„Naţionalizarea financiară” şi un păcat fatal

0
0

Activele financiare au depăşit de câteva ori nivelul PIB-ului în numeroase ţări europene, cazurile Irlandei, Islandei, Ciprului fiind cele flagrante. Europa are şi particularitatea, faţă de SUA, că depinde mult mai mult de bănci decât de piaţa de capital.

O corecţie a supra-financializarii (la care m-am referit adesea în paginile ZF) este necesară, este în fapt inevitabilă. Aşa s-a întâmplat şi după Marea Depresiune din secolul trecut prin falimente în serie. Acum guverne şi bănci centrale caută să evite un dezastru economic. Dar deleveraging-ul (n.r. - reducerea gradului de îndatorare) se produce lent. Supra-financializarii îi corespunde o supra-îndatorare a sectorului privat, a gospodăriilor, guvernelor.  

În Ziarul Financiar din 25 martie Cristian Hostiuc vede o corecţie a supra-financializarii prin  ”€œnaţionalizare financiară”, care ar privi depozitele din bănci, mai ales cele mari. Această teză merită toată atenţia, mai ales că porneşte de la o constatare corectă: că există creanţe mult mai mari asupra sistemului decât resurse disponibile. Dar există probleme cu teza menţionată, cum voi arată mai jos.

O diminuare prin confiscare a depozitelor ar părea o cale de a aduce în echilibru active şi pasive ale băncilor.

Acolo unde credite şi plasamente neperformante  sunt în volum mare ajustarea lor la valoarea de piaţă nu ar aduce automat banca în insolvenţă dacă simultan ar descreşte pasive (depozite). Ai zice că aşa se evită eşecul în serie.

Dar, cum afirmam în ZF din 22 martie făcând referire la episodul din Cipru, impozitarea tututor depozitelor este riscantă nu numai prin precedentul creat. Miezul  problemei este acesta: a nu mai garanta depozitele oficial asigurate (deci nu ne referim la taxarea venitului din depozite la termen) poate duce la ieşire masivă de lichidităţi din bănci, la panică, care ar conduce la prăbuşirea întregului sistem. Adică invităm necazul în casă! Nu întâmplător a fost adoptată în UE garantarea depozitelor de până la 100 000 euro după dispariţia lui Lehman Brothers. Şi BCE, din iarna 2011/12, a adoptat conduita de împrumutător de ultimă instanţă efectiv. Ce vreau să spun este că o tentativă de a ţine pe linia de plutire finanţe publice şi bilanţuri bancare prin confiscarea, fie şi parţială, de depozite este o cale infernală. Vedem că în Cipru s-a renunţat la ”€œtaxarea” depozitelor garantate. Şi BCE este gata să intervină la nevoie.

Hostiuc aminteşte despre naţionalizarea unor bănci, însă exemplul folosit este nepotrivit. Acolo au fost naţionalizate afaceri bancare pentru a le salva, pentru a salva banii deponenţilor (deşi în mod paradoxal, tot cu cu resurse ale plătitorilor de taxe şi impozite). Acea naţionalizare a avut loc întrucât falimente bancare ar fi condus la colapsul întregului sistem. Este drept că s-a recurs în cazul Greciei la forţarea asumării (prin bailinig in) de pierderi de către creditori deţinători de obligaţiuni, adică investitori dintre care unii (fonduri de risc) le achiziţionaseră pe piaţa secundară la discounturi foarte mari.

Trebuie să facem, însă, distincţie între cei care îşi plasează disponibilităţi băneşti în depozite bancare ca economisire şi investitori, care sunt obişnuiţi cu riscuri. A spune cetăţenilor că depozitele lor nu mai sunt garantate ar fi un mesaj cumplit transmis de guverne.

Nu întâmplător ministrul de Finanţe olandez, devenit şef al eurogrupului, abia a făcut faţă reproşurilor în Parlamentul European săptămâna trecută. Şi luni a fost nevoit să retracteze o declaraţie nu cugetată îndeajuns. Iar un raţionament de genul, taxăm depozite pentru a face că oamenii să consume mai mult (adică să nu mai economisească) este o prostie. Nu distrugi un sistem bancar în încercarea de a stimula consumul..Făcând aceste afirmaţii nu mă fac avocatul băncilor. Eu consider că sistemul bancar (industria financiară) extrage de mulţi ani o rentă necuvenită de la restul economiei, că trebuie să se îndrepte lucrurile în această privinţă. Dar nu pot face abstracţie de riscuri sistemice.

Psihologia deponenţilor trebuie pusă în relaţie cu percepţii diferite privind starea economiilor din zona euro, din UE. Scurgeri de bani dinspre Sud către Nord au avut loc şi până acum. S-au mai potolit după declaraţiile lui Mario Draghi şi intervenţiile BCE. Dar dacă oamenii ajung să se teamă pentru siguranţa depunerilor se poate trece de un tippping point. S-ar pierde mai mult încrederea în bănci. S-ar eroda mai mult încrederea în guverne. Şi s-ar accentua fractura între Nord şi Sud în zona euro, printr-o fugă a depozitelor. Unele guverne ar fi obligate să pună restricţii la mişcarea de fonduri, ceea ce ar contrazice regulile "pieţei unice". Am cunoaşte tendinţe mai puternice de fragmentare. Vorbe ca şi acţiuni rele cauzează stricăciuni mari.

