Oare de ce Dan Puric nu a rămas actor?

0
0

Urmărind toată tevatura mediatică legată de Dan Puric din ultimele zile, m-am întrebat de ce oare Dan Puric nu a rămas actor, dansator, coregraf. Dan Puric este de departe un artist extraordinar. De ce însă trebuia să devină el ceea ce nu este, adică un "teolog" ratat?

Dan Puric a devenit, în ultima vreme, mai cunoscut  de la televizor, prin dezbaterile şi conferinţele pe care le susţine despre spiritul românesc şi despre ortodoxie.  A început, de câţiva ani, să scrie cărţi în acelaşi registru: „Cine suntem?“, „Omul frumos“, „Fii demn!“ etc. În discursul actorului predomină recursul la valorile creştine, cel mai adesea fiind invocate cuvintele: mamă, familie, neam, martiri, istorie, închisoare, basm şi folclor.

Lumea de bună-credinţă îl urmăreşte. Popularitatea sa a crescut vertiginos. De ani buni, televiziunile se bat să-l aducă în studiouri, pentru că artistul-misionar le aduce un rating extraordinar.

M-am întrebat adeseori cum a ajuns Dan Puric să facă un adevărat apostolat pentru românism şi pentru credinţa ortodoxă.  Am făcut chiar şi un interviu cu el, în "Adevărul", pe această temă. L-am lăsat să se justifice. Am încercat să-l înţeleg. Sincer. 

Mi-a povestit cum a ajuns el la Dumnezeu: întâlnirea cu Părintele Iustin de la Petru-Vodă a fost esenţială.

"Când am ajuns la Petru Vodă, m-au impresionat ochii de icoană ai părintelui Iustin, stareţul acestei mănăstiri. Suferinţa din închisorile comuniste i-au întărit părintelui esenţa voievodală.  Părintele Iustin mi-a povestit că atunci când a intrat în închisoare a văzut pe geam o nuieluşă, iar când a ieşit din temniţă aceasta se transformase într-un copac. În curtea mănăstirii l-am întâlnit şi pe părintele Atanasie, care a suferit şi el în temniţele comuniste, om de o cultură enciclopedică. Părintele Atanasie intrase de vreo opt ani la mănăstire. Avea tonul lui Mihai Eminescu, inteligenţa lui Nae Ionescu şi o bucată din sufletul lui Iustin Pârvu. 

Întâlnirea cu el şi cu părintele Iustin au fost esenţiale pentru drumul meu spiritual şi pentru reîntoarcerea mea la Dumnezeu", mi-a povestit Dan Puric.

Din păcate, pentru Dan Puric şi pentru versiunea susţinută de el, s-a întâmplat să cunosc bine fenomenul naţionalist de la Petru-Vodă. Mâna dreaptă a Părintelui Iustin Pârvu, ieroschimonahul Ioan Şişmanian, mi-a fost o vreme duhovnic, iar acum mi-a devenit unul dintre cei mai apropiaţi prieteni. Am aflat, astfel, că adevărul este altul decât acela pe care Dan Puric l-a spus în interviul pe care mi l-a acordat: părintele Iustin Pârvu, cel despre care Dan Puric spune că i-a fost unul dintre modelele spirituale, l-a renegat pe artistul-apostol.  

Părintele Iustin Pârvu i-a reproşat lui Dan Puric că a transformat, cu ajutorul harurilor sale actoriceşti, tot misionarismul său ortodox într-o prosperă afacere, din care banii curg pe bandă rulantă.

Un bilet la o conferinţă despre Dumnezeu, susţinută de Dan Puric în săli arhipline, e foarte scump, costă câteva milioane de lei vechi. În rest, ce ar mai fi de spus?

Toată tevatura mediatică de care am avut parte în ultimele zile a fost doar mult zgomot...pentru nimic. Problema legată de Dan Puric vine dintr-un alt gen de impostură.

Dincolo de toată credinţa sa proclamată pe toate canalele mediatice, Dan Puric îmi lasă un teribil gust amar.

Mie mi-e dor de artistul Dan Puric.

Nu am să uit niciodată spectacolul "Vis" cu Dan Puric, pe care l-am văzut, într-o noapte de vară, sub cerul Sighişoarei.

Atunci, emoţionată, i-am luat primul interviu. Vi-l dăruiesc acum şi dumneavoastră.

Şi-l rog pe Dan Puric să redevină ceea ce este: un mare, mare artist.

