Podcastul lui Ionuț Vulpescu - invitat, Mihai Mălaimare (sezonul 3, episodul 4)

UN PODCAST DESPRE MANAGEMENTUL INSTITUȚIILOR DE CULTURĂ, DESPRE CONFLICTUL DINTRE GENERAȚII ȘI INCULTURA SOCIETĂȚII ROMÂNEȘTI

A cunoscut teatrul artistic și teatrul politic: din primul a făcut o mare artă, din al doilea, o bună guvernare. Știe, vorba unui titlu de film, care este „secretul lui Nemesis” pentru fiecare generație de actori, din anii `70 și până acum și regretă că cercul titanilor, atât în lumea artei dramatice, dar și în cea a managementului instituțiilor de cultură, e transgresată de criza proiectelor de idei. Ca manager, a avut vocația de a schimba lumea nu pentru el, ci pentru cei din jur. După anii petrecuți la Teatrul Național, a fondat Teatrul Masca și a redat, peisajului cultural bucureștean, noblețea teatrului de stradă. Actorul Mihai Mălaimare vine la microfonul Avangardei să mărturisească amintirile despre „Teatrul Național, așa cum l-am iubit”, după cum evocă prin titlul recentei sale cărți publicată la RAO. Un podcast despre șarmul lui Radu Beligan, geniul lui Dem Rădulescu, tactul inconfundabil al lui Ion Caramitru la cârma Teatrului Național, dar și despre lumea nouă a universului Masca, și viața de după el.  Printre altele, actorul Mihai Mălaimare îi destăinuie fostului ministru al Culturii de ce și-a promis că se va reîntoarce în incinta Teatrului Național în 2065, când îi expiră buletinul, care sunt oamenii politici care l-au dezamăgit și care i-au depășit așteptările, ce înseamnă reforma teatrelor metropolitane și în ce constă criza de proiect a Culturii, așa cum o ilustrează politica ultimului timp?

Interviul integral poate fi urmărit accesând link-ul: 

Teatrul Masca, expresia revoltei lui Mihai Mălaimare? „Eu nu m-am lepădat absolut niciodată de Teatrul Național pentru că nu am putut”

Ionuț Vulpescu: Bună ziua, la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Astăzi am bucuria să îl am invitat pe actorul, regizorul, scriitorul Mihai Mălaimare. Domnule Mihai Mălaimare, mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea. 

Mihai Mălaimare: Mersi, cu drag.

I.V.: Am citit zilele trecute o carte foarte interesantă, care a apărut la editura RAO, Teatrul Național așa cum l-am iubit. De ce la timpul trecut? Pentru că dragostea durează trei ani, vorba lui Beigbeder? Dvs. chiar trei ani, descrieți în această carte, începuturile carierei de actor, sau pur și simplu, e la trecut? De ce nu e la prezent?

M.M.: E la trecut pentru că dragostea mea pentru acel Teatru Național e la trecut. Ea se petrece, s-a petrecut într-un timp care a dispărut. Sigur, mi-e foarte drag conceptul de Teatru Național și acum. Mă reclam în continuare de la el. Eu consider că experiența mea, care se numește Masca, a fost expresia revoltei mele de junețe împotriva a ceea ce descoperisem negativ oarecum în Teatrul Național, sau nu în conformitate cu așteptările mele de tânăr hotărât să zdrobească totul și să reconstruiască. Dar eu nu m-am lepădat absolut niciodată de Teatrul Național pentru că nu am putut. La Teatrul Național există un m₂ de zid construit de mine. Cu mâinile mele. Mony Ghelerter ne-a dus în anul I dacă nu mă înșel, era în ’70, ne-a dus pe șantierul Teatrului Național, să vedem cum evoluează lucrurile.

Mihai Mălaimare: „Dacă o bombă atomică ar cădea peste Teatrul Național, din el ar rămâne acel m² de zid ridicat de mine, pentru că a fost construit cu o dragoste de nesfărâmat.”

I.V.: Șantierul de atunci.

M.M.: Da, da, să simțim oarecum spiritul teatrului în noi. Era acolo un zidar care tocmai luase o pauză de țigară. Și l-am rugat: „Mă lași și pe mine să pun niște cărămizi?” „Pune!” Am luat mortarul, era făcut, l-am pus ca lumea, cum știu eu să pun, și există un m² în zidul actual al Teatrului Național care îmi poartă umbra mâinilor și scriam în carte că dacă o bombă atomică ar cădea peste Teatrul Național, din el ar rămâne acel m² pentru că a fost construit cu o dragoste de nesfărâmat.

I.V.: Care e, pe scurt, povestea sediului Teatrului Național? Vorbiți despre inaugurare, în 1973.

M.M.: 1973! S-a construit Teatrul Național pe un maidan, pe locul unde era altădată un circ, întâi s-a construit Intercontinentalul, și apoi a preluat Romeo Belea, și cu Romeo Belea e o poveste fabuloasă. A fost numit șeful proiectului Teatrului Național la 29 de ani. Un tânăr cu o forță colosală, dar tânăr, conducea o echipă de profesori în jurul lui.

Unde credea Mălaimare că avea să facă carieră? „,Eram atât de idiot, că nu îmi vine să cred! De parcă ăia mă așteptau să mă pună director, imediat!”

I.V.: Valoarea nu așteaptă numărul anilor, nu?

M.M.: Asta este foarte adevărat. Iar interviul cu Romeo este fulminant, Romeo fiind el însuși un fel de istorie vie a dragostei față de Teatrul Național, și poate cândva, cine știe, ar trebui scrisă o carte despre ce știe Romeo Belea în legătură cu Teatrul Național și Teatrul Românesc în general. Dar la Teatrul Național am ajuns fiind șef de promoție, adică nu din vina mea, neapărat. Eu toată facultatea discutam cu colegii mei că o să mă duc la Botoșani, o să fiu director la Teatrul de acolo, eram atât de idiot, că nu îmi vine să cred! De parcă ăia mă așteptau să mă pună director, imediat! Și că o să schimb, și o să dreg, și o să pun teatrul pe roate. Când, la repartiție, toată lumea se aștepta ca eu să aleg Botoșaniul, cum am promis, și își făcuseră niște calcule cumva, adică ăsta ia Botoșaniul, că e mai prost, ăilalți, care vrem noi, îi băgăm înainte. Și eu am spus: Teatrul Național. Și a fost o liniște... Mie mi s-a întâmplat odată să aud cum cade noaptea. Cade, face buf! Și după aia e o liniște în care se pot aprinde stelele. Așa s-a întâmplat! M-am ridicat și am șters-o, și Ceaușu, profesorul Ceaușu, profesorul de economie și socialism, mi-a zis, de la spate, „Bă, asta e alegerea corectă!”

I.V.: Șeful promoției din ce an?

M.M.: 1973. Eu cu Olga Mateescu. Apropo de asta, generația noastră împlinește acum 50 de ani.

I.V.: Iată, cu atât mai mult, discuția noastră este necesară.

