Podcastul lui Ionuț Vulpescu - invitat, Christian Badea (sezonul 3, episodul 1)

Un podcast despre muzică, profesionalism, talent și muncă, plecând de la Festivalul „George Enescu”

A dirijat pe marile scene ale lumii și a lucrat cu orchestre de top la nivel mondial; a colaborat cu Mstislav  Rostropovich, Placido Domingo, Herbert von Karajan, Leonard Bernstein, și de la toți a înțeles că talentul trebuie cultivat prin muncă, independent de cât de cunoscut ești. Poartă pasiunea de a fi român în suflet și niciodată nu a avut un complex față de rădăcinile sale românești; ba dimpotrivă, pentru el, a fi român e un titlu de noblețe, o laudă, așa cum era și pentru George Enescu. Dirijorul Christian Badea se întoarce la microfonul podcastului Avangarda, pentru un dialog despre muzică, profesionalism, talent și dedicare, plecând de la o radiografie a ediției Festivalului „George Enescu” din acest an. Dirijorul Christian Badea îi relatează fostului ministru al Culturii bucuria pe care a avut-o descoperind că școala de muzică românească își educă absolvenții pentru a fi competitivi oriunde pe glob; dar și entuziasmul pe care l-a avut descoperind generații noi de tineri, înclinați către muzică și cultură clasică. În premieră, Christian Badea mărturisește și care este opera genială pe care ar vrea să o aducă la edițiile următoare ale Festivalului „George Enescu” și care este marea mâhnire pe care o are în privința evoluției Festivalului, absența unei noi săli de concerte, despre care s-a vorbit obositor de mult, fără să existe vreo inițiativă concretă.

Interviul integral îl puteți urmări accesând link-ul: 

Christian Badea despre experiența de a dirija Orchestra Teatrului Capitole din Toulouse: profesioniști, experiență pozitivă, dar „am lucrat repede, aveau în această perioadă și niște festivaluri unde trebuiau să cânte în afară de Enescu”

Ionuț Vulpescu: Bună ziua la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Suntem în plină desfășurare a Festivalului Internațional „George Enescu”. Suntem cam la jumătatea acestui maraton muzical de înaltă ținută și am bucuria astăzi să îl am invitat pe dirijorul Christian Badea. Domnule Badea, mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea.

Cristian Badea: Cu plăcere, cu multă plăcere!

I.V.: Ați dirijat Orchestra Teatrului Capitole din Toulouse. Cum a fost experiența de a dirija Orchestra din Toulouse?

C.B.: A fost o experiență foarte pozitivă, în sensul că, în primul rând, muzicienii sunt foarte buni, foarte profesionali, am lucrat foarte, foarte repede cu ei, din cauză că repetițiile au fost foarte puține. Ei aveau în această perioadă și niște festivaluri unde trebuiau să cânte în afară de Festivalul „Enescu” și trebuiau să mai pregătească un al doilea program pe care l-au adus și la București. Deci pentru ei a fost o perioadă foarte intensă, iar eu a trebuit să găsesc moduri în care să pot lucra foarte eficient ca să iasă foarte bine.

Ritmul de lucru cu orchestrele lumii la Festivalul „George Enescu”. Dirijorul Christian Badea: „foarte eficient și destul de rapid”

I.V.: Cum e experiența dvs. ca dirijor cu Festivalul „George Enescu”? Știu că la ediția anterioară ați dirijat Orchestra Radiodifuziunii Maghiare, în urmă cu patru ani Orchestra Filarmonicii din Sankt Petersburg. De câte ori ați dirijat în cadrul Festivalului?

C.B.: Am început în 2011, în 2011 am făcut două concerte cu Orchestra din Haga, două concerte care au fost nu știu cum să spun... a fost un pic o surpriză. De ce? Fiindcă programele erau foarte frumoase. Erau programe grele. Am făcut de exemplu „Simfonia Fantastică”, într-un concert, „Simfonia a X-a” de Șostakovici în al doilea, am făcut o piesă de Dan Dediu, în premieră, care era foarte grea, deci a fost mult de lucru. Din păcate, Orchestra a tăiat două repetiții, nu știu din ce motive, că niciodată nu am aflat, dar în momentul acela m-am simțit foarte strâns cu timpul de repetiție. Asta a fost în 2011. După aceea, cu cei din Sankt Petersburg,  dar tot așa, cu foarte puțină repetiție, din cauză că am făcut un program unde era concertul de Șostakovici de vioară, pe care eu îl știu din memorie, că am făcut premiera cu David Oistrah acum mulți ani, „Simfonia a IX-a” de Dvořák, pe care fiecare Orchestră o știe foarte bine, deci s-a lucrat tot așa. Destul de eficient și destul de rapid. Cu Orchestra Radio din Budapesta am avut repetiții, acolo a fost ok. Am făcut „Vox maris” cu ei și am făcut Bartok, „Mandarinul Miraculos”, care e o piesă tot așa, destul de complexă.

I.V.: Deci ați dirijat la mai multe ediții ale Festivalului, cu diferite Orchestre. De fiecare dată era altă Orchestră.

C.B.: Da.

Dirijori români, la bagheta marilor orchestre mondiale. Christian Badea: „Nu știu dacă faptul că e dirijor român are relevanță”

I.V.: Aici aș vorbi un pic despre rolul unui dirijor. V-aș întreba despre rolul unui dirijor într-un ansamblu. Ce face ca un român, un dirijor care s-a născut în România și după aceea a cunoscut gloria în lume să poată dirija cu egală competență orchestre din diferite țări?

C.B.: Nu știu dacă faptul că e dirijor român are relevanță, fiindcă toți dirijorii, din orice țară trebuie să aibă capacitatea de a înțelege diferite stiluri de orchestră, de a lucra în diferite ritmuri și de a lucra în diferite feluri. De exemplu, sunt orchestre care sunt foarte, foarte bune, și unde lucrurile merg aproape de la sine. În momentul acela dirijorul trebuie să fie inteligent și să nu deranjeze prea mult, în sensul că dirijorul lasă orchestra să cânte, dacă ei cântă foarte, foarte bine, și mai intervii cu anumite chestii. Alte situații în care orchestrele nu sunt chiar așa de pregătite și unde au nevoie chiar să lucreze și câteodată au nevoie să fie îndemnate. Deci asta depinde de calitatea, de caracterul orchestrei, și bineînțeles timpul este esențial.

Genii fără tehnică? Christian Badea: „Furtwängler nu avea o tehnică clară, dar oamenii știau exact ce se întâmplă; Klemperer, spre sfârșitul vieții avusese o paralizie și abia se mișca. În momentul în care ajungea în față la Philarmonic Orchestra unde era dirijor principal, sunetul orchestrei se schimba.”

I.V.: Există mai multe stiluri de a dirija, astea țin de fiecare dintre dirijori? Ce particularizează un mare dirijor?

