Podcastul lui Ionuț Vulpescu - invitată, Ioana Bentoiu (sezonul 3, episodul 10)

E o prezență extraordinar de discretă și o artistă cu o nobilă educație intelectuală. Are umor, adoră libertatea și crede că o gândire neîngrădită e calea către o viață demnă. Are un imperativ moral de la care nu se abate: nu s-a mințit niciodată pe sine. A învățat dragostea pentru adevăr din familie, de unde îi vin și adicția pentru istorie și slăbiciunea pentru lumea cărților. S-a autoexilat în Elveția ca să își facă un prenume, pentru că nu a vrut niciodată ca talentul și succesul ei să fie înțelese, în România comunistă, ca fiind datorate părinților ei. Tatăl ei, un geniu muzical, compozitor și muzicolog, citea Vulgata în latină și a finalizat lucrările neîncheiate ale lui George Enescu, Simfoniile IV și V sau poemul simfonic Isis. Mama ei a făcut-o să gândească, să simtă și să trăiască în franceza în care scria, deseori, poezii pentru sertar. Binecuvântarea vieții ei a fost să fie unica fiică a lui Annie și Pascal Bentoiu. Viața ei însă stă sub numele de Ioana Bentoiu, soprană și profesoară de canto, un dascăl iubit de generații de elevi care și-au descoperit vocația ascultând-o. Invitată la podcastul Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, soprana Ioana Bentoiu a povestit lumea din spatele Timpului ce ni s-a dat, apropo de titlul romanului biografic al mamei sale, de altfel, un bestseller care depune mărturia lumii comuniste de dinainte de Revoluție. Ioana Bentoiu a cunoscut de mică durerea unei familii în care persecuția comunistă a făcut victime. Despre bunicul patern au știut, un timp, doar în urma publicării Jurnalului fericirii, cartea Părintelui Nicolae Steinhardt, care îi fusese coleg de celulă în închisorile comuniste. Părinții Ioanei Bentoiu au compus o dragoste ideală, un cuplu al unor intelectuali cu vocații și puteri foarte diferite, dar care au rămas împreună uniți de ceea ce se numește, arareori și cu demnitatea unui basm, „o iubire pentru o viață”, despre care artista povestește sedusă. În cadrul acestui podcast, Ioana Bentoiu dezvăluie și Avangarda vieții ei: de ce, sentimental, lucrurile au stat altfel în viața ei decât așa cum le cunoscuse, idealizat, din intimitatea părinților ei; care au fost sacrificiile de expat, dar și șansele pentru a avea o carieră muzicală formidabilă; de ce e convinsă că ar avea nevoie de mai multe vieți și ce ar face cu fiecare dintre ele. Printre mărturiile exclusive, veți afla de ce Ioana Bentoiu a avut o premoniție în privința tentativei de asasinat a lui Papa Ioan Paul al II-lea.  Un dialog extraordinar, despre o familie-cult a lumii intelectuale și artistice a României moderne, dar și despre inima și mintea unei artiste formidabile, Ioana Bentoiu.

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul:

Elveția, o cale mai bună decât Craiova începutului de carieră pentru Ioana Bentoiu. „Nu aveam nici o speranță!”

Ionuț Vulpescu: Bună ziua, la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Astăzi am bucuria să o am invitată pe doamna Ioana Bentoiu. Doamna Bentoiu, vă mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea.

Ioana Bentoiu: Cu plăcere.

I.V.: Chiar are legătură Avangarda, deși Tristan Tzara a fost ceva mai departe de Lausanne, locul în care v-ați stabilit în 1981, la Zurich. Deci prezența dvs. e cu atât mai interesantă în peisajul podcastului meu. De ce ați rămas în Elveția în 1981? Sunt 42 de ani, iată.

I.B.: Eu terminasem Conservatorul, în București, eram șefă de promoție pe țară. Avusesem ca repartiție cea mai formidabilă posibilă, un post de coristă în Teatrul de Operetă de la Craiova, unde nu mă dusesem. Ce să fac eu acolo? Nu cunoșteam pe nimeni, nu avea niciun sens. Am ars gazul în București ceva vreme, și după aceea am obținut o jumătate de normă ca profesoară la Școala Populară de Artă, dar predam muzică ușoară, și nu era meseria mea. Am continuat să cânt, pe atunci concertele în care erai angajat ca tânăr interpret erau o chestie de genul treptele afirmării, tinere talente, tinere speranțe, nu era nimic plătit, deci nu puteai să trăiești din asta. Am fost trimisă de profesoara mea din Conservator, Arta Florescu, la Trieste, în Italia, unde era un curs ținut de Elisabeth Schwarzkopf, marea soprană germană. Aflându-mă acolo, ca toate persoanele care puteau avea pe atunci o viză, la un moment dat, mi-am pus întrebarea ce fac? Pentru că aici nu mai era niciun fel de speranță, totul mergea spre ceva mic și negru... Știți, era bancul acela: „Ce este mic, negru și bate la ușă?” Și răspunsul era: „Viitorul nostru luminos.” Asta o spun pentru cei care nu îl știu. Nouă ni se părea foarte nostim, deși mergeam exact spre linia asta. Nu aveam nicio speranță, așa că am rămas acolo, m-am dus în Elveția care e țara de baștină a bunicii mele materne.

I.V.: Ați regretat vreodată că ați ales așa?

I.B.: Nu, dar a fost foarte greu. În Elveția fiind, am făcut și acolo ceea ce se cheamă un master, pe atunci se chema clasă de virtuozitate la Lausanne, am luat și acolo Premiul I, dar mai ales am cunoscut oameni în lumea muzicală. Și cunoscând oameni în lumea muzicală sigur că mai obții un concert, un rol. Așa a început totul.

Ioana Bentoiu, reîntoarsă în România, înainte de Revoluție. „Am făcut cerere de renunțare la cetățenia română, pentru că altfel aș fi fost pasibilă de 7 ani de închisoare”

I.V.: După Revoluție ați venit în România.

I.B.: Am venit chiar înainte, pentru că m-am măritat acolo în 1985, măritându-mă, mi-am zis că vreau să pot să mă întorc în România, pentru că pe atunci aveam cetățenie elvețiană automat. Am făcut cerere de renunțare la cetățenia română, pentru că altfel aș fi fost pasibilă de 7 ani de închisoare, am mai așteptat doi ani, și în septembrie 1987 m-am întors, iar fotografia pe care o aveți aici, pe copertă, e făcută atunci.

I.V.: Fotografia cu tatăl dvs.

I.B.: Cu tatăl meu, da.

I.V.: Cu Pascal Bentoiu. Deci e o poză din 1987.

I.B.: Da, septembrie.

Cântă Ioana Bentoiu mai puțin după moartea părinților? „Pentru mine a fost un șoc!”

I.V.: Chiar zilele acestea ați avut la Academia Română o conferință despre Miracolul Vocii umane. În ce constă minunea vocii umane?

I.B.: Eram sigură că o să mă întrebați asta, și eram sigură că nu am să pot să vă răspund, deoarece conferința din Aula Academiei a durat o oră. Și mi-a fost foarte greu să o pregătesc, pentru că subiectul e atât de vast, încât pur și simplu nu știam bine la început de unde să o iau, cu atât mai puțin la început, într-o frază, să pot să răspund. Este o minune minunată. Mai mult de atât deocamdată nu pot să vă spun. A fost preocuparea vieții mele de la început, de când mi-a picat cu tronc vocea, pentru că asta a fost, când aveam 12 ani și jumătate. De atunci, nu m-a lăsat și tot continuă. Acum eu cânt mai puțin. A fost o perioadă când am cântat foarte mult, cam până prin 2015. După aceea au fost și bolnavi părinții mei, s-au dus, asta a fost pentru mine un mare șoc. Am mai cântat și după aceea și mai cânt și acum, dar acum cântă mai mult, bineînțeles, elevii mei.