Generația care avea să schimbe ceva. Mihai Mălaimare: „La Național asta a fost chestiunea teribilă”

M.M. : Mulți din ei sunt prezenți în această carte și în forma acestor interviuri. Am pomenit câțiva: Olga Mateescu, Cezara Dafinescu, Mișu Dinvale, care e la Teatru Mic, Emil Mureșan, a fost la Teatrul Național și el, din păcate a murit, Dumnezeu să îl ierte; pe urmă Julieta Szönyi, care este și ea cu noi; Lavinia Jedna, Puiu Pretorian, Sandu Bălan, Titi Băcioiu, de la Cluj, Maria Munteanu, de la Cluj, Carmen Petrescu, soția lui Radu, căruia îi transmit cu întârziere „la mulți ani, Radule!”. Ne-am constituit într-o generație care chiar a vrut să schimbe ceva. Argumentele noastre erau pertinente. În primul rând se introdusese în teatru vorbirea Dan Nuțu, era o vorbire așa, ca pe stradă, lui îi stătea perfect! Iar Dan Nuțu o metriza într-un fel care îl făcea aparte în rostire, dar tu ca spectator înțelegeai ce spune el. Restul bălmășeau vorbele. Noi aveam un reper fabulos care era Marcela Rusu, care avea o rostire dumnezeiască, și nu numai! La Național asta a fost chestiunea teribilă.

I.V.: Soția lui Aurel Baranga, cel a cărui piesa, una dintre cele două piese, s-a jucat la redeschidere.

M.M.: Da, da!

I.V.: S-a jucat Apus de soare și o piesă a lui Baranga.

M.M.: A lui Baranga, da.

I.V.: Simfonia patetică!

M.M.: Simfonia patetică, da, o bucată din ea. La Teatrul Național însă, din secunda în care am intrat pe poartă, din clipa aia m-am simțit ca aparținând Teatrului Național. Nu știu de ce. Așa a fost. Pe de altă parte, pe parcursul anilor, am descoperit apropo de doamnele și de rostirea asta, că absolut toate, de la Aura Buzescu, trecând prin Marcela Rusu, Simona Bondoc, Ilinca Tomoroveanu, Olga Delia Mateescu, Tamara Crețulescu, dar și Draga Olteanu, ca să mă duc în direcții cu totul opuse, aș zice. Aveau același tip de rostire. Era o chestie care se transmitea osmotic. Adică o învățam unii de la alții, o luam unii de la alții.

Testul prânzului la Zoe Anghel Stanca: „Trebuie să arăți respect față de cel căruia îi iei farfuria. Nu o iei și o pui peste alta. Trebuie cumva să identifici și să personalizezi relația ta cu cel pe care îl servești”

I.V.: Care este profesorul care v-a influențat pe dvs.?

M.M.: Era, ca să îmi închei ideea, ca și cum purtam uniformă. Și eram foarte mândru de uniforma mea, de Teatrul Național. Vreau să spun că mergeam la Radio, dimineața, ne întâlneam actori din toate categoriile, din toate teatrele, cu noi era ceva special. Au fost foarte mulți și trebuie să vorbesc, sigur, inevitabil de Mony Ghelerter și de Zoe Anghel Stanca, profesorii mei de la clasă. Care erau extratereștrii, oarecum. Au făcut ca trecerea noastră de la liceu, unde era clar, o relație ex-catedra, ăia era profesorii, noi eram elevii, prietenii au fost foarte rare în liceu, cu profesorii, deși am avut profesori fabuloși, acolo. Aici era ca și cum am venit în vizită la mătușa mea și la unchiul meu, erau rude. Sunt niște povești în cartea asta legate de modul în care se purtau oamenii ăștia cu noi. Zoe ne-a chemat, de pildă, la ea acasă, în prima sau a doua săptămână, la masă. Domnule, nu ne-am dat seama, dar era un test pe care îl făcea ea cu noi, și în același timp era o lecție despre cum se mănâncă cu furculița și cuțitul, cum se servește la masă, cum se spală o farfurie. De exemplu, ne-a pus pe noi să servim ciorba. Pe băieți, să le servim pe fete. Și le-a pus pe fete să strângă farfuriile. Asta era în ’69. Și Elena Albu, Dida, frumusețea, minunea aia de femeie, a luat o farfurie și a vrut să o pună peste alta. Cam cum facem noi acasă, adică le aduni pe toate, așa. Și Zoe a strigat: „Nuuuu!” Aia era să scape farfuria din mână. „De ce, doamnă?” „Păi, dacă o pui acolo trebuie să speli și pe față, și pe dos, tu nu îți dai seama?” Și mai e ceva, dincolo de asta, era o chestie pragmatică, nu prea erau mașini de spălat la vremea aia, „Da, zice, trebuie să arăți respect față de cel căruia îi iei farfuria. Nu o iei și o pui peste alta. Trebuie cumva să identifici și să personalizezi relația ta cu cel pe care îl servești!” Colosal! Dar dincolo de asta, a stat la geam, am aflat târziu după aia, și ne-a observat cum traversam, de la Scala, către ea. Și a fost foarte mândră că niciunul dintre băieții care veneau de la cămin, și care erau destul de mulți, nu a venit fără un buchet de flori. Noi mergeam cu niște tufe mari de mână, eram mândri că ne ducem la Zoe și era o relație cu totul specială.

Mihai Mălaimare, dându-i dreptate lui Constantin Dinulescu: „Trebuie să îți spun că la ora actuală învățământul teatral a ajuns o parodie și de aici vine de fapt tot dezastrul teatrului românesc. Deja se simt lucrurile și eu cred că nimic nu mai poate opri distrugerea definitivă.” Problema generației de studenți: „noi plătim, noi dictăm!”

I.V.: O spune Constantin Dinulescu într-un dialog care e cuprins în această carte, el a fost asistent al lui Dem Rădulescu, Bibanul, cum îi spunea toată lumea. Spune că a avut o clasă între 74-77, și spune: „Trebuie să îți spun că la ora actuală învățământul teatral a ajuns o parodie și de aici vine de fapt tot dezastrul teatrului românesc. Deja se simt lucrurile și eu cred că nimic nu mai poate opri distrugerea definitivă.”

M.M.: Da, e corect.

I.V.: Așa să fie?