C.B.: Multe lucruri. Și de fapt sunt multe lucruri care sunt foarte, foarte diferite. De exemplu vorbesc de dirijorii care au fost – marii dirijori care au fost, nu vorbesc de acum – ok? Îi știm bine. Unii dirijori aveau o tehnică care nu era clară. Dar erau o mare inspirație. Dau exemplu: Furtwängler, care nu avea o tehnică clară, dar oamenii știau exact ce se întâmplă. Alții, să mai dau un exemplu, Klemperer, spre sfârșitul vieții avusese o paralizie și abia se mișca. În momentul în care ajungea în față la Philarmonic Orchestra unde era dirijor principal, chiar cu niște gesturi foarte limitate, era și foarte bătrân, din cauza acestei paralizii, sunetul orchestrei se schimba. Intensitatea era extraordinară. Extraordinară! Eu am fost, am început cariera ca dirijor asociat, printre altele, că aveam și alte două job-uri, la Spoleto și în alt loc,  am început ca dirijor asociat la Orchestra din Washington, National Orchestra din Washington, în același timp în care Rostropovich a început să fie dirijor plin, ca să zic așa, director muzical al orchestrei. Rostropovich nu avea o tehnică de dirijor, deci nu era clar deloc, și nici nu prea vorbea engleză. Eh, în momentul în care dirija „Simfonia a V-a” de Șostakovici, care există pe disc la Deutsche Grammophon, era o altă viață, o altă lume. Orchestra îl înțelegea perfect, făcea de exemplu Prokofiev, Alexander Nevsky, care îți deschidea ochii. Niciodată nu ai auzit așa ceva. Deci sunetul pe care el îl obținea, puterea evocativă, leadership și tot ce avea el era foarte clar orchestrei și foarte clar și publicului, dar ca tehnică el nu avea această abilitate. După aceea, trecem la Boulez, care avea o tehnică absolut impecabilă, o ureche extraordinară, o tehnică impecabilă. Sunt multe diferențe la marii dirijori, unele sunt chiar ciudate. Fiindcă vrei să spui că tehnica este absolut necesară și într-adevăr, așa este, dar uite că mulți care au realizat niște lucruri formidabile nu aveau exact o tehnică perfectă.

Care e cea mai mare rivalitate între dirijori? Christian Badea: „Nu știu, că nu eram acolo. Fiecare e teritorial la un moment dat”

I.V.: Există rivalități între marii dirijori?

C.B.: Oh, sigur că da.

I.V.: Care ar fi cea mai cunoscută?

C.B.: Nu știu, că nu eram acolo, dar din ce am auzit, von Karajan era cel care nu era prea încântat să îl aibă pe Bernstein prin prejur, știu că la Metropolitan  James Levine a fost director muzical mulți, mulți ani, dar niciodată nu a venit Giulini acolo, și nici Mutti, deci lucrurile astea se cam știu, dar bineînțeles, fiecare e teritorial la un moment dat.

Lecția muzicală a copilăriei lui Christian Badea: „Dacă Richter face asta, cine sunt eu să nu fac de zece ori mai mult?”

I.V.: Rămânând un pic în perimetrul Festivalului George Enescu, care a prima amintire pe care o aveți ca tânăr, ca meloman, asistând la concerte din cadrul Festivalului „George Enescu”?

C.B.: Am multe amintiri care mi-au rămas absolut în creier.  Eram foarte tânăr, eram copil. Dar eram la Școala de Muzică, studiam, făceam vioară șamd. Mi-aduc aminte, foarte, foarte bine, eram la Sala Palatului, eram pe partea, cum te uiți la scenă, pe partea stângă, la balcon, deci vedeam orchestra foarte bine și dirijorul foarte bine, Filarmonica din Viena cu von Karajan, și au făcut „Simfonia a V-a” de Beethoven. Între partea a III-a și partea a IV-a, există un crescendo, de la pianissimo până la fortissimo, a fost făcut cu o precizie și cu o gradație și cu o nu știu, era și el, era și orchestra, a fost ceva ce nu am auzit în viața mea. Mi-a făcut așa o impresie, lucruri de-astea mici îți rămân. Și altă impresie grozavă pe care am avut-o și lecție, am mai spus-o de mai multe ori, este că m-am dus la repetiția generală a lui Richter, care cânta de la Ceaikovski „Concertul de Pian nr. 1”, cu Filarmonica „Enescu”. Bine, noi la Școala de Muzică avem această permisie ca să mergem la repetițiile generale. Nu îmi mai aduc aminte cum se făcea, dar mergeam. Bun! Și cântă el și la un moment dat există un pasaj de octave care e greu, dar nu pentru el. Și zbârcește una. L-am văzut că s-a negurat așa, un pic, se termină repetiția, pleacă toată lumea, se golește Ateneul, se face liniște absolută, dar eu tot umblam pe acolo. Eram copil, mi-a plăcut. Și la un moment dat aud un pian. Și mă duc după sunetul pianului, și era la salonul oficial, sus, nu departe de scenă, și aud un pian care cântă Ceaikovski, pasajul de octave. Deci era Richter. Am stat la ușă, cu urechea la ușă, o oră și douăzeci de minute, atât a făcut, numai pasajul ăla. Am plecat, el a continuat. Și atunci m-a izbit. Dacă Richter, care a făcut o mică greșeluță, studiază atâta ca să o corecteze, el putea să spună multe lucruri: „Lasă că o să iasă, am făcut concertul ăsta de nu știu câte ori și mi-a ieșit, o să fie bine!”. Nu. „Lasă că e București, nu e în Carnegie Hall și asta putea să zică. Nu! De ce? Fiindcă conștiința lui profesională nu îl lasă să treacă așa ceva fără ca să fie absolut curățat și să fie perfect. Atunci ideea, lecția, a fost următoarea. Dacă Richter face asta, cine sunt eu să nu fac de zece ori mai mult? Asta mi-a rămas de atunci.

Muncă sau bună reputație? Christian Badea: „Am lucrat cu mulți. Am lucrat cu Rostropovich, am lucrat cu Domingo, am lucrat cu mulți. Toți munceau pe rupte. Pe rupte munceau!”

I.V.: Acesta este secretul desăvârșirii unui mare artist? Repetiția? Munca?

C.B.: Vreau să vă spun ceva. Am lucrat cu mulți. Am lucrat cu Rostropovich, am lucrat cu Domingo, am lucrat cu mulți. Toți munceau pe rupte. Pe rupte munceau! Mi-aduc aminte, m-am dus odată la o repetiție generală, lucram cu Domingo de mai multe ori la Met, și m-am dus la o repetiție generală la Met, nu mai știu ce era, și m-am dus să îl felicit și să îi zic „Bonjour!” Am intrat, el era cu soția acolo, cu o partitură, zice: „Ce mai faci?” nu știu ce... „așteaptă un pic, că trebuie să terminăm aici”. M-am așezat și eu acolo să aștept. Dar în cameră. Și soția lui: „vezi că aici ai făcut așa, vezi că aici nu ai luat respirația, vezi că aici nota asta e puțin cam joasă...” Ea, singura care putea să îl ia la mărunțele. Și m-am gândit: Domingo era așa de popular la Met că putea să se ducă pe scenă și să zică „Bună ziua” și avea ovație în picioare. Nu. La pauză, se ocupa de toate detaliile care puteau să fie mai bine. Nu că au fost greșite, dar puteau să fie mai bine.

