Ne auzim la premieră, tată!

În urmă cu un an, când groparul ţi-a scos craniul din groapă şi ţi-a strâns oasele într-o faţă de pernă, am crezut că socotelile noastre s-au încheiat definitiv: tu m-ai văzut când m-am născut, eu te-am văzut când te-au deshumat. M-am înşelat, băi, tată!

Ne-am găsit cu toţii în biroul regizorului: patru bărbaţi trecuţi binişor de 40 de ani. Bărbaţi împliniţi, s-ar putea spune, cu slujbe, cu familii, fiecare cu o carieră în spate, cu premii, cu responsabilităţi şi frustrări. Emoţionaţi. Ne îmbrăţişăm, ne batem pe umeri, ne întrebăm fără rost, ce mai faci, pe unde eşti?, nu ne-am mai văzut de vreo 10 – 12 ani. Regizorul a pus la cale întâlnirea, nu aşa, de „florile mărului“, ci cu un scop precis: să înregistrăm spectacolul radiofonic, să muncim! Doi actori, regizorul şi eu, autorul.

Actorii beau cafea, eu şi regizorul fumăm. Trecem în revistă copiii pe care-i avem şi apucăm să povestim câte o păţanie din viaţa noastră de părinţi. Apoi, ne plângem de durerile care au început să ne tulbure picioarele, rinichii... Trebuie să ne obişnuim că nu mai suntem tineri. Suntem patru bărbaţi aşezaţi. Regizorul dă semnalul de plecare, mergem! Ne urcăm într-un microbuz al radioului, pornim pe autostradă spre Bolintin (din Vale, din Deal, habar n-am!), spre locul de înregistrare. Mergem cu sunetiştii după noi. (Ce mişto ar fi fost să mergem cu lăutari după noi, băi, tată!) 

Asta era dorinţa ta bolnăvicioasă, băi, tată: să mă urmăreşti, să vezi cum mă descurc în viaţă! 

Mi-e teamă de locul în care trebuie să ajungem. Dar aşa se fac acum spectacolele de teatru radiofonic, în aer liber, nu în studio, ca să surprindă sunetele vieţii. şi mă gândesc de câte ori mi-ai spus în viaţa ta că ţi-ai dori să te prefaci într-o umbră, în Omul Invizibil sau într-o muscă şi să mă urmăreşti să vezi cum mă comport în lume, cum vorbesc şi cum mă descurc în viaţă. Asta era dorinţa ta bolnăvicioasă: să mă urmăreşti, să vezi cum mă descurc, pentru că tu erai convins că n-am să mă descurc de bleg ce sunt. Dar uite că tu ai devenit o umbră şi eu te urmăresc. În scrisul meu. Nu te las în pace, poftim!, facem un spectacol pe textul meu, pe care l-am trăit în urmă cu un an. Acum ştii de ce îmi este frică.

Ajungem la casa aleasă de regizor, într-un sat. Zăpada scrâşneşte sub tălpile noastre. Regizorul a dorit să prindă ultimul ger al iernii. Încep repetiţiile, sunetiştii îşi reglează microfoanele, se aud ciorile cum croncănesc, latră câinii vecinilor, regizorul arată locul desfăşurării acţiunii în curtea acoperită de zăpadă, fiecare îşi face treaba, numai eu stau şi mă uit cu mâinile în buzunare şi cu sufletul îngheţat. Mă uit la actorii care îmi joacă viaţa din urmă cu un an, când groparul mi-a arătat ţeasta ta pe care a scos-o din pământ, şi am un sentiment apăsător. Nici nu pot să mă bucur de jocul lor şi să-i aplaud, pentru că tu eşti pe undeva pe aici, un spectator, o umbră rezemată de un pom, te uiţi numai la mine, care am scris despre tine şi despre viaţa mea crispată de moartea ta, şi mă judeci.

M-am convins: nu e pace între noi. Viaţa mea şi moartea ta au ajuns să fie jucate, să se confrunte într-o altă lume: arta spectacolului. Ne auzim la premieră, tată!