Vocea, prima impresie, la o întâlnire cu Ioana Bentoiu. „Pot să spun câteva lucruri despre cineva, înainte să îmi cânte. Doar din felul în care se prezintă, prin felul în care vorbește, sunt semne.”

I.V.: Sunteți profesoară de canto la Lausanne. Ați spus în această conferință, dacă am reținut bine că vocea umană are acest dar, de a reda cel mai bine emoțiile umane.

I.B.: Sigur!

I.V.: Poți să îți dai seama după vocea cuiva dacă minte sau dacă spune adevărul?

I.B.: Poate, nu mi-am pus problema asta niciodată, însă când vine cineva nou la mine, face o audiție. Eu nu îl cunosc, nu știu cine e, se prezintă. Și pot să spun câteva lucruri despre el, înainte să îmi cânte. Doar din felul în care se prezintă, prin felul în care vorbește, sunt semne.

I.V.: Tonul!

I.B.: Tonul, tonalitatea! Da, de exemplu, apropo de emoții: cineva care este foarte trist va avea de multe ori – nu e totul sistematic – o voce monocordă, o voce care este joasă și care nu are, cum să spun, sărituri în sus, în jos. Cineva care e dezechilibrat poate să aibă tocmai vocea care pleacă deodată în sus, se duce în jos, absurd, niște tăieturi bruște, așa, în fluxul vocal.

I.V.: Deci poți să îți dai seama ce fel de om este după sunet.

I.B.: Sigur, poți să îți dai seama.  După sunet, după felul în care vorbește, după felul în care articulează, pentru că dicțiunea este importantă. Cineva reținut, timid și care nu vrea să arate ce are pe dinăuntru, va vorbi mic, sec, nu își va mișca buzele prea mult, ca și când ar vrea să țină înăuntru tot felul de informații. Cineva extravertit vorbește cu gura până la urechi, râde tare; râsul, de exemplu, e foarte important. Râsul, plânsul!

În România se plânge și se râde excesiv. Ioana Bentoiu: „Aș spune că asta este marca românească. Le facem pe toate la maxim!”

I.V.: Cum se râde și cum se plânge în România?

I.B.: Excesiv. Totul este excesiv în România, aș spune că asta este marca românească. Le facem pe toate la maxim. Și în general, ce este greu de obținut aici este acel just milieu, cum spun francezii, care e de dorit. Să nu fie nici prea prea, nici foarte foarte, și să ai o poziție din care să poți să raționezi corect. Pentru că dacă ești prea excesiv, te lași ambalat de emoții și nu știi unde ajungi. 

I.V.: Calea de mijloc, cum se zice.

I.B.: Da, calea de mijloc, aurea mediocritas.

Ioana Bentoiu, autoexilată în Elveția, ca nimeni să nu poată spune că succesul se datorează părinților ei. „M-am străduit în viață să îmi fac un prenume”

I.V.: Spuneați undeva că ați rămas în Elveția și în general, citez: „m-am străduit în viață să îmi fac un prenume”. Ce dificultăți ați întâmpinat în demersul acesta?

I.B.: Păi să vă povestesc... Unul poate vi se va părea straniu sau fals, dar este cât se poate de just. Unul dintre motivele pentru care am plecat a fost ca să nu poată nimeni să spună: asta își face meseria sau cariera pentru că e fata lui cutare. Erau destui.

I.V.: Fata lui Annie Bentoiu și a lui Pascal Bentoiu.

I.B.: Mai ales a lui Pascal Bentoiu atunci. Mama era în umbra lui tata un pic.

Ioana Bentoiu despre moștenirea de familie: „Au fost exilați în propria țară. Eu m-am exilat în altă parte. Cam asta e diferența”

I.V.: Jurnalul ei e această carte extraordinară, Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat, un volum care are mai multe ediții și care este una dintre revelațiile literaturii noastre de după 1989. Una dintre cele mai revelatorii mărturii de după Revoluție.

I.B.: Da. Și tata era o personalitate foarte puternică, dar mai ales exista, pe atunci tot timpul se spunea vorba asta: cutare are pile. Pentru că e băiatul lui cutare sau fata lui cutare. Și nu voiam în niciun fel să fie așa cum e. Deci am plecat să pot să fiu eu acolo unde sunt, să o iau de la cap, să mă construiesc pe mine. Cum au trebuit și părinții mei, după ce tații au fost duși la închisoare și, mă rog, bunicul meu patern a și murit acolo, au trebuit să se reconstruiască complet. Au fost exilați în propria țară. Eu m-am exilat în altă parte. Cam asta e diferența. Dar tot pe același principiu de găsire a libertății și de viață cu cât mai puține compromisuri.

Copila Ioana Bentoiu: „M-au crescut ca și când eram un fel de triadă. Când și când aș fi fost o prietenă mai mică. Ceva mai mic, dar exact ca ei.”

I.V.: Spuneați puțin mai devreme că aceasta este lecția cea mai importantă pe care v-au transmis-o părinții dvs., libertatea aceasta interioară?

I.B.: Da! Ei m-au crescut... am fost un fel de egală a lor. M-au crescut ca și când eram un fel de triadă. Când și când aș fi fost o prietenă mai mică. Ceva mai mic, dar exact ca ei. Nu mi-au făcut niciun fel de flori speciale. Tata nu m-a lăudat decât foarte târziu, am fost surprinsă când l-am auzit.

I.V.: Pe copil îl lauzi în somn, nu, cum era o vorbă...

I.B.: Se poate, da... Dar pe atunci se practica genul acesta de nepotism.

I.V.: Astăzi a dispărut sistemul acesta?

I.B.: Nu, bineînțeles că nu a dispărut.

I.V.: Pile, relații, mecanisme de nepotism...

I.B.: Nu, nu, sigur că nu.

Elveția, o țară în care și cei avuți învață respectul pentru bani

I.V.: Poți să scapi de ele? E un specific al locului? În Elveția e radical altă situație?

I.B.: Da, în Elveția este altă situație. Am avut un elev, de exemplu, și e un prim exemplu care îmi vine în cap, care era fiu de bancher. Nu a fost elevul meu, a fost colaborator. Era elevul soțului meu, era pianist. Și era foarte dotat, taică-su avea, slavă Domnului, bani, și soțul meu i-a spus tatălui că ar trebui să îi cumpere alt pian, pentru că pianul pe care lucra era o vechitură, nu suna bine. Și atunci bancherul a zis: „foarte bine, cumpăr un pian, facem un calcul, și băiatul, puțin câte puțin, o să îmi ramburseze pianul”. Și așa a fost, între timp cred că a murit și tatăl, dar cred că acest tânăr pianist a trebuit să dea bani ca să știe ce înseamnă. Deci ca să vadă ce înseamnă banul și ca să știe că și-a cumpărat propriul pian.

I.V.: Spuneți că v-ați căsătorit în Elveția 1985. Soțul dvs. este de asemenea...

I.B.: Soțul meu a fost, fiindcă am divorțat în 2000. Era pianist. Am făcut foarte multe recitaluri împreună. A fost cât a fost, l-am învățat românește, vorbește românește perfect. Mie nu îmi mai servește la nimic, dar asta e.