I.V.: Deci doar talentul nu e suficient.

C.B.: În niciun caz. Enescu al nostru a zis: 1% talent, 99% muncă.

I.V.: Ați dirijat în cadrul programului pe care l-ați avut zilele trecute și poemul Simfonic Isis, pe care l-ați dirijat, 14 minute. Dar 14 minute absolut formidabile care descriu un întreg univers al lui Enescu. O lume întreagă. În general, v-ați apropiat de creația lui Enescu. Ați dirijat în cadrul stagiunii la Filarmonică „Simfonia a IV-a”.

C.B.: Simfonia de tinerețe, a făcut-o la 16 ani, 17.

Enescu, insuficient promovat în România, cu excepția Festivalului care îi poartă numele?

I.V.: Cum e relația dvs., Christian Badea, cu muzica lui Enescu? Este promovat suficient așa cum merită în România, nu doar în timpul Festivalului „George Enescu”?

C.B.: Aș putea spune că nu, dar încetul cu încetul oamenii încep să își dea seama că totuși trebuie cântat și în stagiune. Eu așa consider. Pe mine m-au interesat simfoniile acestea de tinerețe de ce? Fiindcă ele demonstrează o măiestrie și un talent absolut extraordinar și am comparat ce a scris Enescu la 14 ani, cu alți doi copii minune. Unul este Mozart, și celălalt este Korngold. Și Enescu era înaintea lor. La vârsta aia, Enescu era mult mai stăpân pe meserie și avea idei foarte, foarte clare. Acuma tot am auzit că e foarte popular să se spună acest lucru, că stai puțin, că nu e Enescu, că e prea multă inspirație din Brahms sau prea mult din alți compozitori.... Normal! Fiindcă în momentul când un copil ca Enescu la vârsta de 12 ani îl întâlnește pe uriașul Brahms la Viena e clar că va fi copleșit și e cea mai mare influență asupra lui. Asta e normal. Dar nu este Brahms. Este Enescu care se exprimă la 12-13 ani ca un adevărat geniu, printr-o măiestrie de scris extraordinară și care are niște teme și niște dezvoltări acolo care sunt brahmsiene într-un fel, că așa erau influențele atunci.

Christian Badea despre copilul-Enescu, un geniu: „Ar trebui ca orice notă pe care Enescu a scris-o, să se cânte”

I.V.: O să vă ocupați și de celelalte simfonii de tinerețe ale lui Enescu?

C.B.: Da, încerc, la Filarmonică vreau să fac „Simfonia I”, pe care a făcut-o când avea 12 ani, și care este extraordinară!

I.V.: De ce nu au fost aduse în reflectoare așa cum ar merita? Sunt creația lui Enescu!

C.B.: Da, ar trebui ca orice notă pe care Enescu a scris-o, să se cânte. Și se face. Sunt unele care nu au fost scrise de Enescu cap-coadă, și se cântă. Sunt niște piese, niște schițe care au fost descoperite, și vin alți compozitori și le pun împreună. În cazul lui „Isis” mi se pare o reușită. „Isis” e o reușită din  cauză că Pascal Bentoiu a înțeles multe. Și culorile, și limbajul enescian. Bentoiu a făcut asta acum 20 de ani.

Dirijorul Christian Badea, revoltat: „Oamenii l-au neîndreptățit, au fost nedrepți cu Enescu. El era un om foarte, foarte bun, era un om extraordinar de blajin și de cumsecade și de generos, și oamenii nu l-au tratat bine. Una dintre persoanele care nu l-au tratat bine a fost această Maruca Cantacuzino, pe care el a iubit-o, dar ea, vai de capul nostru...”

I.V.: „Isis” este inspirată de Maruca Cantacuzino?

C.B.: Așa se zice, nu știu.... Eu am o mare problemă cu Maruca! Să vă spun de ce. Am făcut acum, câți a fost,  acum doi ani, am făcut „Vox Maris”.

I.V.: Un alt poem simfonic al lui Enescu.

C.B.: Da, este un poem, o piesă, ca și „Oedip”, pe care el a continuat-o până aproape să moară. Deci nu că nu i-a plăcut cum suna, dar avea ceva de spus, întotdeauna avea mai mult de spus, și nu s-a terminat decât când i s-a terminat și viața. Bun. Și încep eu să studiez așa cum trebuie, și o să vă mai spun niște lucruri, că le-am înțeles lucrând cu alți compozitori. La un moment dat, mi-am dat seama de un lucru care m-a lovit în față. „Stai puțin, nu e vorba de un marinar aici, nu e vorba de mare, nu e vorba de marinar! Aici e un poem autobiografic, aici e vorba de viața lui! Aici e vorba de chinurile prin care a trecut el, de chinurile sufletești”. Oamenii l-au neîndreptățit, au fost nedrepți cu Enescu. El era un om foarte, foarte bun, era un om extraordinar de blajin și de cumsecade și de generos, și oamenii nu l-au tratat bine. Una dintre persoanele care nu l-au tratat bine a fost această Maruca Cantacuzino, pe care el a iubit-o, dar ea, vai de capul nostru. Și atunci m-am băgat la cercetări. Și am început să citesc despre epoca aceea și despre ce i s-a întâmplat lui Enescu, și am devenit foarte revoltat de epoca aceea și de cum a fost tratat Enescu. Era un fel de sfânt, așa, în primul rând un geniu, și în al doilea rând a fost tratat prost. I se zicea „lăutarul” de aceste persoane zise nobile, mai mult sau mai puțin, nici nu vreau să intru, fiindcă mă supără chestia asta. Dar ce am înțeles, am înțeles că „Vox maris” era autobiografic.

Români de geniu, marginalizați sau uitați. De unde vine lipsa de recunoștință? Christian Badea: „Unii au luptat, unii au murit eroic, alții au trădat, dar în general pentru populație și pentru omul de rând, cum zice proverbul, capul plecat, sabia nu-l taie.”

I.V.: Sigur că în posteritate Enescu are recunoașterea pe care o merită. Are acest Festival care ar trebui să fie un brand de țară, dar în orice caz este cel mai important eveniment cultural pe care îl are România. Însă în timpul vieții a fost tratat destul de rău, chiar de nume mari din cultura română, așa cum s-a întâmplat și cu alte personalități, dacă ne gândim la Brâncuși...

