România

În Chişinău se duce o adevărată bătălie pentru exprimarea identităţii: pe de o parte se află unioniştii şi pe cealaltă comuniştii lui Voronin, care văd Unirea ca un atac direct la propriul interes. Primii o fac din convingere, cea de-a doua categorie din interes. Mai jos un articol ce reflectă foarte bine acest lucru.

Când mă întreabă lumea de unde sunt, nu spun doar Chişinău, adaug şi Ciocana. E un cartier frumos. Despre el au apărut poezii („Soarele când îşi deschide geana/El vede mai întâi Ciocana”) şi cântece. Stau de ceva ani acolo, iar de prin 2009 trec pe lângă peretele unui bloc care până recent a fost acoperit de un graffiti mare cât două etaje. Desenul şi mesajul se schimbau mereu: ba un „Basarabia Pământ Românesc”, ba un Che Guevara, ba un „Jos comuniştii!”. Din păcate, locatarii au revopsit. Dar peretele a fost doar un câmp de bătălie între unionişti şi oponenţii lor, dintr-un război al graffurilor care continuă (poate mai puţin spectaculos, ce-i drept) pe alte garduri şi pereţi din Chişinău.

Eu sunt un simpatizant al mişcării unioniste. Am crescut la ţară cu ideea că ruşii şi comuniştii i-au luat pămînturile bunelului, iar la Chişinău am învăţat într-un liceu unde se preda Istoria Românilor în timp ce în şcolile de stat copiii învăţau scorneli comuniste. De 1 Decembrie la careu cântamTreceţi batalioane române Carpaţii şi Hora Unirii. Am fost la multe proteste, marşuri şi concerte unioniste. Dar protestele anticomuniste din 2009, când clădirile Parlamentului şi ale Preşedenţiei au fost devastate, schimbarea celor de la putere şi multele speranţe neîmplinite care au urmat mi-au consumat entuziasmul politic şi ideologic şi treptat, am ajuns sceptic.

Chiar şi aşa, spectaculosul perete de la Ciocana mi-a rămas mereu în minte şi m-a făcut să observ şi alte imagini similare în toate cartierele Chişinăului, cum ar fi harta României Mari tăiată cu un X roşu sau mesajul „Moldoveni deci Români”, în care cineva a înlocuit „deci” cu „nu”. Mi-au stârnit curiozitatea. Am început să cercetez cine face asta anul ăsta pe 9 mai, la un protest unionist împotriva sărbătorii ruseşti Ziua Victoriei în Marele Război pentru Apărarea Patriei (adică al Doilea Război Mondial). Veniseră cu mare pompă de la Moscova doi „cântăreţi” pentru care sărbătoarea era precum Crăciunul pentru Hruşcă. Am dat la protest de un fost coleg de liceu, unul dintre veteranii campaniei de graff-uri, care mi-a povestit: „ Eu m-am apucat prin 2007, dar erau unii şi înainte de mine. Eram puţini şi trebuia să ne facem auziţi cumva”.

Aşa am realizat că, spre deosebire de unioniştii din anii 90, de adunările populare de atunci şi de marile proteste comuniste ale unionistului Iurie Roşca, generaţia asta este foarte puţin influentă, dacă nu impotentă politic. Din anii ăia a rămas doar amintirea unor poeţi incompetenţi şi a unui politician trădător. Ăstăzi, în fruntea mişcării unioniste nu mai sunt scriitori şi politicieni, ci tineri care cred într-o idee. Evident, nu au trusturi media şi tribuna Parlamentului la dispoziţie. Aşa că le rămâne strada: stâlpi pentru abţibilduri, pereţi pentru graff-uri, marşuri şi poate un părculeţ pentru un mini-concert patriotic.

Dar una e să să strigi câteva ore la marş în weekend „Basarabia e România” şi alta-i să scrii noaptea acelaşi lucru pe-un perete. Avantajul tag-urilor este că sunt anonime. În Chişinău trăiesc mulţi etnici ruşi, majoritatea oponenţi înverşunaţi ai ideii unioniste. Un tânăr cu harta României Mari pe tricou riscă şi-o ia. Deşi au fost puţine astfel de cazuri, tensiunea este mare. De-asta taguiesc după miezul nopţii, până cel târziu la cinci dimineaţa. Ca o măsură adiţională de siguranţă, sunt mereu cel puţin doi, ca măcar unul să stea de veghe cât timp celălalt dă cu sprayul. Se tem şi de poliţie. Un unionst mi-a povestit că, o dată a ajuns la comisariat, dar i-au dat drumul pentru că „n-aveau de ce să se lege”, iar a doua oară soluţia a fost: „am făcut-o pe prostul şi am scăpat”. Graff-urile sunt, totuşi, ilegale.