Ioana Bentoiu, profesoară și soprană de succes, și-a învățat soțul și elevii limba română: „Am o elevă foarte dragă, care e un fel de fata mea de adopție, și care vorbește foarte bine românește. Citește, elvețiancă get beget. Eu sunt mândră de lucrul acesta.”

I.V.: Vorbeați numai în franceză sau și în română?

I.B.: Ah, îi plăcea să vorbească și în limba română, da, îi plăcea. Era foarte mândru că învățase limba, iar eu m-am specializat într-un fel, pentru că am învățat româna pe mai mulți. Am o elevă foarte dragă, care e un fel de fata mea de adopție, și care vorbește foarte bine românește. Citește, elvețiancă get beget. Eu sunt mândră de lucrul acesta.

I.V.: Ați predat româna la Lausanne...

I.B.: Într-un fel, da.

I.V.: La Lausanne este și sediul Comitetului Internațional Olimpic.

I.B.: Exact.

Ioana Bentoiu, nemulțumită de termenul „moral”, apreciativă față de valorile etice

I.V.: O vreme, încetau armele și războaiele când erau Olimpiadele, așa se spunea la începuturi, la primele ediții ale olimpiadelor moderne. Timpurile de astăzi par departe de spiritul acela. Mai e olimpismul o stare de spirit, fair-play-ul în viață și în istorie mai poate fi întâlnit sau ține și el de domeniul trecutului?

I.B.: Nu, eu cred că se poate. Cred că în orice situație, oricât de vitregă, poți să alegi să cultivi anumite valori – nu îmi place cuvântul „moral” – dar anumite valori etice, să spunem.

Ioana Bentoiu, pasionată de istorie: „Să ne raportăm la trecut cu ochii larg deschiși”

I.V.: Este în argumentul pe care l-ați scris în această carte, Scrisori pentru Ioana, o mulțumire tatălui dvs. peste timp, că v-a învățat să nu uitați. Spuneți: „Putem să trăim prezentul nu ca pe o surpriză, dacă știm să ne raportăm la trecut cu ochii larg deschiși.” Ce înseamnă să privești trecutul cu ochii larg deschiși?

I.B.: Înseamnă în primul rând să cunoști istoria.  În foarte multe țări – nu știu dacă în România se face așa, dar în Franța s-a luat sistemul acesta și e foarte prost, cred că vor să revină – nu s-a mai învățat la școală istoria cronologică. S-a învățat pe problematici. De exemplu: grevele, și atunci vorbim și de Spartacus, și de grevele din 33, și e tot un fel de mare talmeș-balmeș. Iar persoana care învață nu prea știe, nu prea înțelege, cum de se întâmplă astăzi lucrurile care se întâmplă, din cauza trecutului. Pe mine m-a fascinat istoria dintotdeauna, am avut profesori foarte buni la Liceul Spiru Haret, și am citit multă istorie, tata era fascinat de istorie, și mama! Toți!

I.V.: Aceste scrisori sunt de fapt lecții de istorie.

I.B.: Sunt lecții de istorie, da.

Corespondența elvețiană a Ioanei Bentoiu cu părinții ei din România: „Ocupă cam un metru și jumătate de bibliotecă! Ne-am scris enorm!”

I.V.: Fiecare dintre cele patru.

I.B.: Da. L-am rugat să îmi scrie fiindcă el vorbea foarte ușor și foarte plăcut despre tot ce vorbea. Dar îmi plăcea foarte mult să îmi vorbească despre copilăria lui și despre istoria României, de fapt, între cele două războaie, care pentru mine, mi se păreau ceva exotic în timpul comunismului. Adică nu aveam de unde să aflu, să știu, și el povestea cu foarte multă sevă, cu multe detalii. Și la un moment dat tot povestindu-mi, am zis: „da, țin minte o zi-două, și după aceea uit”. Și l-am rugat să îmi scrie. Pentru mine. Ceea ce a și făcut. Iar aceste scrisori le-am redescoperit de curând, pentru că am o foarte vastă corespondență cu ei. Noi ne-am scris enorm și am de la părinții mei, în Elveția, ocupă cam un metru și jumătate de bibliotecă, pentru că am luat fiecare foaie, am pus-o într-un clasor mare, în acele mape transparente, și pot să citesc tot ce s-a scris și de tata, și de mama, oricând. Îmi dați o dată, nu știu, 7 martie 1987.

I.V.: Și găsiți.

I.B.: Și găsesc.

Soții Bentoiu, stiluri epistolare diferite. Ioana Bentoiu: „Mama îmi scria în franceză și bătut la mașină, tata de mână, în românește. Mama scria mai rar, scria când voia ea. Tata îmi scria sistematic în fiecare zi.”

I.V.: Asta înseamnă un nou volum, îl pregătiți, nu?

I.B.: Nu, nu, nu, nu îl pregătesc, cred că nu am să pot. Așa ceva ar trebui să includă zece volume, nu unu. Este ceva imens. Și bineînțeles că e foarte personal. Sunt și date pur personale, ale noastre, foarte mult haz, pentru că tata avea un umor nebun, de tip britanic, și spunea niște chestii formidabile, dar fără să se miște niciun mușchi pe față. Mama îmi scria în franceză și bătut la mașină, tata de mână, în românește. Mama scria mai rar, scria când voia ea. Tata îmi scria sistematic în fiecare zi. Deci vă dați seama, sunt atâția ani de corespondență. Ne-am oprit mai mult sau mai puțin prin 2000 și ceva, fiindcă eu veneam mult aici, ne vorbeam la telefon, nu mai era aceeași necesitate de la început. Dar asta voiam să spun, pentru el a fost foarte ușor să scrie aceste scrisori fiindcă avea obișnuința epistolei.

Oamenii preferați de Ioana Bentoiu: „Fideli unor principii și unui anume tip de demnitate.”

I.V.: Lecțiile acestea de istorie, aceste două volume, sunt lecțiile istoriei, cu multe suferințe, cu drame, cu timpurile care ni s-au dat. Cum poți să rămâi demn în istorie când istoria vine peste tine la modul cel mai agresiv și sălbatic?

I.B.: Era un banc de care îmi aduc aminte. Mie îmi place foarte mult spirtul acesta românesc, extraordinar de ascuțit și de inteligent, de lucid.

I.V.: Ironia...

I.B.: Era un banc pe vremuri pentru că în timpurile staliniste nu trebuia să fii deviaționist. Adică nu trebuia să te abați de la linia partidului. Și întrebarea e: „Ce este un deviaționist?” Și răspunsul este: „Un deviaționist este un om care merge așa când linia partidului merge așa.” Așa poți să faci: să rămâi, pe dinăuntru, dacă nu poți altfel, cum au făcut atâția oameni în închisoare care nu aveau nimic și care au rămas totuși – eu am cunoscut câțiva – fideli unor principii și unui anume tip de demnitate.

A fi în contra-curentului. Ioana Bentoiu, amintiri din timpul vizitei unui acvariu din San Francisco: „Mă uitam la sardeaua care înoată invers.”

I.V.: Cronicarul zice la noi că omul e sub vremi. Poate omul să fie deasupra vremilor?

I.B.: Da, cred că poate să fie paralel. Da. Ca și când ar trăi în altă viață. Sub vremi – da, e sub vremi și nu e sub vremi. Mă aflam odată lângă San Francisco, unde e un foarte mare acvariu. Și am nimerit pe un coridor unde nu se uita nimeni. Sus era un fel de acvariu circular, în care erau niște sardele, care înotau, toate de la stânga la dreapta. În cerc, săracele. Și eu stăteam, eram fascinată, mă uitam. Nu știam la ce mă uit. Dar când am găsit, am știut la ce mă uitam. Mă uitam la sardeaua care înoată invers.