C.B.: Lista este lungă.

I.V.: Foarte lungă. De ce avem sămânța răului când vorbim de nume mari, de ce recunoștința e floare rară în spațiul românesc?

C.B.: Podcastul dumneavoastră este unul foarte interesant despre cultură și e pozitiv. Dacă mă întrebați de ce, va trebui să stăm de vorbă multe ore, și în momentul acela intrăm la niște analize care au de a face cu o anumită caracteristică a personalității românului. Haideți să vă explic de unde vine! Eu sunt 100% român. Deci chiar așa, familia vine din Maramureș, din alte locuri, deci nu am nicio problemă să fiu patriot, pasionat, să fiu într-adevăr în înțelegerea a ce se întâmplă aici. Dar, în același timp, văd anumite caracteristici care nu sunt bune, care sunt negative. Aceste caracteristici pe care le văd eu, teoria mea, clar că nu sunt specialist, cred că vin, și nu e o scuză, cred că vin din faptul că România – principatele care au fost, toate teritoriile astea care au devenit România, au fost mici și au fost întotdeauna sub amenințare. Amenințare de moarte! Veneau unii, veneau ceilalți șamd. Ca să supraviețuiască, cei care locuiau au trebuit să găsească modalități de a fenta. Unii au luptat, unii au murit eroic, alții au trădat, dar în general pentru populație și pentru omul de rând, cum zice proverbul, capul plecat, sabia nu-l taie. Și atunci, au trebuit să se aranjeze și din asta au venit anumite comportamente.

I.V.: Noi recuperăm în posteritate de multe ori niște nume importante, dar în timpul vieții nu îi tratăm deloc cum trebuie.

C.B.: Și este o invidie... sunt multe, multe lucruri aici, fiindcă am avut și avem oameni extraordinari cu care putem să ne mândrim, și Enescu e unul și Brâncuși e celălalt, care într-adevăr nu au fost recunoscuți și au fost puțin dați deoparte în timpul vieții...

I.V.: Caragiale, dacă ne gândim...

C.B.: Lista e foarte lungă. Noi avem niște oameni extraordinari. Vă dau un exemplu foarte simplu. Când eram copil, zece ani aveam, puneam urechea la radio și ascultam teatru la microfon. Teatrul la microfon pentru mine era foarte important. De ce? Fiindcă ascultam inflexiunile vocilor actorilor. Deci asta a fost pentru mine pregătirea pentru operă. Ascultam inflexiunile, cum zic anumite cuvinte, cum zic anumite fraze, am devenit foarte devreme conștient de inflexiuni, de fiecare silabă, de tonul pe care îl folosește, de culoarea pe care îl folosește, nefiind actor, fiind muzician. Era George Vraca. Erau atâți care erau extraordinari și pe care îi ascultam pentru muzica vocii lor, și cum prezentau. După aceea, am început să cunosc actori francezi, actori englezi, ai noștri, cu nimic mai prejos, chiar mai bine! Deci ce vreau să spun, în mod normal, noi ne duceam la teatru și ascultam, vedeam acolo, la nivel mondial, pe cei mai buni din lume. La operă, tot așa! Ce voci am avut! Herlea, Zeani, Elena Cernei etc. mulți! Erau voci de nivel mondial. S-a dus Herlea și a cântat la Met „Don Carlo” cu Franco Corelli și aproape că l-a pus deoparte.

Pentru Enescu, „Sunt din România!” era o laudă. Christian Badea: „Oamenii aceștia aveau o busolă, ceva care era înăuntru deja chiar când erau foarte tineri, ca Enescu, o conștiință de valoare și de unde veneau”

I.V.: Tot Enescu, atunci când era la Viena, că ați evocat prezența lui la Viena, într-o scrisoare, către mama sa, o întreabă dacă ar fi cazul să spună că este din România, „nu aș vrea să mă laud”.

C.B.: Da!

I.V.: Deci a fi român era o laudă! A veni din România părea că este o laudă, și chiar era.

C.B.: Nu, nu, nu, el era convins! Și aici intervine o altă chestie. Oamenii aceștia aveau, cum să spun, un compas! O busolă, ceva care era înăuntru deja chiar când erau foarte tineri, ca Enescu, o conștiință de valoare și de unde veneau. O mândrie, asta e foarte important. E nevoie de asta, cât mai mult.

Dirijorul de succes Christian Badea, complexe că e român? Badea: „Nici măcar un pic!”

I.V.: Ați avut vreodată complexul că sunteți român 100%, așa cum v-ați descris, atunci când ați dirijat la Metropolitan sau la Sydney, sau la Copenhaga?

C.B.: Nici măcar un pic. Ceea ce mie îmi e necaz e că mulți pe afară vorbesc de România la modul anecdotic, în sensul că da, sunt unii care vin din România și fură la metroul din Paris. Știți poveștile. Îmi e necaz! Pentru că asta nu caracterizează cine sunt românii.

Christian Badea despre întoarcerea în România: „La un moment dat trebuie să te întorci și să dai înapoi”

I.V.: Ce înseamnă să fii patriot, ce înseamnă patriotismul în 2023, în viziunea lui Christian Badea?

C.B.: Eu simt și fac ceea ce trebuie să fac. Vă spun sincer, când am venit, eu m-am întors în 2006, 2008, în 2006 am făcut un concert, dar de fapt m-am întors în 2008, după 32 de ani. Toată lumea mă întreba: ai venit să stai? Unde îți e drapelul? – bine, metaforic, șamd. Și am zis foarte simplu, m-am întors, fiindcă la un moment dat trebuie să te întorci să dai înapoi. Atât! Eu am avut un noroc foarte mare. Aici poate nu se găsea carne. Și poate nu se găseau alimente cum trebuie. Dar muzical, școala de muzică și seriozitatea, profesionalismul, profesorii, colegii mei, erau de top, de top!

Christian Badea, recunoscător și mândru de școala muzicală românească. „Cu ce mi-a dat România, eu am fost competitiv peste tot”

I.V.: Cât datorați profesorilor? Ați vorbit de școala de muzică.

C.B.: Foarte mult, foarte mult! Erau foarte serioși, erau foarte bine pregătiți, mulți dintre colegii mei care au plecat, cu ce le-a dat Școala de Muzică și Conservatorul de aici au plecat și au făcut o carieră excepțională acolo. Acum nu se mai poate fiindcă nivelul a căzut. Acum, dacă se duc afară, trebuie să o ia da capo, să își facă licența, să își facă masteratul, masterclass șamd. Dar înainte, cu ce mi-a dat România, eu am fost competitiv peste tot.  

I.V.: Adică școala românească era una competitivă.

C.B.: Da, absolut, absolut! Talentele erau deosebite, colegii mei erau unul și unul, profesorii mei erau grozavi, și mai era încă o chestie, eu nu cred că am auzit vreo laudă vreodată.

I.V.: Poate în somn, cum se spune, că pe copil trebuie să îl lauzi în somn...

C.B.: Nu știu, așa, poate s-a întâmplat, dar nu îmi aduc aminte să vină un profesor și să îmi spună „Bravo!” „A fost bine!” Niciodată! „Trebuie să mai faci așa și așa, haide du-te și studiază!”

Christian Badea, educat de Profesorul Mircea Bârsan, elevul lui George Enescu

I.V.: Care sunt profesorii care v-au marcat, v-au influențat?

C.B.: Ei, au fost destui. Am avut, pot să spun numai de unul, așa, care a fost foarte interesant, am avut mare noroc, aveam 10 ani, eram la Școala de Muzică, prin clasa a IV-a și am început Muzică de Cameră. Profesorul meu era Mircea Bârsan, care vorba aia, era elev al lui Enescu și era foarte, foarte cunoscut. Deci am început bine.

I.V.: Cu acest bagaj ați plecat din țară și apoi ați avut șansa să lucrați cu nume mari. L-ați pomenit pe Herbert von Karajan mai devreme. Dar o vreme ați fost în preajma lui Leonard Bernstein și ați lucrat cu el.

C.B.: Da!

Leonard Bernstein către Christian Badea: „Mulțumesc mult de tot, asta am vrut, asta aveam în minte! Asta voiam să aud!”

I.V.: La Festivalul Internațional de Film de la Veneția a fost premiera unui film dedicat lui Leonard Bernstein, „Maestro”, se cheamă, în regia lui Bradley Cooper. A avut un foarte mare succes.  Cum era să lucrezi cu Leonard Bernstein?

C.B.: Cu Bernstein era foarte pozitiv și foarte stimulant. De ce? Sunt dirijori, profesori, nu spun nume, cine sunt, că unii sunt aproape de casă, care se uită la tine și spun: „eu sunt un mare maestru, le știu pe toate, tu ești mic și prost; hai, îți spun eu cum se face. Încearcă să spună tot și „trebuie să mă imiți”. În acel moment, gata! Nu te mai dezvolți niciodată, pentru că devii o copie a maestrului, nu? Cu Bernstein era altfel. El folosea metoda socratică, el niciodată nu spunea „Eu sunt Bernstein, îți spun eu cum merge!” Nu! Vorbea de anumite pasaje, de anumite partituri ș.a.m.d. și te punea pe o anumită cale fără să îți dai seama și după aia te întreba ce părere ai. Și te duceai acasă, nu dormeai și îți găseai părerea. Și dacă nu era chiar perfectă, cel puțin era a ta. Cu alte cuvinte, erai convins și cel puțin făceai ceva cu tot sufletul, în loc să încerci să imiți pe altcineva. Asta e foarte important pentru că îți dădea încredere. Îți dădea încredere. Și pentru mine, cum să spun, nu mai contează nicio critică în cele mai faimoase ziare, după ce am primit de la Bernstein un lucru. Am făcut o piesă a lui care era foarte grea, de fapt, niște cântece cu orchestră, am avut niște cântăreți faimoși care toți tremurau în pantofi fiindcă nu erau ușoare, a trebuit să îi pun pe toți împreună, nu am avut repetiție, deci a fost greu, piesa fiind grea. S-a făcut la un concert, în cinstea lui, unde el a fost în sală. După repetiție, și după concert, a venit la mine și mi-a spus: „Mulțumesc mult de tot, asta am vrut, asta aveam în minte! Asta voiam să aud!” Când îți spune compozitorul că asta voia să audă, ai intuit-o și ai realizat-o, e cea mai mare confirmare pe care poți să o primești.

I.V.: Deci care e lecția vitală, esențială, pe care v-a predat-o Bernstein?

C.B.: El era cel mai grozav în a analiza modul în care compozitorul, procesul de compoziție și modul în care compozitorul se gândește să realizeze anumite lucruri. Asta e foarte important. De ce? Odată ce înțelegi baza, după aceea poți să aplici altor compozitori care nu mai sunt în viață să discute cu tine. Deci e o lecție extraordinară fiindcă te ajută pe toată viața.

I.V.: Bernstein e binecunoscut pentru lecțiile celebre care, slavă Domnului, au fost și televizate, multe dintre ele, pe care el le preda tinerilor. Dialogurile lui cu tinerii, încercând să îi aducă spre muzică, spre marea muzică!

C.B.: Au fost faimoase!

I.V.: Da, au fost faimoase, dar el era și un pedagog extraordinar!

C.B.: Și populare! Foarte populare. Au fost oameni care nu știau nimic de muzică și au început să meargă la concerte din cauza acestor concerte.

Christian Badea: „Dacă ai talent și primești educație, atunci sky is the limit!”

I.V.: Relația cu tinerii, cu publicul în general și cu noile generații. Cum facem să se preda sau să se atragă acest interes spre muzica clasică: cum putem crea nu un Bernstein, cred că ar fi nevoie de mai mulți, astăzi, ca să îi atragem pe tineri.

C.B.: Sunt mai multe moduri de a face acest lucru. În primul rând educația muzicală trebuie regândită, pentru că, nu știu, nu există secrete. Să ne uităm la școlile importante și la școlile care au succes și să facem ca ei. Fiindcă lucrurile se fac peste tot. Intră copiii într-o școală franceză, engleză, americană și primesc o educație excepțională. Educația nu îți dă talent, dacă nu ai talent, nu ai talent! Dar dacă ai talent și primești această educație, atunci sky is the limit, în momentul acela. Deci în primul rând educația. În al doilea rând, popularizarea. Și lucrurile acestea se mai fac, poate nu destul sau poate nu se fac la modul în care să aibă un impact extraordinar. Dar se fac. De pildă la Filarmonică se face seria „Clasic e Fantastic”, care e o serie excepțională și copiii sunt foarte fericiți. Eu am fost la primul meu concert, când m-am dus acolo să văd despre ce e vorba, am fost foarte plăcut surprins de un lucru: atmosfera în sală era o atmosferă de mare fericire. Era un fel de party, un fel de petrecere, copilașii erau fericiți, aproape că nu mai conta dacă suna bine sau nu: ei erau fericiți. Am fost fericit când am fost la Ateneu și aveam 7 ani. Și părinții tinerilor părinți tot așa erau foarte fericiți, pentru că copiii erau foarte fericiți, normal. Deci era o chestie foarte, foarte pozitivă.

Privind către noile generații. Christian Badea, optimist: „Tinerii sunt sclipitori!”

I.V.: Ați avut o întâlnire și la Facultatea de Litere, cu studenți de la Facultatea de Litere. Cum a fost dialogul, cum vi s-a părut?

C.B.: Dialogul a fost foarte interesant, în sensul că le-am povestit ce fac eu, anumite chestii din spatele scenei, ca să zic așa, că ei nu știu, dar ceea ce m-a surprins foarte plăcut a fost că după aceea a fost o sesiune de întrebări, iar la întrebări au venit cu niște întrebări extraordinare, foarte pertinente, foarte inteligente, chiar originale unele, deci tinerii sunt sclipitori.