M.M.: Așa e. Într-unul din ani am predat la Hyperion. O facultate care nu a apreciat efortul pe care l-am făcut eu. Eu luam studenții și îi băgam la teatru, îi educam la teatru zi de zi, în teatru, îi angajam în proiecte, jucau, îi plăteam. I-a durut în cot de chestia asta și m-au dat afară într-un mod jenant. Dar nu asta e problema. Cu doi ani înainte, sau cu un an înainte de a se petrece ruptura asta, Ion Albu pe care îl adusesem să țină un curs de acrobație la clasa mea îmi spune: „Mă, Mihai, vino puțin la mine la oră să vezi că ceva nu e în regulă.” Și zic: „De ce?” „Cred că trag chiulul.” „Păi cum adică, nu îți dai seama?” „Mă, e un mod sofisticat în care o fac!” Și atunci am zis ok, „La ora 3 mă duc în pod, că ei nu mă văd din pod, mă uit să văd.” Săreau cuconițele alea, le pusese să facă rostogol pe saltea. Și alea în mod invariabil, cădeau de pe saltea și începeau să se vaite ce dureri mari au. Și vin eu, cobor din pod, și zic: „Care e problema?” „Domnul profesor e periculos!” „Cum să fie, mă, periculos? Alergi și te dai de-a tumba, pe saltea. Ce periculos să fie, nu e niciun pericol!” La un moment dat, una mai curajoasă așa, zice: „Domnule, știți care e problema? Noi nu vrem să facem acrobație. Nu!” „Păi de ce nu vreți să faceți acrobație?” „Pentru că noi plătim, noi dictăm!” Era facultate privată. „Nu, copii, sunteți într-o eroare maximă, dar maximă! Voi plătiți să aveți o șansă fabuloasă să faceți teatru cu mine. Nu ca să-mi dictați mie cum să vă învăț.” Și i-am dat afară în secunda aia și l-am și anunțat pe ăla că e ultima acrobație, la revedere!

I.V.: IATC-ul promoției voastre era la Izvor, unde e Teatrul Bulandra?

M.M: Da!

Societatea în care îți bârfești superiorul. Mihai Mălaimare: „Era o chestie care nu intra în tiparele gândirii mele, nu aș fi îndrăznit niciodată să bârfesc, nu să înjur, să îmi bârfesc directorul. Nu aș fi îndrăznit nici măcar să gândesc fără să rostesc, în mine însumi, să gândesc răul despre Beligan sau despre Horea Popescu”

I.V.: Pentru că mi-am amintit, pomenindu-l și pe Dan Nuțu, actorul Răzvan Ionescu, pe care l-am avut invitat, a scris o carte foarte frumoasă despre actorii de la Teatrul Bulandra. Se cheamă: „Ce mult v-am iubit!” Cumva, după un titlu al lui Zaharia Stancu. Mihai Mălaimare spune: „Teatrul Național așa cum l-am iubit!” Iubirea apare, relația asta extraordinară cu meseria și cu locul unde îți desfășori activitatea. Mai e iubirea relația care determină natura raporturilor de muncă în România?

M.M.: Eu nu aș fi îndrăznit niciodată, dar nu că m-aș fi temut, crede-mă că mi-ar fi fost jenă. Era o chestie care nu intra în tiparele gândirii mele, nu aș fi îndrăznit niciodată să bârfesc, nu să înjur, să îmi bârfesc directorul. Nu aș fi îndrăznit nici măcar să gândesc fără să rostesc, în mine însumi, să gândesc răul despre Beligan sau despre Horea Popescu. Nu intra! Nu era, erau incompatibile ideile acestea. Or acum, la despărțirea de Teatrul Masca, unul dintre ei a venit și mi-a spus: „Te bag în pușcărie!” Mie mi-a spus: „Te bag în pușcărie, dacă soția mea pățește ceva”. Leșinase la un spectacol pentru că era foarte cald, făcuse o lipotimie. Domnule, nu știu, te rog să mă crezi, am rămas fără cuvinte...

I.V.: Poate că de la caniculă...

M.M.: Nu, nu, nu, te rog să mă crezi, e proasta creștere. Lipsa de repere morale. Eu refuz, țin așa în mine să vorbesc despre ultimele zile la Teatrul Masca. S-au purtat mizerabil. Aproape că nu vorbeau actorii.

Actori sătui să mai joace în stradă. Mălaimare: „Siderant! Programul estetic al teatrului acestuia e tocmai să se joace în stradă!”

I.V.: Asta e totuși de necrezut. Adică nu mimez... cum să se poarte mizerabil cu fondatorul teatrului, cu cel care a avut inițiativa lui și l-a impus cunoștinței publice? Dar de ce? Pentru că știau că nu o să mai fiți? Și la noi când știe cineva că pleci...

M.M.: Una dintre actrițe a și spus, și e o actriță destul e importantă. E sătulă să mai joace în stradă. Iarăși, siderant! Domnule, păi dar ăsta e teatrul! Pentru asta l-am făcut! Programul estetic al teatrului acestuia este tocmai să joace în stradă! Să joace pentru oamenii ăștia! Cum să îți pierzi reperele morale și artistice în halul ăsta? Am să scriu o carte despre Teatrul Masca. De fapt, am să o continui pe aceea pe care am scris-o.

De ce Mihai Mălaimare nu a avut un spectacol de „adio”? Mărturii exclusive despre relația tensionată cu actorii propriului teatru

I.V.: Cartea se oprește cumva la momentul ’90.

M.M.: Probabil mă voi referi și la aceste... Pentru că s-a mai întâmplat ceva. Primarul Capitalei mi-a interzis spectacolul de adio. Nu mie, a interzis manifestările de pe Calea Victoriei, printre care era și spectacolul prin care eu îmi luam „la revedere!” de la teatru.

I.V.: Erau două reprezentații.

M.M.: Au fost două reprezentații, am jucat una, și pe a doua, la care el insistase să vină, adică a și comunicat staffului teatrului, „vin sigur”, pregătiți-mi atâtea scaune, vin cu flori, vin cu așa... După care l-a suspendat.

I.V.: Relația lui cu teatrele bucureștene e în general una foarte, foarte proastă.

M.M.: Acum să vă mai spun un lucru. Am două povești despre relația unui primar cu teatrul și cu mine.

I.V.: Dacă sunt povești să le ascultăm.

M.M.: Uite, Firea de exemplu, m-a detestat. Făcea urticarie când auzea de mine. Nu știu din ce motiv, dar asta o privește. A făcut, că se comporta așa, era evident, dar că a lovit în teatru, asta e impardonabil. În mandatul Firea, teatrul Masca – astea sunt lucruri publice – a pierdut buget până la a ajunge în condiții de subzistență.

I.V.: Ea în general a susținut teatrele bucureștene.

M.M.: Pe Masca nu. A tăiat...

I.V.: Dacă faci o comparație între mandatul ei și ce se întâmplă acum lucrurile arată foarte diferit.

M.M.: Da, da, da, categoric. Celelalte teatre au avut bugete cu nemiluita, doar eu nu.

I.V.: Dar eu nu înțeleg. Actorii Teatrului Masca se poartă rău sau mă rog, s-au purtat rău cu fondatorul teatrului. Cum putem explica?