Dacă nu prin confiscare (naţionalizare) atunci cum să aibă loc echilibrarea? Există modalităţi de a reduce valoarea activelor financiare (creanţelor) în timp.

Una este taxa prin inflaţie. Şi este probabil să avem inflaţie mai înaltă în Europa şi în SUA mai devreme sau mai târziu, care nu va fi exprimată simetric de valori ale activelor reale şi financiare; aceasta ar însemna, între altele, dobânzi reale negative (aşa numita represiune financiară). Injecţiile de lichiditate masive vor ieşi din ”capcana lichidităţii” până la urmă. Boom-ul de la burse în SUA aici îşi găseşte explicaţia de bază, nu în revenirea clară a economiei americane. Ţintirea unui PIB nominal, ca schimbare de regim de politică monetară, are în vedere şi această situaţie.

O altă modalitate este impozitarea veniturilor, a averii. Nu pentru avantaje în sine, ci pentru că este de preferat unei confiscări/naţionalizări, fie şi parţială, de depozite, care poate duce la prăbuşirea sistemului în ansamblu. Acum câţiva ani, Alessandro Profumo, fostul boss al Unicredit, actualmente la Monte Paschi di Siena, propunea o taxă de solidaritate prin impozitarea averilor a€“ca o soluţie de vremuri de restrişte (criză fiind un război în timp de pace).

Drept este că a impozita mai sever venituri şi active diverse poate afecta creşterea economică prin dezavuţire (wealth effect), printr-un efect precauţionar. Şi aici vedem ezitările guvernelor în a recurge la asemenea măsuri, deşi ţările ameninţate de dezechilbre externe mari au recurs la austeritate ieşită din comun.

Dar, a lua din depozitele cetăţenilor este calea  mai periculoasă, este un păcat fatal.

Hostiuc vorbeşte de depozite mari, care nu ar mai fi sigure. Dar această supoziţie este problematică. De pildă, oamenii, în afară probabil de cei foarte bogaţi, îşi pot sparge depozitele pentru a beneficia de garantare; aşa ceva se practică. Nu mai amintesc că atracţia UE ca zonă pentru investitori ar fi sever afectată. Iar Europa are nevoie de investiţii din afară.

Activele financiare, dacă ar fi uniform distribuite în economie, nu ar crea o problemă în dezumflarea ”bulei” speculative; s-ar anula între ele numeroase creanţe şi pasive. Dar distribuţia nu este uniformă şi nici privind aceleaşi categorii de active şi pasive; intervin şi non-rezidenţii în ecuaţie. De aceea nu există o cale uşoare de a realiza dezintermediere (deleveraging). În Cipru s-a ales ”taxarea” depozitelor mari deoarece nu erau garantate, ceea ce nu este un detaliu fără relevanţă. Vreau să spun că s-a respectat o regulă valabilă în UE.

Europa (UE) are nevoie de timp şi de investiţi externe pentru a recâştiga vitalitate. Este o situaţie istorică inedită, extraordinar de dificilă şi la care soluţii facile nu există. Va curge încă multă sudoare şi vor fi vărsate multe lacrimi.

Dar revin la teza pe care o susţin, este o greşeală să credem că ”€œnaţionalizarea financiară”, în zona bancară, este calea mai bună; mai ales dacă este vorba de depozite garantate. Riscăm să picăm din lac în puţ. €

”Naţionalizarea financiară” prin confiscare de depozite (fie şi parţială) merge şi contra logicii Uniunii Bancare (UB), care ar putea fi ieşirea din impas. UB implică o schemă colectivă de garantare a depozitelor şi restructurări bancare controlate (prin mecanismul de rezoluţiune), adică vor putea dispărea bănci fără contagiune. UB ar rupe legătură ombilicală între datorii suverane şi situaţii bancare.

Însă, dacă se recurge la ”€œnaţionalizare” demersul de constituire a UB devine o fantasmă. Ce să mai facă supraveghetorul unic din zona euro? Să monitorizeze corectitudinea confiscării de depozite şi să asiste la sfârşitul sistemului bancar? Poate numai dacă o voce divină ar fi atât de convingătoare încât ar induce cetăţenii UE să doneze o parte considerabilă din depunerile la bănci şi alte instituţii financiare pentru a salva economia europeană. Dar este realist aşa ceva? Ce am văzut în Asia în timpul crizei din 1997-1998, cu cetăţeni care îşi donau din avutul propriu, a pornit de la apeluri ale guvernelor; nu a fost un act de confiscare. Există şi varianta unei ”€œwar economy” (economie de război) ca sistem de comandă în largă măsură (unde se practică rechiziţionări), dar atunci am ieşi din registrul economiei libere. 

Drept este că fără eforturi comune, fără costuri şi pentru creditori/investitori nu se va ieşi la liman.

În fond, sistemul nu poate fi viabil prin socializarea recurentă a pierderilor (care afectează deponenţii din banci ca plătitori de taxe şi impozite) şi protejarea câştigurilor unora mereu.

Şi demersul de a limita (reduce) veniturile în industria financiară are sens. O analiză Bloomberg arată că dacă ar fi reduse cu cca 30% veniturile în industria financiară s-ar recapitaliza bancile şi alte entităţi (deci nu pe cheltuieli publice).

Între a confisca depozite, cu riscul de a stârni panică şi a reduce salarii şi bonusuri ce este preferabil? A doua modalitate de corecţie nefiind singura.

Acest text a fost publicat prima dată în Ziarul Financiar. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite