Puterea absolută
0
Aproape în fiecare zi auzim cum Preşedintele PSD câştigă bătălie după bătălie şi cum devine din ce în ce mai puternic.
Argumentele abundă: „a exclus din partid oponenţii politici“, „a impus oamenii săi în guvern“, „o controlează total pe Dăncilă“, „a câştigat la Curtea Constitiţională“, „a reuşit să pună DNA-ul pe butuci“, „a blocat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru o bună perioadă de timp“ etc. Când vine vorba despre viitor, acesta este şi mai luminos: „va prelua controlul justiţiei“, „va avea serviciile secrete la degetul mic“, „va folosi Preşedinţia României la Consiliul Uniunii Europene pentru a-şi negocia situaţia delicată în care se află“, „jurnaliştii, analiştii, sociologii îi vor mânca din palmă“, „va câştiga alegerile prezidenţiale şi atunci va deţine puterea absolută“.
Oare aşa să fie?
Oare bătăliile politice „de succes“ se obţin atunci când execuţi colegii de partid doar pentru că aceştia nu-ţi mai acceptă pornirile autocrate şi utilizarea instrumentelor instituţionale de putere în scopuri personale?
Oare este o dovadă de mare caracter sau de laşitate atunci când te foloseşti de alţi colegi, îi arunci în arena dezbaterilor publice pe teme „asumate în partid“ (adică, de fapt, de către cinci oameni), pentru ca apoi să te delimitezi moralizator de poziţiile acestora?
Oare rolul unui lider politic este să dezbine, să îşi ducă partidul într-o zonă nefrecventabilă a politicii naţionale şi europene, sau să unească tot ce este mai bun în echipa sa şi, dacă se poate, din afara acesteia, să-l transforme într-o formaţiune politică puternică, o voce recunoscută şi respectată la nivel naţional şi internaţional, lucru care, cel puţin în câteva momente din istoria recentă a unor partide din România, s-a întâmplat?
Este oare o dovadă de succes atunci când numeşti trei prim-miniştri şi 71 de miniştri, în 23 de luni, mulţi dintre ei fiind incompatibili profesional şi moral cu poziţia de înalt demnitar public, pentru ca apoi să intri în conflict aproape cu toţi şi să-i acuzi de colaboraţionism cu aşa zisul „stat paralel“?
Oare Viorica Dăncilă – o persoană care, în pofida aparenţelor, nu are chiar atât de multe lucruri în comun cu Liviu Dragnea – nu a fost suficient de clară atunci când a spus că NU va semna o ordonanţă privind amnistia şi graţierea, oxigenul de care are nevoie Preşedintele PSD pentru a continua asediul asupra instituţiilor democratice ale Statului Român?
Oare judecătorii, procurorii, politicienii decenţi, ceilalţi cetăţeni din această ţară nu vor fi în stare să se opună şi să blocheze definitiv asaltul unui grup restrâns de persoane la independenţa justiţiei şi a altor instituţii ale statului, făcând apel la bunul simţ, la lege şi la bunele practici internaţionale?
Oare acei câţiva jurnalişti, analişti, sociologi, politicieni, care azi participă la ridicarea piedestalului de nisip al lui Liviu Dragnea, călcând, la lumina zilei, valorile meseriei lor, nu realizează că într-o zi acest popor nu va mai accepta zugrăvirea în culori pastelate a ceea ce de fapt este o demonstraţie de incompetenţă a echipei cu acelaşi nume?
Se încarcă comentariile...