I.V.: Contra curentului.

I.B.: Am găsit-o!

I.V.: Are Sartre o vorbă, important nu e ceea ce face istoria din noi, ci ceea ce facem noi cu ceea ce face istoria din noi.

I.B.: Exact! De data asta sunt de acord cu Sartre. Nu întotdeauna!

I.V.: Cred că a lui este. Eu am citit cu foarte mare atenție împreună cu zeci de mii de cititori acest volum, Timpul ce ni s-a dat. După cum vedeți, am foarte multe adnotări.

I.B.: Văd!

Politețea în casa familiei Bentoiu: „Bunicul meu matern, care a fost medic, Constantin Negulescu, era destul de șocat că eu îi spuneam Tu”.

I.V.: Nu o să vă întreb decât cinci-șase chestiuni din volum. De pildă, în cartea mamei dvs. e descrisă o scenă, în care fiind mică, copilă la braț cu tatăl ei, ieșită de la internat, prin sala de mese, îl întrezărește pe Iuliu Maniu, care salută ridicându-se în picioare. Bunicul dvs. a explicat: „Vezi tu ce înseamnă politețea? Acela e Iuliu Maniu. Desigur, eu l-am salutat întâi, fiind mai tânăr și mai puțin important, dar dânsul, care în privința asta este extraordinar, s-a sculat în picioare, fiindcă eram cu o doamnă, adică tu”. Ce înseamnă lecția asta de politețe în familia Bentoiu?

I.B.: Bunicul meu matern, care a fost medic, Constantin Negulescu, era destul de șocat că eu îi spuneam „tu”. S-a obișnuit. El mi-a spus: „eu îi spuneam tatălui meu dumneata”. Există o deferență anume pe care poți să o practici față de persoanele mai în vârstă, pe timpuri era a bărbaților față de femei, mă rog, acum lucrurile acestea se mai schimbă. Cel mai puțin important față de cel mai important. Sunt niște lucruri care contează. Nu dai tu mâna reginei Angliei. Dacă ea vrea să îți întindă mâna, o iei. E importantă această stratificare, pentru că, de exemplu, persoanele în vârstă, generația bunicilor, bătrânii, sunt foarte, foarte prost văzuți în România. Sunt maltratați, chiar de persoanele din familie. Și asta e foarte rău. Pentru că ei poate că nu mai pot fizic să facă ce face cineva tânăr, dar de multe ori au niște tezaure pe dinăuntru, de experiență, de viață, pe care ar trebui să poată să le împărtășească celor tineri.

Împreună, indiferent de vârstă. Ioana Bentoiu despre familia ei: „Nu e normal să fie un clivaj. Moșii cu moșii, ăia mici cu ăia mici – de ce, e absurd?!”

I.V.: Sunt și meserii în care afirmarea vine mai târziu, odată cu niște experiențe acumulate.

I.B.: Eu eram mică. Noi trăiam toate generațiile împreună. De exemplu, am avut o zi de naștere în care mi-am invitat și prieteni de vârsta mea, și bunici, și prieteni ai părinților. Adică așa e normal să fie. Nu e normal să fie un clivaj. Moșii cu moșii, ăia mici cu ăia mici – de ce, e absurd?!

I.V.: De ce credea mama dvs. că viața ei în sine nu reprezintă niciun interes? Dar că romanul biografic e mai degrabă interesul pentru o epocă, un timp și niște valori? Din 1946 mama dvs. nu a mai scris poezie. Era poetă. Citez: „Hotărâsem să trăiesc pur și simplu”. Ați găsit poezii, nu știu dacă în acea corespondență, literatură de sertar, cum se spune, există poezii ale lui Annie Bentoiu, care nu au văzut lumina tiparului?

I.B.: Da, există multe poezii care nu au văzut lumina tiparului. Pentru că mama scria proza în română și poezia în franceză. Deci ea a scris pentru sertar ani și ani de zile poezie în franceză. Și la un moment dat, eu aflându-mă acolo și intrând în relație cu oameni care aveau edituri, le-am arătat unora dintre ei poeziile mamei. Și au înnebunit: „trebuie neapărat să fie publicate”. Și au fost publicate. Sunt vreo zece volume de poezii, scrise în franceză, publicate în Elveția. Sigur, poezia în traducere e cu totul altceva. Dar ea scria.

Annie Bentoiu, poezii ținute la sertar. Ioana Bentoiu: „Scria pentru sertar. Închidea sertarul cu cheia. Ca și când noi nu aveam altceva de făcut.”

I.V. Ar putea fi tradusă?

I.B.: Ea era de o modestie excesivă. Scria pentru sertar. Închidea sertarul cu cheia. Ca și când noi nu aveam altceva de făcut. Nici nu știu unde punea cheia, într-un vas de flori, nu știu, habar nu am.

Acasă la familia Bentoiu: „Una dintre camere era pentru scrisul în franceză, cealaltă pentru scrisul în română.”

I.V.: Cheie la poezie, asta e interesant...

I.B.: Cheie la poezie, da. Din apartamentașul nostru din Drumul Taberei, care era cu patru camere mici, ea se extinsese și pe camera pe care o lăsasem eu. Una dintre camere era pentru scrisul în franceză, cealaltă pentru scrisul în română.

I.V.: Cum vă amintiți cartierul copilăriei și al adolescenței?

I.B.: Păi de aceea nu pot să mă desprind. Pentru că este acolo... nu al copilăriei, pentru că eram la Conservator când a avut loc cutremurul...

I.V.: Adolescența.

I.B.: Eram în Maria Rosetti, în seara aceea am plecat și nu m-am întors niciodată acasă. Blocul era foarte scuturat. Nici nu știu cum mai stă în picioare. După ce am locuit niște luni de zile la prieteni, tata a cumpărat apartamentul acesta din Drumul Taberei care pe atunci era bine legat de centru. Cu autobuzul făceai 20 min. Acum bine că s-a făcut metroul. S-a mai schimbat un pic.

Plăcerea nevinovată a Ioanei Bentoiu, albumele de fotografii: „Îmi place ideea să fiu în pat, de exemplu, să iau un album de fotografii, să întorc paginile și să mă cufund în istorie, până la urmă, că tot istorie e.”

I.V.: Mama dvs. amintește ziua cununiei, în care a purtat o fustă plisată neagră și o bluză galbenă, culoarea lămâii. „Pozele îmi sunt foarte dragi și sunt printre puținele care mi-au rămas din acea perioadă. Filme pentru bătrânul nostru kodak nu se mai aduceau. Nimeni nu are decât puține imagini din anii grei”. Cum arată pozele familiei Bentoiu?

I.B.: M-am uitat așa de mult...

I.V.: S-ar putea face o carte album cu ele?

I.B.: Sigur, sigur... m-am uitat așa de mult la albumele lor. Când mă gândesc la miile de fotografii pe care le punem pe telefoanele portabile astăzi și pe care nu le mai printăm. Eu le-am printat până acum câțiva ani, acum nu le mai printez, dar îmi pare rău. Îmi place ideea să fiu în pat, de exemplu, să iau un album de fotografii, să întorc paginile și să mă cufund în istorie, până la urmă, că tot istorie e. Pe atunci era altfel, au făcut asta la Sfat, nu la Biserică, nici nu se putea pe atunci, era imposibil. Mama avea un fizic de actriță americană. Era brunetă...

Annie Bentoiu, Linda Darnell a României

I.V.: A se vedea poza aceasta de pe copertă.

I.B.: Da, da, da, Linda Darnell i se spunea. Și nu se vede părul, dar părul era mare, negru, buclat, era foarte frumoasă. Dar era de o modestie, repet. Și când ieșea pe stradă, pe atunci, își punea batic. Fiindcă trebuia să fii într-un anume fel.

I.V.: În spiritul epocii.

I.B.: În spiritul epocii, da.

I.V.: Când l-a cunoscut pe Bobiță Bentoiu, că așa îi spunea...

I.B.: Da...

Vinerea Mare a lui Pascal Bentoiu, un noroc

I.V.: Annie a făcut-o alergând la cursul de drept roman, la care întârziase. Părinții dvs. au făcut dreptul. Spune șugubăț că regretă că se lăsase agățată. L-a îndrăgit curând și din detaliile biografice aflăm, citez, „primul său nume de botez este Aurelian, ca al tatălui său, al doilea i s-a dat fiindcă s-a născut în Vinerea Mare, chiar la ora 3 după amiază, și în semn de simpatie pentru Pascal Rădulescu, creatorul Universului Copiilor”. Cât a contat această Vinerea Mare în biografia lui Pascal Bentoiu?

I.B.: Enorm! Ora 3 după amiază este ora la care se presupune că Iisus Hristos a murit. De aceea i s-a spus Pascal, și nimeni nu i-a spus Pascal multă vreme cu excepția lui Wilhelm Berger, prietenul lui compozitor. Toată lumea îi spunea Bobiță, ceea ce, mă rog, lui îi plăcea mai mult sau mai puțin. Părinții mei și-au dat tot felul de mici nume afectuoase, în decursul timpului, și ea a ales totuși să spună Pascal în cartea asta, deși în familie nu prea era Pascal.

Ioana Bentoiu despre tatăl său: „Nu a vrut să fie numit Aurelian, ca primul lui nume, pentru că fusese numele tatălui lui. Atunci, și el a vrut să își facă un prenume. Și a ales Pascal”

I.V.: Pentru marele public este cunoscut Pascal.

I.B.: Și nu a vrut să fie, el însuși, nu a vrut să fie numit Aurelian, ca primul lui nume, pentru că fusese numele tatălui lui. Atunci, și el a vrut să își facă un prenume. Și a ales Pascal.

Călătoria inițiatică a Ioanei Bentoiu, în Vinerea Mare, la Trieste: o revelație. Ioana Bentoiu: „Aveam ideea fixă că cineva va dori să îl asasineze pe Papa. Am văzut o figură pe care după aceea cred că am recunoscut-o, și care era foarte mult cea a lui Ali Ağca, cel care după aceea avrut să îl asasineze pe Papă, și care m-a frapat pentru că era singura persoană care nu zâmbea. Am avut de atunci, întotdeauna, cu Papa Ioan Paul al II-lea un fel de legătură intimă, a mea, doar a mea, cu el!”

I.V.: Undeva în carte vorbește despre călătorii inițiatice. Și se întreabă: „Există călătorii inițiatice? Fără îndoială că există deși noi, în ignoranța noastră suprainformată” – deci vorbea de suprainformație în acel timp – „nu ne mai recunoaștem”. Vă întreb: în biografia dvs., în viața dvs., există o călătorie inițiatică? De tipul celor la care face referire mama dvs.?

I.B.: Există mai multe. A existat o călătorie pe care am făcut-o chiar în primul an, când din Trieste am ajuns la Roma, și prietenii la care stăteam la Roma cunoșteau în Vatican persoana care avea cea mai mare funcție ca laic. Urma să fie Vinerea Mare. Înainte să ajung în Elveția.

I.V.: Tot Vinerea Mare.

I.B.: Tot Vinerea Mare. Da, nu m-am gândit așa... am fost invitată împreună cu ei prin niște locuri așezate, în Catedrala Sfântul Petru. Ceea ce era o mare onoare. Urma să treacă Papa acolo. Eu aveam în mine un fel de neliniște totală, stranie, nu am avut niciodată așa ceva. Dar aveam ideea fixă că cineva va dori să îl asasineze pe Papa. Și mă uitam în jur, mă uitam în jur, nu știam ce să fac. Și uitându-mă la un moment dat în stânga, în spate, am văzut o figură pe care după aceea cred că am recunoscut-o, și care era foarte mult cea a lui Ali Ağca, cel care după aceea a vrut să îl asasineze pe Papă, și care m-a frapat pentru că era singura persoană care nu zâmbea. Toată lumea era în extaz, aștepta venirea Papei, era fericită, eu l-am văzut pe acesta, care se uita foarte închis la tot, și după aceea, după ceremonie, m-am întors la prietenii mei, ei mi-au spus: „nu, nu, tu ești un pic paranoică, pentru că vii din străinătate”. În fine, am plecat. După două săptămâni a avut loc tentativa de omor. Pentru mine, asta a fost o premoniție. Și am avut de atunci, întotdeauna, cu Papa Ioan Paul al II-lea un fel de legătură intimă, a mea, doar a mea, cu el! E, în fine, asta a fost!

I.V.: O personalitate extraordinară... deci ați intuit, ați simțit.

I.B.: Am simțit ceva.

De ce i-ar trebui Ioanei Bentoiu mai multe vieți? „Să fac multe lucruri deferite. Aș vrea să fiu și medic, aș vrea să fiu și mamă de opt copii, patru băieți, patru fete, le-am dat și nume în capul meu, sunt un pic zăpăcită așa, de felul meu, și mi-ar plăcea să am o viață în care doar să pot călători, să cunosc popoare, civilizații, oameni, clădiri...”

I.V.: În 1981 a fost această tentativă de asasinat. Sigur, după aceea, Papa Ioan Paul al ll-lea l-a vizitat în închisoare.

I.B.: A fost în mai. Eu tocmai plecasem, ajunsesem în Elveția. A fost o chestie foarte stranie. Altfel am făcut multe călătorii. Dacă aș avea o altă viață... dacă aș avea mai multe vieți... Mie mi-ar trebui mai multe vieți! Să fac multe lucruri diferite. Aș vrea să fiu și medic, aș vrea să fiu și mamă de opt copii, patru băieți, patru fete, le-am dat și nume în capul meu, sunt un pic zăpăcită așa, de felul meu, și mi-ar plăcea să am o viață în care doar să pot călători, să cunosc popoare, civilizații, oameni, clădiri...

I.V.: Din toate călătoriile care e locul care v-a fascinat, care e locul care v-a fermecat?

I.B.: Italia și Franța, sub toate aspectele, în toate luminile și toate bucățelele. Da, foarte mult, foarte mult. Și Israelul  mi-a plăcut foarte mult. Am fost de două ori în Israel. Aveam un prieten foarte mult, care m-a invitat acolo și am fost foarte impresionată de țara aceea.

Geniul muzical, Pascal Bentoiu, un pictor talentat în intimitatea casei sale?

I.V.: Pascal Bentoiu picta. Numai că a renunțat la pictură pentru că s-a dedicat muzicii. Ce s-a ales de tablourile pe care le-a pictat Pascal Bantoiu?

I.B.: Sunt la mine, le am.

I.V.: Le aveți.

I.B.: Da!

I.V.: Nu au fost văzute niciodată.

I.B.: Nu sunt foarte multe. Avea un talent formidabil, are un autoportret la 15 ani care a stat întotdeauna la noi în salon, și prietenul nostru, pictorul Ion Alin Gheorghiu, venind în casă prima oară și dând cu ochii de acest tablou, i-a zis tot așa, cu un umor care se practica mult pe atunci, „Dacă aș fi avut eu talentul ăsta...”