M.M.: Nu știu, nici nu vreau să explic. Îmi propusesem să nu vorbesc, dar așa s-a întâmplat.  Vreau să mă detașez și să ajung la relaxarea de a privi aceste momente cu zâmbet. Nu e normal să vezi nu că nu ai mulțumiri, nu întinderi de mână, ci un zâmbet, de la cineva căruia i-ai luat detașare pe viață pentru categoria I, de la cineva pentru care noaptea ai sărit să îi salvezi copilul, de la niște oameni pentru care eu am pierdut propriile nopți ca să găsesc soluții noi, noi, noi, mereu noi pentru fiecare dintre ei. Problema este că vremurile s-au schimbat, nu s-au schimbat în bine, iar oamenii sunt tributari vremurilor, din păcate, dacă nu sunt destul de puternici. Dar revenind la doamna Firea, pe noi ne-a oropsit rău, și pe mine, și pe teatru. Dar în schimb, declar public că o iert. O iert acum, la tine în emisiune, și uite de ce. Pentru că s-a purtat fabulos cu un coleg și prieten de-al meu. S-a întâlnit cu Tudorel Filimon, la un spectacol, și s-a dus la el și l-a pupat și i-a mulțumit în numele copiilor ei pentru rolul din La Bloc, că ei se uită etc. Și Tudorel  îmi zice: „Am avut curajul să îi bag pe sub mână un memoriu”, pentru că îl dăduseră afară din casă, banca îi luase casa, nu știu cum a fost... A fost o chestie, era destul de nefericit. Și Firea i-a dat casă! I-a dat casă în două săptămâni, undeva în centru, și i-a și spus: „Vreau, pentru rolul pe care l-ați făcut, pentru bucuria copiilor mei, să aveți parte de o bătrânețe liniștită”. Doamnă Firea, de iert, pentru ce-ai făcut pentru Filimon, să fie iertată!

Anii de glorie de la Teatrul Național. Mihai Mălaimare: „Rolurile care se spuneau la Teatrul Național erau mult mai subversive și mai puternice decât cele care erau clamate la Teatrul Mic sau la Teatrul Bulandra.”

I.V.: Că vorbim despre directori, vorbiți foarte frumos despre Radu Beligan, lucru destul de rar, e tare rar să vorbești frumos despre cineva. El este artizanul acelei perioade în anii ’70-’80, lui i se datorează perioada bună a Teatrului Național?

M.M.: În mod sigur! Ei erau, Radu cu Horea, un cuplu foarte straniu, foarte straniu. Un fel de Yin și Yang, dar nu chiar în sensul chinez al cuvântului. Mai șchiopătau pe ici, pe colo, dar se completau fabulos. Aveau în plus un secretariat literar tulburător. Și acum între noi fiind vorba, dacă analizezi repertoriul Teatrului Național și îl raportezi la vremurile respective...

I.V.: Stagiunile astea sunt formidabile, ’73, ’74, ’75...

M.M.: Am avut un repertoriu subversiv cât încape. Gândește-te, în perioada aia se juca la noi Caligula, se juca Harap Alb, cu Flămânzilă, cu Gerilă; Generoasa fundație... Romulus cel Mare are renunțări la tron din partea unui Împărat. Rolurile care se spuneau la Teatrul Național erau mult mai subversive și mai puternice decât cele care erau clamate la Teatrul Mic sau la Teatrul Bulandra.

Public shaming pentru Radu Beligan în ședință publică. Mălaimare: „Atitudinea cea mai demnă a avut-o, cine crezi, un securist...”

I.V.: A fost foarte contestat după Revoluție. I s-a reproșat coabitarea cu regimul. Și descrieți niște episoade într-o ședință de demascare.

M.M.: O ședință ca în anii ’50, în care niște loaze, niște neica nimeni, niște figuranți, în fapt, dar nu numai, pentru că actorii mari – au avut două atitudini în opinia mea la fel de vinovate, fie s-au raliat loazelor, vezi Hudac și Țuca Cercel, fie au tăcut. Cum să taci, mă, când unul, un figurant, un anemic, un oarecare, îl arată cu degetul pe Radu Beligan care e teatrul românesc, oricum ai da-o, în persoană, și îi spune comunistule! Cum să taci? Vreau să spun că acolo atitudinea cea mai demnă a avut-o, cine crezi, un securist... Adică șeful gărzii personale a lui Gheorghiu Dej, inginerul Gheorghe Vasu, care era directorul adjunct tehnic al Teatrului Național, s-a ridicat și a zis „În condițiile astea nu aveți nevoie nici de mine pentru că eu nu mă dezic de Radu Beligan”.

Nerecunoștința actorilor față de Beligan, dublată, ani mai târziu, față de Caramitru. Mihai Mălaimare: „Niște inși la Teatrul Național care l-au înjurat pe Caramitru pe trepte, și care l-au spurcat cum eu, ca director de teatru nu aș fi acceptat pentru nimic în lume, dar Caramitru a tăcut.”

I.V.: Și cel mai dur cine a fost la adresa lui?

M.M.: Hudac! Dintre actorii importanți. Dar la Hudac nu era de mirare, fusese ales secretar de partid cu vreo doi-trei ani înainte, și era de o virulență inacceptabilă în ședințele de partid. Și culmea, parcă mai zgomotoasă și mai răutăcioasă era tăcerea celorlalți. Au fost vremuri de care nu vrem să ne amintim, dar faptul că Radu Beligan era Radu Beligan, a făcut ca tezele din 1971 să nu pătrundă atât de violent. Au făcut ca Teatrul Național să poată face turnee afară, și am făcut turnee afară, și nu numai în țările pactului de la Varșovia. Faptul că era Radu Beligan a făcut ca noi, actorii de acolo, să avem cele mai bune condiții de muncă, și de training, și de repetiții, din teatrul românesc. Dacă asta se uită atât de ușor, atunci e vorba de un singur lucru, lipsă de caracter. Or, slavă Domnului, în meseria noastră, caracterul este o pasăre rară, așa încât nu mă miră că în ’90 l-au făcut albie de porci niște nimeni. Dar ce e teribil și e demn de un film e că după ce și-au vărsat toate frustrările, Meșterul s-a ridicat, nu a zis nimic. S-a ridicat, și-a luat pardesiul lui celebru, și a plecat. A trecut printre ei fără ca să spună un cuvânt, fără ca să se uite la cineva. Știa, simțea, bănuia că peste doi ani avea să se întoarcă, să joace până moare în Teatrul Național, dând cu tifla tuturor acestor nimicuri. Nu știu. Uite ce se întâmplă acum. Niște inși la Teatrul Național care l-au înjurat pe Caramitru pe trepte, și care l-au spurcat cum eu, ca director de teatru nu aș fi acceptat pentru nimic în lume, dar Caramitru a tăcut. După ce a plecat Caramitru unul dintre pigmeii ăștia nu s-a dus la minister să bată cu pumnul: „Noi l-am înjurat pe Caramitru, nu vă mai băgați mizeria asta de ordonanță și în teatru!” S-au ascuns sub pat. Și mai e încă o glumă extraordinară pe care timpul o face cu toată lumea care e bolnavă de lipsă de caracter în teatru. L-au înjurat pe Purcărete că prea ia multe premii. Și Purcărete a zis: „Bine, eu nu vreau Premiul ăsta, luați-l voi!” Eh, băieții ăștia joacă în piesa lui Purcărete la Național, ce vrei răzbunare mai crudă?

I.V.: Gertrude, după Radu F. Alexandru. Că vorbim de Ion Caramitru, cât se vede, cât contează lipsa lui din teatru, de la UNITER, din spațiul public românesc?

M.M.: Enorm. Nu mai are punct de vedere. Nu mai are autoritatea. Domnule, există o poveste pe care mi-a spus-o Romeo Belea, senzațional. Până și Caramitru, care era destul de...