(In)Cult în sala de spectacol? Christian Badea: „Oamenii care nu știu nimic de muzica clasică pricep cele mai ezoterice lucrări la cel mai înalt nivel. Asta v-o dau garantată”

I.V.: S-au împlinit 25 de ani de la moartea – că tot am vorbit de Bernstein – unui om care a făcut foarte mult pentru popularizarea marii muzici în România, Iosif Sava. Avea o emisiune Serata Muzicală TV, celebră, și el îl cita pe Tudor Vianu, cred. Spunea: îmi e frică de un tânăr care nu știe „Eroica”! Așa să fie?

C.B.: Eh, nu știu acuma, nu știu dacă să îi fie frică, în orice caz, e păcat! Acum sunt multe, multe chestii care se întâmplă, mai ales toată invazia asta a tehnologiei asupra personalității oamenilor, asupra creierului, asupra modului în care ei percep cultura. Totul se face pe mobil, totul se face în fragmente de 20 de secunde, dacă trece de un minut e prea lung, nu sunt pesimist, nu sunt pesimist! Cred că trebuie să ne facem treaba, să îi aducem și să le prezentăm ceva care este de calitate. Mai vreau să mai spun un lucru, cred că e important. S-a vorbit foarte mult și se continuă să se vorbească peste tot de popularizarea muzicii. În alte cuvinte: cum putem noi să simplificăm muzica clasică ca să priceapă oamenii care nu știu nimic de ea? Asta este o greșeală. Oamenii care nu știu nimic de muzica clasică pricep cele mai ezoterice lucrări la cel mai înalt nivel. Asta v-o dau garantată, de ce? Pentru că am văzut-o eu pe pielea mea. Două exemple: am făcut la un moment dat „Electra”. „Electra” de Strauss nu e exact „La Bohème” sau „Traviata”, ok? Și am făcut asta în SUA. Și o prietenă de-a mea care era în  board, acolo, o doamnă foarte implicată în dezvoltarea proiectelor, a invitat doi tineri. Doi tineri profesioniști. 20-30 de ani. I-a invitat. Și am zis: „Măi, de ce ai făcut asta, a fost o greșeală! Trebuiau să vină la Bohème”. Zice: „Nu!”, au fost așa de prinși și de impresionați de această „Electra” care e o nebunie, e una dintre cele mai grele de ascultat, încât imediat și-au făcut abonament. Al doilea exemplu e ce s-a întâmplat când am făcut proiectul „Parsifal” la Ateneu. Am invitat copii de la liceele teoretice. Deci vorbim de vârste de 16-17 ani, pe acolo. Au venit, a durat două ore, fără pauză, nu s-au mișcat. Mi-au zis oamenii care erau lângă ei, că s-au uitat, am fost interesat să aflu cum a fost, nu s-au mișcat. Absolut hipnotizați! Și după aceea profesorii lor le-au cerut într-un mic eseu să povestească cum s-au simțit, ce a însemnat pentru ei, și am primit unele din eseurile astea, și era foarte interesant; copiii ăștia fiind foarte inteligenți, încercau să găsească cuvinte și fraze și să pună ce au simțit cu ce era acolo. Era o încercare puțin neîndemânatică, dar era o încercare foarte onestă, și erau pasionați de spectacol. Erau pasionați! Era clar, se vedea din felul în care scriau! „Parsifal” e unul dintre cele mai ezoterice subiecte. Și Wagner nu e ușor. Deci uite!

Verdictul lui Christian Badea: „Festivalul Enescu e unul dintre cele mai importante din lume și oamenii își dau seama de asta. Acum câțiva ani i-am avut pe aceeași scenă pe Barenboim care dirija, și pe Radu Lupu, care cânta la pian. Păi unde se mai vede asta?”

I.V.: A fost un mare succes în 2016. Cum vi se pare publicul de la Festival? Nu vă întreb de publicul de la Filarmonică. Vă întreb de publicul de la Festivalul „George Enescu”, în evoluția diferitelor ediții pe care le-ați avut? E un public mai critic, mai competent în 2023, față de 2011, când l-ați întâlnit prima oară?

C.B.: Nu știu, e cam greu să spun, fiindcă Festivalul are atâtea evenimente și publicul, nu putem spune publicul în general, de ce, pentru că unii se pasionează mai mult față de marile orchestre, alții pentru soliști, alții vin la baroc, alții pentru operă, deci sunt diferite categorii. Cred că oamenii în mare, mare, mare parte vin din cauză că își dau seama că pot să audă muzică la cel mai înalt nivel, cu artiști de cel mai înalt nivel, ceea ce este un mare noroc. Ca să fii într-o țară nu, nu ești în SUA, nu ești la Londra, deci București e mai bine decât Londra, Londra nu mai are așa ceva. Dar Festivalul „Enescu” e unul dintre cele mai importante din lume și oamenii își dau seama de asta. Acum câțiva ani i-am avut pe aceeași scenă pe Barenboim care dirija, și pe Radu Lupu, care cânta la pian. Păi unde se mai vede asta?

I.V.: În 2013!

C.B.: Da, în 2013! Deci este un festival unde oamenii își dau seama că dacă vin la cât mai multe concerte vor auzi ce este mai bun în lumea asta. Mai sunt și snobi care vin și nu știu, vin numai așa, că festivalul e important. Dar nu cred că sunt mulți.

Câlcâiul lui Ahile în Festivalul Enescu. Christian Badea: „Aș vrea foarte mult ca să ne oprim să mai vorbim despre o sală de concert, și să o facem.”

I.V.: Cum vedeți viitorul Festivalului Enescu?

C.B.: Viitorul Festivalului? Eu am niște păreri mai diferite, în sensul că aș vrea foarte mult, și o să spun asta nu ca o noutate, dar aș vrea foarte mult ca să ne oprim să mai vorbim despre o sală de concert, și să o facem. Că tot vorbim, că tot vorbim cu propuneri, că una, că alta, hai, lasă-mă în pace! Hai să o facem că nu e sfârșitul pământului! Torrevieja, ok? Torrevieja are 70000 de locuitori, dacă îi are; are o sală de concert că am muri să avem o sală de concert așa. Și dacă vă duceți în multe orașe: Murcia, în Spania, are o sală de concerte excepțională! Celibidache era înnebunit de sala aia!

I.V.: Și mai aproape, pe la vecinii noștri, sunt săli de concerte, mai bune!

C.B.: În Polonia, mulțumesc, au făcut o sală de concerte superbă! Budapesta are o sală, Béla Bartók, o sală superbă, cu o acustică superbă, ș.a.m.d. Deci gata, gata cu scrisorile, cu vorbele, cu nu știu ce. Să se facă!