Ioana Bentoiu despre tatăl său: „Talent avea, tata, sigur. Dar l-a tras ața la muzică, voia să compună.”

I.V.: Un pictor cu o carieră...

I.B.: Bineînțeles, ce să mai vorbim, un imens pictor... dar ăsta a fost un banc. Talent avea, tata, sigur. Dar l-a tras ața la muzică, voia să compună.

Ioana Bentoiu despre părinții ei, scriitoarea Annie Bentoiu și compozitorul Pascal Bentoiu: „Tata era ca un fel de călugăr în capul lui. Cu timpul mama în capul ei s-a călugărit și ea. Ei au fost un fel de cuplu de călugări, dacă pot să spun.”

I.V.: Vorbim de umor. E mult umor în acest volum. Mama dvs. trebuia să fie domnișoară de onoare la o nuntă, și citez dintr-o scrisoare a lui Pascal Bentoiu: „Mă zgârie foarte mult domnișoira ta de onoare, mai ales că nu te-am văzut demult la brațul altuia, și apoi că pentru mine nu ești o domnișoară. Ești jumătate din ființa mea, care pleacă de la mine, și joacă un rol idiot într-o piesă pe care o detest.” Nu suferea nunțile sau ce a însemnat momentul acesta?

I.B.: Da, mi-au povestit, a fost o nuntă amuzantă. Mamei îi plăceau lucrurile astea. Tata era ca un fel de călugăr în capul lui. Cu timpul mama în capul ei s-a călugărit și ea. Ei au fost un fel de cuplu de călugări, dacă pot să spun. Da, tata era foarte, foarte afectiv. Nu dorea să se vadă acest lucru și apărea în public cu o imagine casantă, nesurâzătoare, neapărat. Era apărat în felul acesta, dar de fapt era un om foarte afectiv, și când a găsit-o pe mama, ea a fost femeia vieții lui și asta a fost! Și eu mi-am închipuit în mod idiot că așa trebuie să fie un cuplu, pentru că eu i-am văzut pe ei. Și zic în  mod idiot pentru că pentru mine nu a fost așa. Dar vedeam în jur numai oameni care sunt căsătoriți de foarte multă vreme, care suportă multe lucruri unul de la altul. Ei au fost un model din acest punct de vedere, până la sfârșit.

Bunicul patern al Ioanei Bentoiu, coleg de celulă cu Nicolae Steinhardt. Amintiri despre suferința generației părinților și bunicilor ei: „S-a încercat o exterminare.”

I.V.: Spune că are o memorie selectivă care îi îndepărtează personajele nocive din viață. Preferă să stea doar lângă cei care o iubesc. Se simte confortabil. Care a fost zona nocivă? La cine face referire aici?

I.B.: Ca oameni?

I.V.: Ca oameni.

I.B.: Cercul lor de prieteni era destul de restrâns. Erau oameni care dovediseră că merită să facă parte din acest cerc, să spunem. Nu știu dacă face referire la cineva anume sau la tot felul de personaje ieșite din politică și din viața teribil de cruntă, a României, din stalinism. La ora actuală se vorbește foarte mult de epoca Ceaușescu. Tinerii habar nu au ce era înainte și ce era înainte a fost mult mai crunt. Fără nicio discuție.

I.V.: Sunt încercări de edulcorare.

I.B.: S-a încercat o exterminare. În momentul în care ai, cum aveau amândoi, douăzeci de ani, și ți se ia absolut tot ce ai avut până atunci – părinții, casa, cărțile, pianul, vioara, ce mai avea fiecare, și ești lăsat așa, ca un pui, în natură, în frig, în foame – au suferit de frig, au suferit de foame, au suferit moral, pentru că, de exemplu, tatăl meu nu a știut, timp de opt ani, unde se afla tatăl lui, după care acesta a fost eliberat timp de un an și jumătate, și la vârsta de 70 de ani, în 57, toamna, recondamnat la 25 de ani de închisoare. A murit după cinci ani, noi neștiind nimic. Prima oară când s-a știut ceva de bunicul meu a fost în cartea lui Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii. Pentru că au fost colegi de celulă.

I.V.:  A fost coleg cu Nicolae Steinhardt.

I.B.: Da. La un moment dat, în multele închisori în care s-a perindat.

I.V.: Și asta știți din...

I.B.: Din Jurnalul fericirii. Da. După aceea au mai venit și alte indicații și alte surse.

Pascal Bentoiu, un stoic cu patru principii de viață. Cât de adevărat e că a citit din Biblie până în ultima zi din viață?

I.V.: În momente grele, în momente critice, Pascal Bentoiu a avut patru principii de viață: „1. Să nu mă gândesc la viitor, 2. Să lucrez muzică, 3. Să caut să mă domin și să nu mă las pradă niciunei disperări, 4. Să citesc în fiecare zi din Biblie.” A citit în fiecare zi din Biblie până a murit?

I.B.: Da, a citit în fiecare zi din Vulgata. Tata vorbea latina curentă. Și citea Vulgata. El nu ieșea din camera lui până când nu își făcuse lectura zilnică. Pe asta a făcut-o. După aceea, chestia cu disperarea, avea o tendință naturală spre melancolie, pe care o combătea. Tata nu putea cum făcea mama. Mama putea să se uite la filme îngrozitoare teribile, tata nu prea suporta lucruri de tipul acesta, și atunci prefera să se uite la filme cu Fred Astaire, care erau o încântare pentru el, comedii în general.

I.V.: În orice caz, care dădeau o stare bună.

I.B.: Da, sau la filme de aventuri, sau atunci se uita la filme din cel de-al Doilea Război Mondial, dar filme documentare. Adică nu chestii oribile.

Fericiți, nu burghezi. Ioana Bentoiu despre starea materială a familiei sale: „Nici unul dintre ei nu a avut un job fix, salarizat. Primul salariu pe care l-au primit a fost la pensie. Câteodată erau bani, câteodată nu erau bani. Și ne descurcam cu ce aveam. Și nu era nicio dramă. Și nu ne petreceam viața vorbind despre bani, cum se face acum.”

I.V.: Dacă ar fi să dați timpul înapoi, ar fi o zi pe care ați alege-o, de care vă amintiți în mod pregnant, petrecută împreună cu părinții dvs.?

I.B.: Îmi amintesc de cum era o zi cu ei. Era ceva foarte, foarte dens. Nu o zi anume, mai multe zile. Era foarte dens, fiindcă ei vorbeau tot timpul. Nici unul dintre ei nu a avut un job fix, salarizat. Primul salariu pe care l-au primit a fost la pensie, pentru că au fost membri au uniunilor de creație și au avut, dar până atunci au trăit tata din drepturi de autor și mama din traduceri. Câteodată erau bani, câteodată nu erau bani. Și ne descurcam cu ce aveam. Și nu era nicio dramă. Și nu ne petreceam viața vorbind despre bani, cum se face acum. Și erau mult mai săraci decât mulți de acum care se plâng. Densitatea mentală pe care o aveau și-o exersau tot timpul, vorbeau tot timpul între ei. Se duceau fiecare în camera lui de lucru, unul scria muzică, altul scria poezii sau traducea, la un moment dat se întâlneau pe coridor, ziceau: „Ne facem un coffee?” Și își făceau un coffee, câteodată mama punea un ibric, uita de el, și tata foarte gentil îi spunea: „Draga mea, iar ai pus un ibric la uscat?” Deci așa era totul.

Secretul fericirii, după rețeta cuplului Annie-Pascal Bentoiu: „Erau mereu fermecați unul de celălalt, în diversitatea lui”

I.V.: Secretul ar fi dialogul.

I.B.: Da! Dialogul și bineînțeles o anumită formă de compromis, pentru că ei erau foarte diferiți în felul de a analiza lucrurile. Dar erau mereu fermecați unul de celălalt, în diversitatea lui. De asta spun, au fost un model. Nu erau acel cuplu fuzional, cu două capete și nu știu câte brațe și picioare. Nu, erau foarte diferiți!

I.V.: Care ar fi secretul fericirii, ce îi face pe oameni să reziste în timp, împreună?

I.B.: Niște principii comune. Niște principii comune, adică ei nu mințeau. Câteodată putea să fie foarte dur. Erau atenți la celălalt. Încercau să nu îl jignească pe cel cu care vorbesc, chiar dacă nu erau de acord, cu altcineva, cu o terță persoană. Și atunci ieșea o discuție în care foarte abil conduceau această discuție și se crea un dialog interesant. Puteai să extragi ceva din acel dialog. Eu am asistat la nu știu câte discuții, mică fiind, cu prieteni, și mă uitam că mă durea ceafa când eram mică și în capul meu era un fel de motoraș în capul meu care îmi spunea: „când am să fiu mare o să vreau și eu să susțin conversația asta, să susțin ce și cum.”

De ce crede Ioana Bentoiu că nimeni nu moare cu adevărat? „Mama e mai distantă acum. O simt mai departe. Pe tata îl simt foarte prezent.”

I.V.: Și o susțineți, inclusiv în aceste cărți, mai ales că spuneți, „nu cred că cineva moare cu adevărat”.

I.B.: Nu, asta nu o cred deloc. Simt foarte mult.

I.V.: După dispariția pământească a părinților dvs., cum a continuat dialogul cu ei?

I.B.: Continuă. Pot să mă gândesc ce mi-ar spune tata în acest moment. De exemplu, tata, acum, în acest moment, mi-ar spune „mai lasă-ne dragă, pe noi, ocupă-te de tine!” Mama nu știu ce ar spune. Face o frază poetică, nu știu. Mama e mai distantă acum. O simt mai departe. Pe tata îl simt foarte prezent.

Prietenia româno-coreeană din comunism, instalată în fostul conac de la Făcăieni al familiei Bentoiu. Autoritățile l-au lăsat în paragină. Ioana Bentoiu: „Se poate încă reface.”

I.V.: Ce s-a întâmplat cu conacul de la Făcăieni?

I.B.: Acesta fusese construit de bunicul meu, nu l-am revendicat. Era o casă foarte frumoasă în care tata a și pictat odată, de altfel, și în care își petrecea vacanțele, copil fiind. A fost luată de comuniști, transformată într-o fermă, nu una de porci, sau poate, era ceva cu prietenia româno-coreeană, vă dați seama... o chestie foarte importantă pe malul Borcei.

I.V.: Nord-coreeană...

I.B.: Absolut, da. Nu au revendicat-o. La ora actuală e casa statului, pe care statul o lasă în paragină. Pentru că, dacă noi am fi revendicat-o, și ar fi trebuit să o punem la punct, ne-ar fi trebuit niște sume pe care nu le avem. Se poate încă reface. Când mă uit la alte ruine, se poate reface.

I.V.: Deci încă se poate.

I.B.: Sigur că se poate. Trebuie voință și trebuie bani. Și trebuie cineva care să se intereseze de patrimoniu, pentru că atâtea locuri extraordinare sunt lăsate în paragină.

I.V.: Și în București.

I.B.: Păi da, păi da, mă gândeam și la București.

Scriitorul Camil Petrescu, în vizită imediat după nașterea Ioanei Bentoiu: „Era cel mai bun prieten al bunicului meu. Era drăguț, era tandru...”

I.V.: La două zile după ce v-ați născut, familia dvs. a primit vizita unui mare scriitor. E vorba de Camil Petrescu.

I.B.: Camil Petrescu era cel mai bun prieten al bunicului meu, Bentoiu. Tata copilărise în casa în care Camil Petrescu venea tot timpul. O luase pe sora lui tata, scriitoarea Marta Cozmin, o luase sub aripa lui protectoare, și tata era în plus născut în aceeași zi cu Camil. Lucrurile acestea contau foarte mult.

I.V.: Aveți informații, știință, despre demersul pe care Camil Petrescu l-ar fi făcut în epocă în sprijinul familiei dvs.? Era, măcar într-o perioadă, destul de influent în epocă, și desigur, avea și o glorie literară binemeritată.

I.B.: Era influent, îi era și frică, se căsătorise cu o tânără actriță, avea doi băieți. Ce a făcut a fost că i-a protejat cât a putut pe Marta și pe tata. Lui Marta i-a găsit un job, nu mai știu exact cum, trebuie să mă interesez. A fost prezent până la sfârșitul vieții. Tata a făcut parte dintre puținii care i-au dus sicriul pe umeri. Era un om atât de fermecător. Întotdeauna tata ne-a vorbit de Camil, la noi i se spunea Camil, nu i se spunea Camil Petrescu. Era Camil. Nu mă miră că a vrut să o vadă pe fetița asta mică. Era drăguț, era tandru. Concret nu putea face mare lucru. Oamenii care fuseseră luați în închisoare și ținuți acolo mulți, mulți ani și torturați, și înfometați, și mă rog, tot ce li s-a făcut, erau sub niște influențe mult prea puternice, chiar pentru unul cum era Camil Petrescu, bineînțeles.

Care este noua carte care va apărea în curând despre familia Ioanei Bentoiu?

I.V.: Când ai atâtea drame, tragedii în familie, cum îți păstrezi încrederea într-o dreptate a istoriei?

I.B.: Haideți să vă spun. Va apărea în curând, peste câteva luni, o carte, pentru că eu mă ocup – cred că face parte din datoriile mele. Am și viața mea, am meseria mea, sunt profesoară, sunt cântăreață, dar mă ocup de această moștenire culturală fiindcă altcineva de ce s-ar ocupa? Și eu atâta timp cât pot, o fac. Peste câteva luni, la editura Universul Juridic va apărea o carte reeditată, pe care o editase tata la editura Academia Civică, în anii 90. Această carte cuprinde două lucruri majore. Un text de proză, care a fost scris de bunicul meu, Bentoiu, în perioada celor două detenții, un an și jumătate, în care vorbește de copilăria lui, la Făcăieni, și care este absolut extraordinar. S-a făcut un glosar, deoarece cuvintele folosite acolo – nici nu știu câte cuvinte, nu se mai folosesc. E ceva fabulos. Al doilea calup important din carte e constituit dintr-o serie de șaizeci și ceva, nu mai știu, de poezii, pe care bunicul meu le-a scris în cap, în închisoare, în prima perioadă. Cu rimă, ritm, tot ce trebuie. În primele zile când a fost eliberat i-a dictat lui tata aceste poezii. Tata le-a scris. Probabil le-a mai repigulit un pic, și astea sunt lucrurile importante. Mai sunt și alte texte scrise de avocați, texte scrise de el. În fine, e un volum mai mare. Și am găsit și o scrisoare, dublul unei scrisori pe care a trimis-o – el făcuse politică liberală, avusese și funcția de ministru al Justiției la un moment dat, câteva luni de zile, înainte de legionari, pe care nu putea să îi sufere...

Bunicul Ioanei Bentoiu către Gheorghe Tătărescu: „Vei rămâne, veți rămâne în istoria României așa cum a rămas Iuda în istoria creștinismului!”. Ioana Bentoiu: „Tare!”

I.V.: E o scrisoare dedicată mișcării, în care explică foarte clar de ce nu putea...

I.B.: Explică foarte clar, da. Și această scrisoare pe care a scris-o lui Tătărescu, pentru că făcuse parte de două ori din guvernele lui Tătărescu, este teribilă. Pentru că îl acuză pe Tătărescu că s-a dat cu comuniștii, că au făcut tot felul de mizerii deja, și îi spune – mi se pare extraordinar – „vei rămâne, veți rămâne în istoria României așa cum a rămas Iuda în istoria creștinismului”. Tare!

I.V.: Deci această carte o să apară în câteva luni.

I.B.: În câteva luni!

Ioana Bentoiu, experiment social: „Vorbiți cu un șofer de taxi din București, unul care chiar are dialog. Eu ador să fac lucrul acesta. Sunt oamenii cei mai informați din lume. Știu tot. Atâta doar, că pentru ei, o informație corectă sau un fake e cam același lucru.”

I.V.: V-am văzut în urmă cu câteva luni deja la Ateneu, cu prilejul morții lui Valentin Gheorghiu. Mare pianist. Iată că am trecut de Festivalul Enescu, e prima ediție când Valentin Gheorghiu nu are legătură cu Festivalul. Din 1958 și până astăzi, o pierdere extraordinară. Știu că au fost prieteni, erau în relații foarte bune părinții dvs., Pascal Bentoiu și Valentin Gheorghiu. Pe de altă parte, mama dvs. vorbește despre civilizația cărții. Credea în civilizația cărții, și atunci încă nu era această ispită a tehnologiei și a tehnologizării. Sunt niște repere, niște valori, oamenii aceștia, ai unei lumi îndepărtate și apuse, care nu mai spun nimic celor de astăzi, sau ele continuă să fie repere, modele, pentru cei de astăzi?

I.B.: Pentru mine, ele ar trebui să continue să fie repere. Am avut o profesoară care mi-a spus o frază care mi-a rămas toată viața: „Nu știi ce noroc ai că te-ai născut într-o casă în care sunt cărți.” Și eu într-adevăr, am avut, am înotat în cărți. Și acum înot în cărți. Și când eram mică și nu le puteam citi și aveam doar lecturile mele de fetiță, mă uitam la cotoarele cărților, unele îmi plăceau, altele nu îmi plăceau, îmi spuneam: „asta o să citesc, asta nu o să citesc”. Există o familiaritate cu obiectul carte, care este formidabilă, cu hârtia, cu mirosul cărții. Cum vrei să ai asta pe un telefon sau o tabletă? Imposibil. Pentru mine astea sunt lucruri... înțeleg că poți să citești, că este argumentul nu am loc, sau că pot să transport o întreagă bibliotecă cu mine, ok. Dar chiar te uiți la ea? Cărțile sunt foarte, foarte importante. Sunt persoane tinere pe care le cunosc și acum, le-am cunoscut în România, mai tinere ca mine, și care sunt total fascinate de cărți. Nu trebuie să spunem că totul este tehnologie pe lumea asta. Tehnologia ce aduce? Nu aduce cultură. Aduce de multe ori informație. Vorbiți cu un șofer de taxi din București, unul care chiar are dialog. Eu ador să fac lucrul acesta. Sunt oamenii cei mai informați din lume. Știu tot. Atâta doar, că pentru ei, o informație corectă sau un fake e cam același lucru. Și atunci nu mai faci diferența. Nu mai face nimeni diferența. Cultura e informație trecută prin filtrul gândirii, al analizei. Dacă nu ai această cultură a cărții, nu știu exact ce se poate întâmpla cu spiritul uman a la longue.

Ioana Bentoiu, despre lipsa de concentrare a generațiilor actuale: „Noi avem concentrarea dintre două publicități. La un moment dat se rupe firul.”

I.V.: Ați făcut Conservatorul la București. Dacă facem o analiză a Conservatorului de atunci și a celui de acum, cum le-am vedea?

I.B.: Nu cunosc bine Conservatorul de acum, dar am asistat odată la un curs, acum câțiva ani, și mă interesa foarte mult. Era o harababură în ora aceea, incredibilă. Odată la trei minute intra cineva pe ușă, întrerupea cursul, zicea ceva, bietul cântăreț care era acolo, făcând o vocaliză, se îneca și îl vedeai negru la față că nu putea să își continue treaba, ieșea unul, venea altul, doamna Slătinaru se pierdea un pic în toate politețurile astea pe care trebuia să le facă; probabil și dumneaei i-ar fi plăcut mai mult să poată să lucreze. Așa ceva era cu totul imposibil când aveai un curs cu Arta Florescu sau înainte de Arta Florescu, cum am avut-o eu, pe Emilia Petrescu profesoară. Era imposibil! Nu îndrăzneai să faci așa ceva!

I.V.: Disciplină...

I.B.: Disciplină dar și concentrare! Noi avem concentrarea dintre două publicități. La un moment dat se rupe firul. Cum poți să înaintezi în gândire, să aprofundezi gândirea, dacă nu uiți total timpul sideral? Nu îl știi! Ești acolo, poate să fie cine știe ce zgomot alături, nu contează!

Ioana Bentoiu: „Mie îmi place cuvântul libertate, foarte mult. Dar ce am încercat și am înțeles a fost că am plecat de la acest adevăr de la vreo 13-14 ani, să nu mă mint pe mine”

I.V.: La ce țineți cel mai mult în viață? Care e valoarea cea mai de preț a Ioanei Bentoiu?

I.B.: Valoarea după care mă conduc sau la ce vreau să ajung?

I.V.: Cred că sunt două răspunsuri aici.

I.B.: Sunt multe răspunsuri. Mie îmi place cuvântul libertate, foarte mult. Cred că omul trebuie să fie liber. Liber să gândească, liber să iubească, liber să călătorească, liber să facă greșeli, liber în toate felurile. Dacă este constrâns nu ajunge la nimic bun. Devine un sclav. Trebuie să ieși din condiția de sclav. Sunt atâția oameni de afaceri puși pe făcut bani, și care fac foarte mulți bani. Și care devin sclavii propriilor lor ambiții și sunt oameni foarte nefericiți. Eu am avut un elev așa la un moment dat. Era plin de bani. Ei și? Când a descoperit faptul că putea să cânte și a început să cânte într-un cor de amatori, Doamne, i s-a deschis cerul! Deci libertatea este un cuvânt foarte important. După aceea, bineînțeles, cunoaște-te pe tine însuți! Am încercat să fac tot ce am putut în acest domeniu. Inclusiv psihanaliză. Dar ce am încercat și am înțeles a fost că am plecat de la acest adevăr de la vreo 13-14 ani, să nu mă mint pe mine. Pe altul poți să îl mai minți la un moment dat. Cred că nimeni pe planetă nu a trăit fără să mintă la un moment dat. Măcar din pietate. Din milă. Dar pe mine să nu mă mint. Cred că e cel mai important lucru.

I.V.: Doamna Ioana Bentoiu, vă mulțumesc mult pentru acest dialog. A fost un privilegiu. În final aș vrea să vă rog să adresați un gând, o urare, celor care urmăresc podcastul meu, Avangarda cu Ionuț Vulpescu.

I.B.: Citiți! Citiți, bucurați-vă de viață și nu considerați că banul este totul.

I.V.: Vă mulțumesc foarte mult.

I.B.: Eu vă mulțumesc.