Mihai Mălaimare, furibund de supărare pe managementul teatrelor: „S-a dus Caramitru acolo, și l-a primit Ponta pe trepte. De asta zic, că nu mai sunt oameni... Cine îi primește pe găinarii ăștia, să fim serioși! Ăla era Caramitru!”

I.V.: Voi fiind ideologic în tabere adverse...

M.M.: Desigur, dar nu contează. Am să îți povestesc și lupta noastră teribilă politică. Dar Caramitru află într-o zi că Ponta urma să aibă o ședință de guvern în care se dă o hotărâre în care se opresc toate cheltuielile, pentru că era nu știu ce criză, și inclusiv cheltuielile legate de terminarea Teatrului Național, așa cum este acum. Ar fi fost un dezastru, adică s-ar fi dat niște bani pentru prezervarea șantierului, ceea ce înseamnă moartea șantierului, știm foarte bine.  Și atunci Caramitru, îmi povestea Belea, era prima oară când l-a văzut descumpănit, că nu știe ce să facă, și la un moment dat a luat telefonul, a sunat direct la Guvern, a zis: „Spuneți-i domnului prim-ministru că sunt Caramitru și că îl rog – nu prea obișnuia Pino să facă asta – îl rog să mă primească, când o putea, câteva minute”. Și a pus telefonul jos. A sunat imediat, era Ponta, la telefon, direct. „Nu peste câtva timp, urcă-te acum în mașină și vino la mine.” S-a dus Caramitru acolo, și l-a primit Ponta pe trepte. De asta zic, că nu mai sunt oameni... Cine îi primește pe găinarii ăștia, să fim serioși! Ăla era Caramitru! L-a primit Ponta și zice: „Care e problema?” „Uite, amână ședința de guvern, sau amână punctul ăsta, până ai să ai timp să vii să vezi șantierul Teatrului Național. Și după aia faci ce vrei. Eu am fost ministru și știu ce înseamnă economiile și criza.” Deci nu i-a spus: „Dă-mi bani!” Și Ponta a spus: „Nu, nu amân nicio ședință. Ne urcăm în mașină și mergem la Național acum!” Și s-au dus la Național, cu toată liota de jurnaliști după ei, că Ponta avea abilitatea asta de a-și comunica cum trebuie mișcările. S-au dus la Teatrul Național, au vizitat tot șantierul, după care i-au lăsat pe jurnaliști pe scenă și le-a spus: „Rămâneți acolo, eu mă retrag cu domnul Caramitru, cu domnul Belea, și cu domnul director al companiei care construia, să discutăm ceva.” Și i-a întrebat: „Vă ajung banii pe care îi aveți?” Ăla a zis: „Nu.” „Cât v-ar trebui?!” „Păi, zice, a stat, s-a uitat – îi prinsese la înghesuială, știa că nu puteau să se înțeleagă între ei, s-au uitat unii la alții așa, în ochi, și atunci ăla, Badea, constructorul, zice: Domnule, sincer îmi trebuie cam 90 de milioane!” „Bine.” Le-a dat 150, în ședința aia de guvern Ponta le-a dat în loc de 90, 150! Ca să aibă teatrul pe care îl au acum, și ca să aibă vocația găinăriei de a-și înjura directorii pe treptele teatrului.

I.V.: De aici, povestea o știu și eu. În aprilie 2015 eram în Guvern. S-a redeschis cu „Înșir-te, mărgărite”, după Victor Eftimiu, s-a reluat programul, și într-adevăr, e unul dintre punctele importante în ceea ce înseamnă infrastructura culturală, faptul că avem un teatru care arată european, în 2023. În 2015 s-a redeschis. E un lucru notabil, fără îndoială. Dar de ce înjurătura pare mai naturală, mai apropiată la români, decât lauda? E mai ușor să înjuri, decât să apreciezi pe cineva atunci când face ceva bun?

M.M.: Dragul meu, nu mă pot rupe, din păcate, de chestia asta cu educația, cu caracterul. Cu educația primită în familie. Eu știu că tata mă plesnea dacă înjuram. Mama era îngrozitor de tristă dacă eu îmi dădeam drumul așa, băiețaș fiind, la ceva înjurături. Și bunicul îmi spunea că asta este o armă care trage după colț. Tu îl înjuri pe unul, dar de fapt te înjuri pe tine și te expui unor primejdii incredibile. Poate că unele familii nu au avut parte de astfel de părinți, de astfel de bunici, de astfel de relații. De asta spun, vremurile astea, care nu s-au schimbat de ieri, de 30 de ani, s-au schimbat ceva mai dincolo, au construit, practic, generații care au amanetat țara asta.

Mihai Mălaimare despre „anii nostalgici” ai comunismului: „Trăgeam mâța de coadă, loveam sistemul din interior, cât puteam.”

I.V.: Aceasta este o chestiune din trecut, mai veche, de mentalitate, de educație.

M.M.: Categoric, dar adu-ți aminte că de fapt neavând repere, necălătorind mult, nesimțind și nemuncind afară, nesimțind care sunt relațiile, noi credeam că afară e borcanul cu miere, că sunt câinii cu covrigi în coadă și că numai comunismul este o nenorocire și un dezastru. Atunci era vorba aia, noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc. Adică trăgeam mâța de coadă, loveam sistemul din interior, cât puteam.

Meritocrație în comunism sau capitalism? Mihai Mălaimare: „Era capitalism pur în radio și la televiziune, nu îi invita pe găinari.”

I.V.: Vă mențineți intenția de a mai intra în Teatrul Național, atunci când o să vă expire buletinul, în 2065?

M.M.: Ehe, am văzut un spectacol care, nu că m-a întristat. Am mai văzut spectacole față de care am obiecții. Dar să vezi actori care rostesc amplificat, cu lavalieră, pe sala mare... Pentru un actor al Teatrului Național este inacceptabil. Pentru rostirea pe care am învățat-o și de la Calboreanu, și de la Botta, și de la Petruț, și de la Cozorici, și de la Beligan, pentru că de la Beligan se înțelegea perfect ce spunea, nu pot admite că un actor pe scena mare vorbește la lavalieră. Iar pentru un actor care pretinde, și eu pretind fără să mă laud că sunt un foarte bun actor de radio, să nu știi să vorbești la lavalieră, este absolut jenant. Dar am, cum se cheamă, față de aceste generații am o circumstanță atenuantă. Din anii despre care vorbesc eu în carte, eu făceam figurație la Național. Asta nu înseamnă că nu eram de dimineață până seara în Național, dar nu aveam ce să joc: „Da, Măria ta!” „Așa, Măria ta!” Însă, la radio eram zilnic. La televiziune, săptămânal. Și am să spun un lucru, o spun și în carte: domnule, nu mai veniți cu gogorița că comunismul! Era capitalism pur în radio și la televiziune, nu îi invita pe găinari. Nu îi invitau pe secretarii de partid. Nu îi invitau pe șefii de sindicat să joace în marile roluri la radio și la televiziune. Ne invitau pe noi, ăia care eram buni. Dacă erai bun, aveai ce să muncești, dacă nu, nu!

Radu Beligan către Mihai Mălaimare: „Ce ai făcut, nenorocitule?”

I.V.: După Revoluție, când ați fondat Teatrul Masca, la ce v-ați gândit, care a fost ideea, de ce ați făcut Teatrul Masca?

M.M.: În primul rând ideea de reformă nu m-a părăsit niciodată, iar reforma, în teatru, întotdeauna pornește de la arta actorului, nu de la arta spectacolului. Nu de la regizor, ci de la actor. Actorul este singura instituție care merită să aibă ca efigie șarpele care își mușcă coada. El este cel care creează un spectacol alături de regizor, scenograf, compozitor, coregraf. El este cel care primește aplauzele și el este cel care distruge spectacolul finalmente. A existat o astfel de împotrivire la acest tip firesc de a trăi în teatru, pe care a impus-o sau a încercat să o impună Finți, în Oameni și șoareci. Beligan m-a chemat într-o zi și mi-a zis: „Măi, să joci diseară, că uite, s-a îmbolnăvit Stănescu.” Zice: „Du-te la Zecheru să îți dea textul!” „Bine, maestre, sigur!” „Ai să fii în stare?” „Da, se poate!” Mi-a dat Zecheru textul, mi-a căzut fața, erau trei pagini de text. Mă duc acasă, învăț, nu mi-au dat nicio repetiție că Piersic era plecat, nu au putut. Seara aveam spectacol. M-am dus eu, am învățat textul, dar nu puteai să îl înveți, oricât de tânăr eram, și cu creierul la mine, nu poți să îl înveți decât dacă îți construiești într-un  anume fel. Or eu aveam experiența de televiziune. Și am zis: „măi, ia stai un pic!” Beligan mi-a zis: „Măi, trebuie să stai cu curul acolo sus, în pat, și să spui niște povești, să spui niște prostii...” Domnule, cum să fac eu asta, se poate? Și atunci eu am transformat monologul ăla într-o altă piesă. Am sărit de pe pat, am jucat – ăsta era un tânăr care se ducea la un bordel. Am jucat-o și pe șefa bordelului, și parașutele, și ceașca de cafea, am luat trei rânduri de aplauze la sala aia de 1200 de locuri. După care am plecat, că așa mi-au zis: „Pleci după scena aia, o singură scenă ai, atât. Faci asta și atât”. Am plecat acasă. Asta era duminică seară. Vin luni, portarul zice: „Vă așteaptă meșterul”. Zic: „Te pomenești că îmi dă o ciocolată!” Intru: „Ce ai făcut, nenorocitule?” „Ce am făcut, meștere?” „Ai distrus spectacolul!” „Cum domnule, am luat trei rânduri de aplauze!” „Da, asta mai lipsea să nu le iei, Finți nu voia decât așa, să stai în pat să turui textele, nu să îmi faci tu mie toate tâmpeniile alea. Uite, Piersic, cât de tâmpit și nebun e, nu îndrăznește să facă ceva în plus că Finți îl omoară.” Și zic: „Meștere, dar hai să vă arăt cum am jucat!” I-am arătat eu acolo în birou, a venit și secretara lui, au murit de râs. Mi-au dat cafele. Beligan: „Bine, măi, bine, te felicit și te dau afară din spectacol că ăștia sunt cam nebuni la cap cu Finți al lor.” Deci Finți a lăsat cu limbă de moarte: acest spectacol nu se schimbă pentru nimic în lume, indiferent cine ar intra și cum ar intra. Iar eu am încălcat principiul maestrului Finți, și din cauza asta m-au dat afară și pe bună dreptate.

Mihai Mălaimare, verdict dur despre incultura din România: „Ceea ce vedem acum, drogurile care au invadat școlile, oamenii care sunt omorâți pentru că la volan avem sentimentul că suntem singuri când mergem pe drum, astea sunt lucruri care au fost posibile din cauza faptului că nivelul cultural al acestui popor este într-o scădere absolut dramatică.”

I.V.: Ce mi se pare relevant pentru Teatrul Masca, și cred că am și fost cu Președintele Iliescu la aniversarea a 20 de ani, pe Uverturii, într-o gală a celor 20 de ani. Este o schimbare sau un accent pus pe relația cu publicul. Dimensiunea asta socială, care este pentru orice artist care se respectă, fundamentală.

M.M.: Un actor este în opinia mea un Apostol, și el nu e un Apostol în Biserică. În Biserică sunt preoții, e treaba lor. Ăsta e un Apostol în deșert, în câmp, în cartierele mărginașe. Eu m-am prins foarte repede că acest capitalism avea să fie denumit de Iliescu „de cumetrie”, peste câțiva ani, perfectă dreptate avea! M-am prins repede că nu e capitalism. Și atunci am ținut cu dinții la ceea ce mă făcea să mă pot uita în oglindă, pe mine, care am părăsit Teatrul Național, să construiesc ceva care nu voiam să fie Teatrul Național. Să joc în cartierele mărginașe. Să joc pentru oamenii la care nu se mai gândește nimeni. Să joc pentru oamenii la care nu se gândesc ei înșiși, pentru că au părăsit nevoia de a se adăpa la filonul cultural, de parcă asta ar însemna așa, o despăduchere. Nu, domnule, fără cultură murim, se usucă scoarța și creăm monștri. Ceea ce vedem acum, drogurile care au invadat școlile, oamenii care sunt omorâți pentru că la volan avem sentimentul că suntem singuri când mergem pe drum, astea sunt lucruri care au fost posibile din cauza faptului că nivelul cultural al acestui popor este într-o scădere absolut dramatică.

Prostia, o boală socială sinistră. Mihai Mălaimare: „Proștii sunt întotdeauna de ambele părți ale baricadei, se recunosc între ei, se sprijină între ei, se bucură între ei de orice ticăloșie, mare sau mică.”

I.V.: De ce spune Mălaimare: „Proștii sunt întotdeauna de ambele părți ale baricadei, se recunosc între ei, se sprijină între ei, se bucură între ei de orice ticăloșie, mare sau mică”.

M.M.: Când vorbim despre prostie, e obligatoriu, dacă suntem oameni civilizați, să vorbim întâi despre una pe care o tăinuim cu dragoste, propria prostie. O purtăm cu noi, ne facem că nu o vedem, dar ea ne tasează vertebrele, pentru că pe măsură ce trăim, avem nefericita șansă de a descoperi că nu e atâta cât am crezut noi, e chiar mai profundă. Bun, o dăm deoparte pe asta, că să zicem, măcar dacă am recunoscut-o, putem fi considerați într-un fel sau altul salvabili. Dar prostia este o boală socială sinistră.

Mihai Mălaimare către Președintele Iliescu, la începutul carierei politice: „M-ar tenta”. „Înțelesesem că nu vrea să mă pună ministrul Culturii”

I.V.: Regretați că ați făcut politică?

M.M.: Nu, sincer nu. Dar pot să spun că am eșuat lamentabil, pentru că ceea ce am crezut eu că înseamnă politică nu are nicio legătură cu ceea ce am descoperit că înseamnă politică. E adevărat că Iliescu m-a prevenit. Eram în perioada 1996-2000, când noi lucram la sediu, pregăteam revenirea la putere. Când era evident că vom câștiga și CDR-ul va pierde, și am început să ne agităm care pe unde ne ducem, i-am spus Președintelui Iliescu: „M-ar tenta”. Înțelesesem că nu vrea să mă pună ministrul Culturii și între noi fie vorba, am avut un noroc chior, că dacă mă punea, mă mâncau ăia fript. Aș vrea să fiu deputat. „Ah, zice, Iliescu, foarte bine. Unde ai vrea să fii deputat?” „Ce întrebare e asta? Acasă, la Botoșani.” Și el zice: „Nici vorbă, ești prost? Te pun oriunde. Aici, lângă București, ca să te miști mai rapid. Nu te du acasă, e cea mai mare greșeală, să fii deputat, așa cum vrei tu, la tine acasă”. Dragul meu, nu m-a înjurat toată viața nimeni cum m-au înjurat ăia. Înțelegi?

Mihai Mălaimare: „Chiar și înjurăturile, le primești, le întorci, la accepți, nu contează”

M.M.: Eh, chiar și înjurăturile, le primești, le întorci, la accepți, nu contează. Dar să nu înțeleagă deloc demersul, asta mi s-a părut uluitor. Am zis: „Ce dracu pot să fac eu?” Nu am forța lui Năstase, nu am persuasiunea lui Mitrea, care altminteri nu m-au vrut. Erau amândoi în birou, și eu le-am zis: „Domnule, aș fi interesat să fiu deputat.” Și Mitrea a zis: „Du-te, mă, la Președintele tău, să fii deputat, nu la noi. Ce vii la noi?” Asta era în 2000...

Best off politic: Mihai Mălaimare, bilanț despre cele mai bune realizări ca om politic

I.V.: Care e lucrul cel mai bun pe care l-ai realizat ca om politic?

M.M.: E lucrul la care am renunțat, până la urmă, dar care, sincer, își arată efectele. Am determinat realizarea pe pietonalul botoșănean a unor manifestări culturale. Am făcut eu o sumedenie de lucruri. Astăzi, actorii teatrului, instituțiile de cultură au redescoperit în pietonalul botoșănean un spațiu în care se pot exprima. Oare datorită mie? Eu așa cred. Dar chiar dacă nu, în orice caz, și eu am participat prin persuasiunea mea la chestia asta. Am zis domnule, hai să refac... Mi-a ieșit, dar păstrez un gust amar. Am zis: fac un festival. Festivalul Usturoiului, la Copălău, la Botoșani. Am făcut prima ediție, 25000 de oameni. Am făcut a doua ediție, 120000 de oameni. Astea sunt evaluările în scris ale Poliției.

Culisele Festivalului Usturoiului înființat de Mălaimare: „De aici încolo faceți festival, dați-o dracului de agricultură”

I.V.: Se mănâncă usturoi mult...

M.M.: La a treia ediție i-am adunat pe primar și pe ăia, și am zis: „vreau să fac o chestie cu totul revoluționară, de aici încolo să aveți din ce trăi, fără să munciți, vă fac festivaluri, vă învăț cum se face, și de aici încolo faceți festival, dați-o dracului de agricultură și astea, trăiți din festival. „Ah, interesant”. Zic uite care e chestia, facem o ediție tare. Dar e tare fiindcă vom vinde la ediție numai lucruri, branduri de Copălău. Ce e aia? Mărci de Copălău. Cum ar fi vinul de Copălău. „E acru!” Ce contează, e un vin acru, e al vostru! Nu știți să îl faceți mai dulce, asta e, faceți-l acru. Numai așa! Acru și tulbure. Ăsta e vinul de Copălău. Punem marcă pe el și îl vindem. Ce mai facem? Borșul de Copălău. „Păi noi nu avem un borș de Copălău!” Sunteți proști. Borșul pe care îl facem noi de cartofi, de barabule, de fasole, cu toate alea, se cheamă de azi înainte borș de Copălău. Și așa îl vindem. Vindem cârnații de Copălău! Păi nu avem! Avem. Avem! Îi facem un pic mai dulci, cu varză, și se cheamă cârnați de Copălău! Și cine o să mănânce cârnați de Copălău, și borș de Copălău, și vin de Copălău? Cum cine mă, toți ăștia care vin! Așa e în lumea întreagă! Se vinde brandul acestei chestii. Ne-am înțeles? Ne-am înțeles. Facem așa? Facem așa! Preocupat ca să dau lovitura cu spectacolul, nu am urmărit. Și am dat lovitura cu spectacolul! Am un coleg care e general de aviație, a adus 5 avioane, a adus 25 de parașutiști, i-a lansat peste câmpul de la Copălău! Au venit ăi mai mari artiști de muzică populară, fiindcă eram Președintele Comisiei de Cultură. Irina Loghin, era în Comisia de Cultură. A venit cu drag, sau s-a simțit ea obligată față de mine, dar a venit Irina Loghin! Pe câmp, la Copălău, și a cântat, și nu a cântat un cântec. 24000 de mașini. Incredibil! Nici nu știu de unde dracu au venit! Două sute și ceva de mii de oameni, în câmp, acolo.

Viața de după Teatrul Masca. Moștenirea lui Mihai Mălaimare: „Am avut șansa să vorbesc cu cei mai importanți oameni de teatru ai secolului XX”

I.V.: Ce vine după Teatrul Masca. Ce ar putea fi următorul proiect?

M.M.: A început, pentru că știam că ne retragem, și eu și Anca luasem hotărârea de acum doi-trei ani, eu am zis Ancăi: „Hai să mai reziști puțin ca manager”. Era evident că nu mai avem un dialog cu trupa. Am pornit acum doi ani un proiect personal care se numește Moștenirea. Am descoperit într-o seară că sunt un om extrem de bogat, nu bogat, extrem de bogat, pentru că am avut șansa să mă întâlnesc și să vorbesc  tête-à-tête să vorbesc, așa cum vorbesc cu tine, cu cei mai importanți oameni de teatru ai secolului XX. M-am întâlnit cu Fialka, cu Jean-Louis Barrault, cu Lecoq, cu Shaina, cu Peter Schumann la Bread and Puppet, și atunci am zis că întreaga mea carieră, întreaga mea evoluție teatrală, lista datorată acestor oameni, așa cum în teatru Beligan, Cotescu, Marcela Rusu. Eh, această greutate, am zis, trebuie cumva să mă despovărez, să o transmit cuiva, și eu ca profesor sunt un eșec perfect. În sensul că sunt un foarte bun dascăl, dar nu am avut șansa unui cirac, care să se uite în ochii mei și să vrea să fure tot. Și am zis: domnule, mă duc și fac un proiect, prin facultăți, mă duc fără speranță, poate cine știe? Și m-am dus la Gilda Lazăr, ea imediat m-a sponsorizat cu proiectul ăsta și am făcut imediat workshopuri în 8 facultăți, 7 în România, 1 la Chișinău. Am predat Statuia vivantă, am făcut 8 spectacole de zece minute, de grup, de Statuia vivantă, pe care le-am prezentat la Sibiu la festivalul lui Chiriac, a fost cutremurător de frumos. Iar acum, din cauza reușitei, Gilda m-a întrebat: nu mergem mai departe? Exact cum mă întrebi tu. Unde te duci? Și am zis: Gilda, merg, dar aș merge pe ideea de paradă stradală. Și Gilda a zis ok, du-te. Voi face o paradă stradală așa cum cred eu că trebuie făcută, în trei facultăți, cu care vom fi prezenți la festival, în iunie, la Chiriac.