Sala Palatului, demult și acum: „În 2011 când am făcut concertele mele, bubuiau amplificatoarele, ziceai că a venit furtuna și e trăsnet”

I.V.: Cât de mult afectează la Sala Palatului, pentru că vorbim de concertele de acolo, calitatea sunetului, o sală care a fost gândită pentru congrese și nu pentru concerte?

C.B.: În primul rând toată lumea e conștientă și atunci toți știu, ca muzicieni, chestia asta și încearcă să se adapteze și să facă tot ce pot mai bine ca să iasă cum e într-o sală normală. În ultimele ediții s-a îmbunătățit mult sunetul, acusticieni au venit, au făcut o treabă bună, deci sună ok, sună ok acum, nu sună ca o sală de concert, dar nici cum suna o dată; mi-aduc aminte în 2011 când am făcut concertele mele, bubuiau amplificatoarele, ziceai că a venit furtuna și e trăsnet, tunet, era penibil!

Cine aplaudă muzica clasică în România? Christian Badea: „Publicul este interesat. Noi nu avem apatie aici”

I.V.: Într-o discuție pe care am avut-o în urmă cu doi ani erați foarte optimist că după pandemie lumea se va întoarce la filarmonică, la operă, va fi explozie de relații sociale și o întoarcere către fenomenul cultural. Astăzi, când vorbim, sunteți la fel de optimist?

C.B.: În primul rând că s-au întors, deci am avut dreptate. La Filarmonică e plin, majoritatea concertelor sunt sold out, la Operă tot așa, destul de plin. Acum, publicul s-a schimbat. Fiindcă există totuși o generație mai în vârstă care era foarte fidelă și care avea abonamente, și care mai cu vârsta, mai cu COVID, mai cu un pic de grijă să nu fie în mijlocul unei săli unde mai răcește cineva, nu prea mai vin ei la concerte, dar vin alții mai tineri. Atunci s-a schimbat un pic și gustul, dar aceasta este evoluția. În orice caz, publicul este interesat. Noi nu avem apatie aici. Ceea ce este grozav! Foarte bine!

Sălile de spectacol post-COVID. Dirijorul Christian Badea: „Metropolitan Opera nu merge bine. Maximul lor a fost 64% din sală până acum un an.”

I.V.: Comparativ cu alte țări cum vi se pare că stăm?

C.B.: E greu de spus, fiindcă în primul rând că nu mai călătoresc, de când cu COVID-ul a devenit absolut ridicol din multe puncte de vedere și aici chiar că nu vreau să intru în temă, dar suntem ok, suntem ok! Acest fenomen de întoarcere la operă, la spectacol, există și în alte locuri. Acum sunt anumite variații, spre exemplu, Metropolitan Opera nu merge bine. Maximul lor a fost 64% din sală până acum un an. Dar erau la maximum 64% și de multe ori doar jumătate de sală. Ceea ce nu e bine.

Secretele marilor săli de spectacol. Christian Badea: „Concertgebouw are 2 secunde și ceva de ecou. Când vine publicul se taie din acest ecou și rămâne exact ceea ce trebuie. Dar la început e un șoc”

I.V.: Ați dirijat la Metropolitan de peste 100 de ori, ați fost în multe săli din lume. Unde e sala în care v-ați simțit cel mai bine, ca într-un templu, atunci când dirijați? Sala ideală pentru Christian Badea?

C.B.: Au fost vreo câteva. În primul rând la Metropolitan. Are 4000 de locuri. Dar nu simți că are 4000 de locuri, e făcută într-așa fel încât pare mai mică, pare mai comodă, totul este cum ar trebui să fie, în sensul, pentru mine, la Operă, toate unghiurile, tot ce trebuie să văd, tot ce trebuie să aud e așa cum trebuie, deci mă simt foarte liniștit. Acum, bineînțeles, se adaugă și orchestra, care e nemaipomenită, și se adaugă și corul, care e tot așa. Deci imediat ai o încredere extraordinară în cei cu care lucrezi, fiindcă își știu meseria la maxim. Teatro Colon în Buenos Aires, e faimos pentru acustică. Tot așa, 4000 de locuri, nu arată de stadion, un public extraordinar, care vine cu pasiune argentiniană pentru operă, e mare plăcere și sună foarte bine. După aceea sunt săli de concert ca spre exemplu Suntory Hall, în Tokyo, în care tot așa, te simți foarte bine, comod, sunet excepțional, acustică formidabilă, Concertgebouw, care e ciudățel. Prima dată când am făcut acolo, am făcut „Mandarinul Miraculos”. Și „Mandarinul Miraculos” e în primul rând complicat și în al doilea rând lucrurile se schimbă micrometric. La repetiție, lucrurile sunau ca într-o sală de baie, pentru că Concertgebouw are 2 secunde și ceva de ecou. Și nu mai știam ce să mai fac, și muzicienii mi-au zis: „Nu avea grijă, mergi înainte, noi cântăm... când vine publicul, va fi perfect!” Și într-adevăr, când vine publicul se taie din acest ecou și rămâne exact ceea ce trebuie. Dar la început e un șoc.

Christian Badea vrea să se audă „Lady Macbeth  din districtul Mtsensk” la Festivalul Enescu: „Este ceva absolut genial!”

I.V.: Dacă ați recomanda celor tineri trei compozitori de operă și trei de creații simfonice, care ar fi aceia?

C.B.: E greu, știu, oamenilor le plac alte lucruri decât ce îmi place mie. Pot să vă spun ce îmi place mie. Trei preferați. La operă, în ordine „Parsifal...”

I.V.: Deci Wagner.

C.B.: Da, Wagner, dar mai ales „Parsifal”, „Othello” de Verdi și Șostakovici, „Lady Macbeth  din districtul Mtsensk”. E o operă absolut genială, pe care de multe ori am discutat cu Mihai Constantinescu la Festival, să o facem, și nu a mers fiindcă e cum să spun, grea, complicată și nu se poate face în regim de festival, nu se poate face în două zile. Deci aia trebuie lucrată. Foarte mult aș vrea să o aduc publicului românesc pentru că este ceva genial, absolut genial. A scris-o când avea 26 de ani.

I.V.: Astea sunt cele trei opțiuni.

C.B.: Astea sunt cele trei opțiuni. Da, la simfonică e mai complicat, sunt mai multe. Tot așa, diferite.

I.V.: Care ar fi primele trei?

C.B.: Depinde, trec prin perioade. În unele perioade îmi place Elgar, în altele îmi place, eu știu, Strauss. Strauss îmi place, da!

Secretul muzicii: „Natura umană e aceeași! Compozitorii sunt păpușari ai sufletului!”

I.V.: Ce are muzica numai al ei și nu are nicio altă artă? De ce ar trebui să îmbrățișăm muzica?

C.B.: Muzica are ceva, bine, și alte arte au, spre exemplu pictura, poate să aibă așa ceva. Muzica... la operă avem cuvinte, scenă, tot. Acum vorbim de muzică pură, deci de orchestră care cântă o piesă sau o simfonie. Muzica trece de tot. Se duce direct la suflet. Are imediat efect și nu contează cât de educat ești, nu contează din ce cultură vii, muzica merge direct la suflet. Vorbim de piese scrise mai mult de 100 de ani în urmă. „La Bohème”, spre exemplu, de Puccini. Dacă faci „La Bohème”, eu știu, în Indonezia, sau în America de Sud, sau în Nordul Rusiei sau în Sudul Australiei și e făcută bine, reacția e aceeași. La sfârșit toată lumea plânge pentru Mimi, asta e! Deci într-un fel, la un moment dat am zis că compozitorii sunt un fel de păpușari, așa cum păpușarii mișcă păpușile cu sforile, ei sunt păpușari ai sufletului. Trag aceste sfori și toată lumea merge cu asta! Natura umană e aceeași!

Christian Badea: „S-au văzut talente care s-au dat peste cap și care nu au realizat nimic fiindcă nu au avut această disciplină și acest profesionalism și alții care nu au avut atâta talent dar care au realizat lucruri foarte frumoase din cauză că au muncit.”

I.V.: La ce ține Christian Badea cel mai mult, care e valoarea la care ține cel mai mult?

C.B.: Sunt mai multe... ca muzician, este... ok, am mare respect și admirație pentru talent. Cu cât talentul este mai mare, cu atât am mai multă admirație. E rar. Dar e foarte, foarte important că nu toți pot să aibă acest tip de talent, ca să fii, să muncești, să fii profesionist și să fii cinstit. Și asta este câteodată mult mai important fiindcă s-au văzut talente care s-au dat peste cap și care nu au realizat nimic fiindcă nu au avut această disciplină și acest profesionalism și alții care nu au avut atâta talent dar care au realizat lucruri foarte frumoase din cauză că au muncit. Asta e foarte important. Și lipsa de ipocrizie.

Cristian Badea: „Când dirijez, nu mă gândesc nici la public, nici la cronici. Toată lumea are nevoie de o poveste!”

I.V.: Când dirijați vă gândiți la public, la cronicarii muzicali sau la drumul dvs., la scopul dvs.?

C.B.: Nu mă gândesc la public, nici la cronici. Singurul lucru pe care îl fac când dirijez – e greu, fiindcă acum e, cum să spun, un proces foarte complicat și în același timp foarte simplu – aproape că nu mă gândesc, în sensul că știu unde merge piesa, știu unde merge opera sau simfonia, mă ocup de lucrurile tehnice care au nevoie de ajutor sau de, eu știu, îndemnare  sau ce o fi, dar în același timp trebuie să am clară ideea fluxului muzicii, asta e cel mai important. În sensul următor: publicul, oamenii în general, când au de a face cu muzică scrisă foarte bine sau cu artă în general, cu drag, cred că cu drag se reîntorc la niște lucruri de bază care sunt adevărate, simple și care îți merg la suflet. Două lucruri care se duc la suflet: ce ai auzit, ce ai învățat când erai foarte, foarte mic în brațe la mama. Și aceste două lucruri sunt vocea mamei, care îți cânta, și vocea care spunea o poveste. O poveste! Toți au nevoie de o poveste. Nu vedeți, în multe filme, avem filme unde se întâmplă tot felul de urmăriri de astea, cu mașini, puști, chestii, explozii; da, bun... Dar filmul care spune o poveste, adevărat, cinstit, filmul ăla prinde. Reacția publicului: publicul e sincer în acel moment. Și asta e una. Vocea umană este cea care a auzit-o copilul ăla prima. Și asta i-a rămas. Și atunci de ce răspundem noi la cântăreți? Cum răspundem? De multe ori răspundem cum să spun, emoțional, și câteodată chiar isteric. De ce? Pentru că vocea umană ne apasă niște butoane emoționale pe care nu avem cum să le evităm.

Profesionalismul care te face fericit. Cristian Badea: „Te uiți la o partitură, eu nu am nevoie să aud. Nu am nevoie să aud! Scot o partitură și o aud în capul meu. Și m-a făcut fericit. Și asta în timpul COVID-ului a fost foarte important, foarte important, că era tăcere mondială.”

I.V.: E o temă pe care nu am evitat-o, dar pe care nu am adus-o în discuția noastră astăzi, și pe care ați vrea să o abordăm?

C.B.: Am discutat multe, să mă gândesc... rămân foarte optimist, în  sensul că noi, cel puțin, muzicienii, avem un mare, mare avantaj. Suntem întotdeauna în contact cu geniul uman. Deci suntem super norocoși pentru că în momentul când te simți prost, te așezi la pian sau cânți ceva, sau asculți ceva, sau te uiți la o partitură, eu nu am nevoie să aud. Nu am nevoie să aud! Scot o partitură și o aud în capul meu. Și m-a făcut fericit. Și asta în timpul COVID-ului a fost foarte important, foarte important, că era tăcere mondială. Mă întorceam la prieteni. Și mai e încă ceva. Compozitorii, muzica, compozitorii ăștia mari niciodată nu trădează, ei sunt prieteni pe viață, sunt susținători pe viață, sunt așa un fel de niște giganți din aceștia buni, bonomi, care întotdeauna te ajută și îți dau. E o senzație extraordinară. Mă apuc de o partitură de Wagner și gata, știu ce o să se întâmple. O să fie bine!

Îndemnul lui Christian Badea: „Dacă nu mergeți la concerte, neapărat să vă duceți, și la cât mai multe! Deci faptul că sunteți acolo, că ascultați, că aveți sufletul deschis, că vorbiți cu oamenii, e foarte pozitiv, și vă face bine!”

I.V.: Mulțumesc pentru această oră de muzică și în final aș vrea să vă rog să adresați un gând deopotrivă celor care merg la Festivalul Internațional George Enescu și urmăresc podcastul meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.

C.B.: Ar fi destul de simplu: dacă mergeți, continuați să mergeți la cât mai multe concerte, și continuați să aflați lucruri despre lucrările pe care le auziți, pentru că unele sunt mai ezoterice, cum a fost acum Turangalîla, Simfonia lui Messiaen, pe care a dirijat-o Sir Simon Rattle,  care este o piesă absolut fabuloasă, dar față de care lumea e un pic incertă, ce să creadă; dar este grozavă. Dacă nu mergeți la concerte, neapărat să vă duceți, și la cât mai multe! Deci faptul că sunteți acolo, că ascultați, că aveți sufletul deschis, că vorbiți cu oamenii, e foarte pozitiv, și vă face bine!

I.V.: Vă mulțumesc și vă așteptăm în toamnă în cadrul stagiunii Filarmonicii George Enescu.

C.B.: Mulțumesc și eu!