Chiar şi aşa, grafferii o fac cu bun-simţ civic. Preferă gardurile care înconjoară şantierele de construcţii, clădirile vechi, cenuşii şi abandonate. Şi vor să educe populaţia, „pentru că statul nu face nimic”. Nu m-aş fi gândit la graffuri ca la un instrument de educaţie, dar logica lor este următoarea: omul aşteaptă zilnic troleibuzul în staţie, vede iar şi iar mesajul unionist şi după principiul „un lucru repetat de suficiente ori va deveni adevărul”, crede şi el că Basarabia e pământ românesc. Sau căută pe net şi prin cărţi care-i treaba cu Unirea şi descoperă „adevărul”.

Am încercat să aflu câţi grafferi unionişti sunt în Chişinău, iar răspunsurile au variat de la 25 la 60. Începătorii se declară mai mulţi, veteranii mai puţini. Probabil au standarde mai înalte. Cert e că numărul lor a crescut din 2006, când Noii Golani au lansat campania Basarabia Pământ Românesc (BPR), după protestele din 2009, când clădirele Parlamentului şi Preşedinţiei au fost astfel tăguite şi mai ales din 2011, când a fost organizată la Bucureşti o „şcoală de simţire românească”, unde s-a ţinut şi un workshop de graffiti. De altfel, unul din grafferii mi-a zis că tocmai după acest workshop s-a apucat de tag-uri.

Evenimentul a fost organizat de Acţiunea 2012, un grup de ONG-uri şi asociaţii pro-unioniste, care au dat multă coerenţă şi coordonare mişcării, ce se vede şi în campania graffiti. Acum există un mesaj comun, chiar dacă sunt şi singuratici necunoscuţi care taguiesc de capul lor. S-a trecut de la mesajul „Basarabia Pământ Românesc” la „Moldoveni deci Români”. Mi s-a explicat: „Noul mesaj vrea să depăşească vechea ceartă 'moldoveni sau români' şi ajutălumea să înţeleagă că nu există opoziţie reală între cele două identităţi. Mesajul BPR prindea bine doar la cei care erau deja simpatizanţi ai mişcării. Unui moldovenist, în schimb, îi sună ca slogan de ocupaţie.”

Grafferii unionişti îşi iau vopsele de la Bucureşti, unde sunt mult mai bune decât la Chişinău. Calitatea lor contează când ştii că altcineva va încerca să-ţi şteargă tag-ul. Cineva mi-a spus: „Anti-unioniştii au vopsele atât de proaste, încât chiar atunci când încearcă să acopere mesajul original, se vede oricum dacă bate soarele.”

O bună parte dintre unionişti şi mai ales dintre grafferi sunt ultraşi FC Zimbru Chişinău. M-am dus la un meci şi din cauza unui tricolor fâlfâit, galeria s-a rupt în două: Oastea Fiară - „ai noştri” şi Ultra Boyz - „ruşii”. Au stat departe unii de alţi şi nu şi-au sincronizat scandările. I-am întrebat: „Băi, da' nu v-aţi putut înţelege să faceţi ceva în comun?”. Cică au mai încercat, dar nu prea reuşesc.

N-am reuşit să aflu clar cine sunt inamicii grafferilor. Unii zic că ar fi doar locuitori din blocurile desenate, alţii că ar fi o campanie la nivel de oraş condusă de fratele unui deputat comunist. Sau că e mâna Comsomolului - tineretul comunist, a Ligii Tinerilor Ruşi, a partidului Patrioţii Moldovei şi a altor grupuri asemănătoare. Chiar dacă nu ştiu exact cine le sunt oponenţii, grafferii unionişti îşi protejează tagurile. Un prieten mi-a spus: „Pe lângă cele noi pe care le dăm, uneori verificăm graffurile vechi. Dacă au fost şterse sau modificate, le restabilim. Nu-i suficient să desenezi, trebuie să ai grijă de ele.”

Între timp, războiul graffiti-urilor continuă. Pe ascuns, noaptea, cu vopsele mai bune sau mai proaste, pe pereţi sau garduri (iar Chişinăul nu duce lipsă de blocuri cenuşii, clădiri părăsite şi şantiere de construcţie îngrădite), cele două tabere luptă mai departe pentru a ocupa vizual spaţiul public. Până la urmă, miza-i serioasă: Unirea pentru unii şi statalitatea Moldovei pentru ceilalţi.

http://www.vice.com/ro/read/moldoveni-deci-nu-romani-in-culisele-razboiului-graffiti-din-chisinau