Reforma teatrelor: ori la stat, ori la privat. Mihai Mălaimare: „Ar trebui să interzică actorilor de la teatrul de stat să joace underground, să joace în privat.”

I.V.: Cum putem salva Teatrul Metropolitan? Știu că ați avut la un moment dat un proiect legat de asta. Două-trei idei despre cum putem salva teatrele metropolitane de criza prin care trec în ultimii ani?

M.M.: În primul rând teatrul metropolitan trebuie stipulat ca existență. Trebuie să se decidă că teatrul bucureștean capătă această denumire de teatru metropolitan. Ar trebui să aibă o revistă proprie, un festival propriu, condus an de an de un alt director de teatru, ar trebui să ia o decizie directorii între ei, și să facă un mercurial. O să spui că e libertate. Da, da, să fim serioși cu libertatea! Să facă un mercurial pentru că unii plătesc mitocănește, alții nu au din ce să bea apă. Nu e normal. Ar trebui să interzică actorilor de la teatrul de stat să joace underground, să joace în privat. Vrei să fii actor la Teatrul Bulandra sau la Masca, poftim, nu ai voie să joci în altă parte. Decât aici. Nu vrei să joci în altă parte? E perfect. Liberté, fraternité ! Îți dai demisia, ești liber profesionist și joci unde vrei. Între noi fie vorba, dacă aș avea 20 de ani, acum, aș spune cu glas foarte tare că instituțiile publice de spectacol trebuie desființate. Trebuie să rămână și să reziste numai cine are potență artistică. Cine nu, nu. Instituțiile publice de spectacol găzduiesc în continuare sumedenie de inși care stau de pomană, care iau salariu de pomană, în continuare, în virtutea unei legi care e comunistă. Cu cât ești mai bătrân, ajungi mai repede la categoria I, cu atât poți să iei suma cea mai mare de bani. E nedrept, față de un tânăr care trebuie să joace Hamlet, și căruia i se cer niște mijloace de expresie, niște, cum să spun eu, niște fluxuri energetice fabuloase. Cred că o reformă în teatrul metropolitan ar începe întâi de toate prin a ne reîntoarce la profilul de teatru. Ești teatru de comedie, faci comedie. Ești teatru național, joci dramaturgia național. Ești Teatrul Bulandra, joci dramaturgia internațională. Ești Teatrul Nottara, pui bulevardiere, că nu e rușinos să pui comedii bulevardiere. Acum toată lumea joacă în draci ce? Comedie bulevardieră. Toți actorii anunță pe tik-tok și pe toate șmecheriile astea, sunt fericiți, sunt tulburați, cât de bine joacă, ce minuni, ce săli full au, toți joacă la emploi, toți își joacă propriul personaj. S-a terminat. Nu mai există un regizor care să gândească pentru actorii lui. Nu mai există un mentor, un ins care să tragă căruța mai departe, din cauza asta, actorii instituțiilor publice de spectacol nu simt niciun fel de sentiment față de propriul lor teatru. Pe vremea mea nu exista să mă gândesc, nu să o fac. Să mă gândesc, nu să o fac, mi s-ar fi părut o trădare inacceptabilă, pentru mine! Alții au mai jucat, din câte mai știu, dar eu nu aș fi putut să fac așa ceva.

Mihai Mălaimare: „Toți copiii mei sunt formidabili”

I.V.: Ce simțiți când vedeți succesul internațional pe care îl are Mihai Mălaimare Jr.? Premiile pe care le ia, mai cu seamă în America? A lucrat cu Coppola, cu mari regizori, cum simte tatăl Mihai Mălaimare când vede că fiul are succes internațional?

M.M.: Să știi că nu numai el. Toți copiii mei sunt formidabili. Mihai este, în momentul de față, cel mai greu dintre ei, dar Nică, Nică e violonist, predă la Chicago, Ștefan a făcut Chineză și e un traducător fabulos de engleză și Catinca a terminat Belle Arte la Londra și e căutată, are contracte peste tot. Eu sunt doar vârful icebergului. Imperiul Mălaimare e dedesubt, e imens. Dar trebuie să spun un lucru fabulos. Cineva la teatru îmi zice: „Am căutat Chat Gpt-ul ăsta și l-am întrebat ce e cu statuile vivante. „Și s-a zis ceva de Mălaimare?” „Domnule, nu mi-a zis nimic.” „Ia întreabă, cine e Mălaimare?” și butonează el acolo, stăm, stăm vreo zece minute, și odată face „bing!” A venit răspunsul. Pe ecran scria Chat Gpt următorul lucru: „Mihai Mălaimare este un celebru director de imagine, care a lucrat cu Coppola și trăiește la Los Angeles.”

Bilanț personal. Mihai Mălaimare: „Nu am fost nici un soț model, nici un tată foarte bun. Sper să mă revanșez”

I.V.: Care e valoarea fundamentală, la ce ține cel mai mult în viață Mihai Mălaimare senior?

M.M.: Îți spun că la familie. Și trebuie să recunosc că nu o merit. Până de curând, am pus teatrul pe locul I în rândul preocupărilor mele. Și nu e firesc. Și ei au stat și m-au așteptat, și au răbdat, și au înghițit. Am făcut politică. Ionuț, eu făceam așa politică. Luni, la Parlament, făceam teatru mai după amiază. Vineri seara plecam la Botoșani cu trenul, mă întorceam luni dimineața. Când o luam de la capăt. 8 ani! Eu nu mi-am văzut copiii crescând. Soția mea mă mai înțeapă uneori și simt o imensă tristețe în ce spune ea. Nu am fost nici un soț model, și nici un tată foarte bun. Dacă o să îmi ajute Dumnezeu să nu predau pensia prea repede și să le-o mănânc destui ani, sper să mă revanșez, dacă oi putea, pentru că știi cum e, într-un fel rezonezi la 40-50 de ani, în alt fel la 70 și ceva de ani. Dar, cred cu tărie că nu există nimic mai sfânt, și chiar credința în Dumnezeu, decât familia.

I.V.: Mihai Mălaimare, îți mulțumesc mult pentru această discuție și în final aș vrea să vă rog să adresați un gând, o urare, un îndemn, celor care urmăresc podcastul meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.

M.M.: Uitați-vă! Pentru că are abilitatea de a stârni în partenerul de discuție curajul de a spune lucruri pe care altminteri le-ar ține închise.

I.V.: Mulțumesc mult!

M.M.: Cu drag!