INTERVIU

"Dan Puric a adus un Vis la Sighişoara

Dan Puric a dansat în faţa a 5.500 de spectatori  în a doua seară a Festivalului de Artă Medievală, ediţia din 2005, şi a adus astfel un Vis la Sighişoara. A cucerit fără vorbe publicul tânăr, prin pantomimă şi teatru îmbinat cu dans contemporan, mişcări din artele marţiale, step şi joc popular românesc.

A parodiat, a improvizat şi, după două ore de one-man-show, aproape s-a prăbuşit pe scenă de sfârşeală. „Nu m-am prăbuşit, m-am închinat”, a explicat artistul mai târziu.

Cum vi s-a părut această ediţie, din 2005, a festivalului medieval?

Nu au mai fost drogaţi printre ziduri şi nici cretinoizi pe bandă, ca în anii trecuţi. Cetatea asta devenise o mare manea, care se numea festival medieval. Sunt bucuros că în publicul de la Sighişoara, în pofida procesului de mitocanizare la care e supus de televiziunile din România, a rămas o dimensiune curată şi neîntinată. Publicul a fost talentat în seara asta şi am simţit că efortul meu nu a fost în zadar.

Spectacolele mele sunt terapeutice. Valoarea adevărată e intoleranţa faţă de ceea ce nu e artă adevărată. Trebuie să existe o aristocraţie a valorii şi să nu mai tolerăm kitsch-urile. Dacă ar mai exista un Toma Caragiu, un Dem Rădulescu, un Amza Pellea, tinerii ar mai avea nişte modele. Istoria se rescrie şi prin noi, artiştii.

Care au fost deficienţele de organizare a spectacolului?

Am avut o problemă cu scena, iar lumina a fost discotecă. Scena nu a fost amplasată cum trebuie. În construcţia unei scene există un raport energetic, care trebuie respectat. Aşa, a fost greu şi pentru mine, şi pentru public...

A trebuit să tai din mine ca să iasă bine...

Cum aţi structurat spectacolul? De ce l-aţi numit Vis?

Cu unele secvenţe din spectacol am participat la festivaluri internaţionale, cu altele am fost în baruri de noapte ca să-mi câştig existenţa, cu altele m-am rugat. Am pus toate aceste momente într-o ordine normală şi a iesit un „vis”, nu ca o stare de beţie şi de drog, ci ca o îmbunătăţire a condiţiei noastre, ca o tămăduire pe care arta o poate da spiritualităţii. Poporul ăsta a dăinuit datorită capacităţii sale de a visa, în ciuda unui Ev Mediu prelungit...

Cum i-aţi privit pe tinerii din jur?

Am simţit că trebuie să pregătesc altceva pentru acest public tânăr, care în mare parte nu a auzit de mine, şi să le dau un spectacol bun. Altfel, făceam varietăţi. Copiii aştia care vin la Sighişoara au nevoie de ceva mai mult decât de un divertisment facil. Printre mormane de kitsch, trebuie să faci şi lucruri bune. Ăştia micii nu au nicio vină.

Aţi dansat până la epuizare. O femeie de lângă mine vă compătimea: „O să se rupă în două băiatul ăsta, nu se mai opreşte...”

Puteam să mă opresc în momentul de maximă excitaţie a publicului, dar nu am vrut pentru că nu m-a interesat izbânda mea, ci izbânda mesajului meu.

Părintele Stăniloae a spus că cel mai important discurs este umorul şi, la sfârşit, o rugăciune. Dar să avem grijă să nu transformăm umorul în băşcălie.M-am apropiat de biserică într-un moment de maximă criză existenţială pe plan personal, dar fiind şi foarte dezamăgit de ceea ce se întâmplă în societatea şi mai ales în politica românească. M-am întors ca o rachetă la Dumnezeu, fără să fiu habotnic. Eu fac artă creştină, care este o punte spre Dumnezeu, şi nu neapărat artă bisericească, care e strict legată de biserică. Spectacolele mele Don Quijote, Visul mărturisesc credinţa şi căutarea mea a lui Dumnezeu. Tot dorul meu de Dumnezeu se regăseşte în arta mea. Cartea care m-a influenţat în mod decisiv este Sfântul închisorilor-Mărturii despre Valeriu Gafencu".

(Interviu realizat în august 2005 şi publicat în volumul 30 de interviuri eveniment, de Simona Chiţan, Editura Tritonic, 2008)
 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite