Marea ofensivă rusă de iarnă din Ucraina, un plan fără sorți de izbândă. Interviu cu colonelul SRI (r) Tudor Păcuraru

Dacă Rusia ar fi „inversat cursul războiului”, azi ar fi pe drumul Kievului și nu ar bate pasul pe loc, cu prețul a mii de morți, pe la Cuca Măcăii, prin sate care nici nu apar pe hărțile rutiere. Dar propaganda rusească e bine lucrată și, în ochii necunoscătorilor, reușește să mascheze faptul că, de fapt, tigrul de acum un an este redus astăzi la dimensiunile unui râs, iar până în vară s-ar putea să ajungă cam cât un motan de curte, mi-a declarat, într-un interviu, acordat în exclusivitate, colonelul (r) Tudor Păcuraru, fost șef al Biroului de Analiză Sinteză al SRI.

Colonelul (r) Tudor Păcuraru, fost șef al Biroului de Analiză Sinteză al SRI

Sebastian Rusu: Pe 24 februarie, se va împlini un an de la invazia militară rusă în Ucraina și Kremlinul este încă departe de o victorie decisivă în teatrul de operații ucrainean. Ce înseamnă acest lucru pentru Vladimir Putin? Dar pentru clasa politică rusă?

Tudor Păcuraru: În ultimul an, Vladimir Putin a făcut o serie de afirmații, promisiuni adresate popoarelor Rusiei:

- În primul rând, că nu va fi război – ci o simplă și scurtă ”operațiune militară specială”. Dar e război! În al doilea rând – că așa-zisa ”operațiune militară specială” vizează eliberarea ucrainenilor de sub dictatura unui regim ”nazist”, deci militarii ruși vor fi primiți ca eliberatori. Când colo, întreg poporul ucrainean s-a ridicat ca unul împotriva cotropitorilor asasini, violatori și jefuitori.

- În al treilea rând, că Armata rusă a fost modernizată din temelii, deci e de neînvins. De fapt, nu a fost modernizată, ci jefuită de unii membri ai anturajului prezidențial, care și-au făcut vile în Italia, palate la Londra, iahturi în Dubai și conturi în Elveția, dar au modernizat blindatele sovietice prin ... revopsire, au făcut dispărute peste un milion de uniforme, iar acum livrează pe front alimente și muniție expirate. În al patrulea rând, domnul Putin a promis că nu va decreta mobilizarea. Dar în septembrie a decretat-o, iar în ianuarie a reintrodus armata obligatorie și recrutează contingentele din urmă, începând cu 1993.

- În al cincilea rând, că popoarele Rusiei nu vor avea de suportat costul acestui război de cotropire. Când colo, întregi ramuri industriale au fost blocate ca urmare a sancțiunilor: situația industriei de automobile este grăitoare. Ca și în a doua jumătate a anilor 1990, chiar înainte de căderea lui Elțîn, peste 10% din forța de muncă activă este în concediu fără plată. Situația socială este tensionată mai ales în orașele monoindustriale.

Pentru toate acestea, cineva va plăti. Elitele economice, politice și militare n-au poftă să dea socoteală în fața popoarelor Rusiei, drept care la momentul decisiv toți vor arăta cu degetul spre Putin: el și numai el e de vină, ne-a forțat, ne-a amenințat... Exact cum s-a întâmplat cu Nicolae Ceaușescu. Iar Putin știe că ai lui îi vor închide gura și sunt convins că, în cele mai negre coșmaruri, visează zidul de la Târgoviște. Mai mult. În ultimul an, Vladimir Putin a făcut o serie de afirmații, promisiuni adresate liderilor străini. Știm astăzi că i-a declarat liderului chinez, domnul Xi Jinping, că nu va invada Ucraina. L-a mințit de la obraz. La fel, i-a mințit în față și pe liderii Uniunii Europene. Domnul Putin l-a asigurat pe fostul prim-ministru israelian, Naftali Bennett, că nu îl va asasina pe președintele Zelenski. Dar a organizat 12 tentative de asasinare.

Ca urmare, domnul Putin e astăzi o povară pentru Rusia. Mai devreme sau mai târziu, armele își vor spune cuvântul. Fie că Rusia învinge sau e învinsă, formalizarea juridică a verdictului armelor implică niște înțelegeri. Dar cine va risca să semneze ceva cu un mincinos patologic? Din recentele relatări ale fostul prim-ministru israelian reiese indirect că exact acest aspect – credibilitatea nulă a domnului Putin în fața Franței, Germaniei și Statelor Unite – a blocat și blochează orice negociere. Urnirea din impas cere debarcarea acestui individ, care a pierdut principalul atribut al unui lider: credibilitatea.

Sebastian Rusu: Victoria grupării mercenarilor Wagner de la Soledar ar putea schimba cursul ofensivei militare ruse din Donbas? Când ar putea începe în opinia dumneavoastră „marea ofensivă rusă” mult clamată în presa mainstream occidentală?

Tudor Păcuraru: Să punem lucrurile într-o perspectivă concretă. Înainte de război, Soledar avea 20.000 de locuitori: o comună mai mare, cam cât Buftea. Pentru a cuceri această localitate, Grupul Wagner a luptat mai bine de o lună și a pierdut 5.000 de morți și 15.000 de răniți. Chiar și pentru bloggerii militari ruși este evident că mercenarii au fost deliberat folosiți ca și carne de tun, pentru a mai diminua puterea și tupeul șefului lor, domnul Evghenii Prigojin. Că prea se obrăznicise dânsul, de ajunsese să critice conducerea Armatei și chiar pe președintele Putin! Propaganda Kremlinului încearcă să ne prezinte aceasta drept o ”mare victorie”; de fapt, costul exorbitant al acestei victorii mărunte tocmai determină, precum vom vedea, o reorientare strategică a Rusiei.

În realitate, de mai bine de o lună de zile Armata rusă atacă pe frontul din Doneț ținte punctuale, că mai mult nu are putere să facă. Acum un an, Rusia lansa un atac concentric asupra Kievului, cu trei Armate blindate: 180 de batalioane! Acum, pe prima pagină a ziarelor e ofensiva Pavlivka – Vuhledar: două sate, cam cât Bobolia, respectiv Cocorăștii Căplii. Pe acest front de 5 kilometri luptă, de vreo 40 de zile, cele 6 batalioane ale Brigăzii 155 infanterie marină a Flotei ruse de Pacific. Și nu răzbesc! În perioada noiembrie 2022 – ianuarie 2023, Armata rusă a desfășurat operațiuni pregătitoare pentru preconizata ”Mare Ofensivă”.

Primul obiectiv operativ a fost extinderea ariei ocupate din Donețk, astfel încât să constituie un cap de pod, de unde trupele ruse ar amenința aripa stângă a dispozitivului ucrainean din Zaporojie. Fiindcă toată lumea e de acord că, în mai-iunie, ucrainenii vor declanșa în Zaporojie o ofensivă, încercând să ajungă la Marea de Azov, la autostrada M14, pentru a tăia în două frontul rusesc. Extinzând capul de pod Doneț, Armata rusă ar amenința cu o învăluire dinspre nord-est, dinspre Izium spre Dnipro, aripa stânga a preconizatei ofensive ucrainene, zădărnicind-o. Dar acum un an Armata rusă, pe atunci mult mai puternică, cu moralul intact, nu a reușit să ocupe orașul Dnipro; chiar nu văd cum ar putea să reușească acum, când ocuparea fiecărui sătuc îi cere un efort vădit sfâșietor...

Al doilea obiectiv operativ este reluarea controlului asupra magistralei feroviare care pornește din Donețk și coboară, prin Tokmak și Melitopol, spre Crimeea. În prezent această magistrală feroviară e inutilizabilă, fiind în bătaia artileriei ucrainene în zona nodului feroviar Volnovaka. La Moscova se evoca iminența unei ofensive mărețe, cu 300.000 de militari, dar pentru aceasta ar fi nevoie de peste un milion de tone de furnituri: muniție, combustibil, alimente, piese de schimb. De aceea, controlul asupra magistralei feroviare e strict necesar. După mult râvnita străpungere a defensivei ucrainene, pentru a exploata succesul, Armata rusă ar avea nevoie zilnic de 40.000 tone de furnituri: 25 de trenuri a 20 de vagoane! Axa logistică existentă, autostrada M14, Doneț – Crimeea prin Melitopol, asigură abia o treime din necesar. Iar să arunci cu 40 de kilometri spre vest liniile ucrainene, în sud-vestul Donețkului, e un vis prea frumos: Armata ucraineană luptă de 8 ani în zonă și a avut timp berechet să fortifice acest aliniament. Fiecare kilometru cucerit îi costă pe cotropitori mii de vieți.

Pentru preconizata ”Mare Ofensivă”, Rusia avea două ferestre de oportunitate: fie înainte de luna martie, fie după 1 aprilie. În martie, în Ucraina are loc dezghețul, care transformă drumurile și câmpiile în mări de noroi. Timp de 3-4 săptămâni orice operațiune militară la scară mare devine imposibilă. E deja limpede că fereastra de oportunitate din februarie e pe cale să fie ratată: în lipsa căii ferate, rezervele logistice nu au putut fi constituite și chiar dacă Armata rusă sparge frontul și-i împinge vreo 40 de kilometri spre vest pe ucraineni (ceea ce pare greu de crezut), tot nu va putea menține noile poziții, fiind imposibil să aprovizionezi 90 de regimente peste o mare de noroi. Rămâne deci ofensiva din aprilie – mai. Aceasta va putea începe la 20 – 30 de zile după deblocarea magistralei feroviare!

Pe măsură ce se apropia primăvara, preconizata ”Mare Ofensivă” a Rusiei a intrat într-un cerc vicios: pentru a arunca spre vest liniile ucrainene fortificate, deblocând magistrala feroviară, ar fi nevoie de 300.000 de militari, dar o ofensivă de asemenea amploare nu poate fi susținută fără magistrala feroviară. Ale cărei linii au fost demontate, încă din 2018, pe kilometri buni, și în prezent nu pot fi reconstruite, fiindcă se află în bătaia artileriei ucrainene.

Datele de cercetare confirmă că domnul Putin a înțeles ceea ce Marele Stat Major rus se chinuie din 16 decembrie să-i explice: preconizata ”Mare Ofensivă de iarnă” e un plan fără sorți de izbândă. Ca urmare, în ultimele zile se remarcă intrarea treptată în defensivă a direcției operative Donețk-Zaporojie și o concentrare de forțe ruse în nordul provinciei Lugansk, în zona Kremina-Liman, unde legăturile feroviare ruse sunt intacte. E de așteptat ca, în preajma zilei de 24 februarie, de acolo să pornească o ofensivă limitată, ”de prestigiu”, pe care Kremlinul va încerca să o prezinte ca ”atac asupra Kievului”. Liderii Rusiei își pun speranța că asta-i va determina pe ucraineni să reia negocierile, acceptând cedarea Donbass și Crimeii.

Dar ucrainenii cunosc deja acest nou plan, știu că șocul inițial va fi puternic, dar după 12 – 14 zile ofensiva rusă va încetini puternic pe fond de dezgheț și insuficiență logistică. Timpul curge în favoarea ucrainenilor, care nu au intenția să negocieze, se vor retrage treptat, prin luptă, măcinându-i pe ocupanți, până când liniile rusești de aprovizionare vor fi suficient de lungi și fragile ca să nu mai poată fi ținute cu efectivele rusești disponibile. Va urma, în mai, o nouă înfrângere – posibil ultima din dezastruoasa carieră de lider militar a domnului Putin.

Sebastian Rusu: Tancurile se dovedesc a fi decisive pe câmpul de luptă de mai bine de 100 de ani, dar numai când sunt susținute de infanterie, artilerie și forță aeriană. Ar putea cele 300 de tancuri care vor fi donate Kievului de Occident să schimbe cursul războiului fără avioanele F-16?

Tudor Păcuraru: În războiul modern, pentru a-și realiza scopurile, comandantul are la dispoziție două unelte: manevra de foc și manevra de forțe. Ele se completează reciproc: când nu ai suficientă muniție pentru a efectua manevre de foc, recurgi la atacuri în ”valuri umane” și concentrezi sute de mii de recruți. Prin mobilitate și forță de foc, operațiunile de tancurile se situează undeva la mijloc între manevra de forțe și manevra de foc. De aceea, eficiența maximă de obține folosind tancurile ca ”liant” între puterea de foc (artilerie, aviație de asalt) și puterea efectivelor (infanterie). În războiul modern, covârșitoarea majoritate a manevrelor sunt de fapt operațiuni de arme întrunite: artilerie autopropulsată, aviație, tancuri și infanterie mecanizată, pentru a ține pasul cu tancurile. 

Armatele moderne au doctrine operaționale complexe, specifice – de aceea, și operațiunile de arme întrunite au un conținut diferit, de la o armată la alta. În consecință, și tancurile sunt gândite pentru utilizări diferite, în funcție de doctrina militară a țării care le fabrică și/sau le utilizează.  

Un exemplu în acest sens este tancul britanic Challenger-2. Este singurul tanc modern al cărui tun are țeavă ghintuită. Restul – tancurile germane, rusești, americane etc. – au tunuri cu țevi lise, adaptate proiectilelor de mare viteză, cu efect perforant. Britanicii au preferat altă soluție, fiindcă în doctrina lor tancul nu va lupta neapărat cu alt tanc, ci va angaja și alte tipuri de ținte, spre exemplu va ajuta la spargerea aliniamentelor fortificate. Tunul ghintuit are o mare precizie și proiectilul își menține energia la distanțe mai mari: Challenger-2 deține recordul mondial la vânătoarea de tancuri rusești T-72, cu ... 5.100m. În ofensivă sau contraofensivă, chiar și un număr limitat de tancuri Challenger va putea angaja prin tragere directă de la 4.5 ... 5 km. cazematele rusești construite în ultimele luni, rămânând înafara razei eficiente de acțiune a tancurilor rusești și a majorității sistemelor de rachete ghidate antitanc.

Concepția americană e diferită, inspirată din tacticile aplicate de Afrika Korps în al doilea război mondial: un pumn blindat care curăță terenul de mijloacele antitanc ale inamicului, deschizând drumul infanteriei mecanizate cu echipament relativ greu, care distruge celelalte ținte de pe teren. De aceea, accentul este pus pe blindaj. În 2003, în Irak, Statele Unite au angajat peste 2.000 de tancuri M1A1 Abrams, din care au fost pierdute 9: 7 distruse chiar de americani, care le-au confundat cu inamicul, și 2 avariate, pe care echipajul le-a aruncat în aer ca să nu cadă în mâinile inamicului. Niciun tanc ABRAMS nu a fost distrus de irakieni! Viteza (60 Km/h) și puterea (1500 CP) permit acestor monștri de 63 de tone să se apropie fulgerător de inamic, să supraviețuiască primei salve și, până să reîncarce dușmanul, să ajungă la o distanță letală. Recordul de eficiență a fost obținut tot în Irak, unde un proiectil de ABRAMS a trecut prin valul de nisip de 4m, a trecut de blindajul frontal al unui T-72B, a traversat rezervorul de motorină și camera de luptă și s-a oprit în blocul motor al tancului rusesc. Corect folosită, chiar și numai o companie de asemenea blindate, lucrând în cooperare cu mașinile de luptă a infanteriei M2 Bradley, poate schimba rapid și decisiv soarta bătăliei la nivel tactic, adică în zona de exploatare a rupturii.

În ce privește tancurile Leopard, înainte de Leo-2, cu tun de 120 mm, cele mai multe state NATO au avut în dotare, în Războiul Rece, tancuri Leo-1, cu tun ghintuit de 105 mm. Astăzi, aceste tancuri proiectate de Porsche în anii 1960 sunt în conservare, fiind considerate depășite. Curând vor pleca în Ucraina. Da, sub aspectul blindajului (oțel omogen) sunt depășite, dar tunul L7, cu sistem de stabilizare Cadillac, străpunge 450 ... 500 mm oțel – deci e mai mult decât eficient împotriva tancurilor din familia T-72. În plus, pe câmpul de luptă din Ucraina operează, în prezent, un număr semnificativ de tancuri sovietice de generație veche, T-62, pradă ușoară pentru Leopard-1. Iar în Ucraina vor ajunge și urmașele lor, Leopard – 2, special proiectate să vâneze tancurile rusești din generația actuală.

300 de tancuri și câteva sute de mașini de luptă a infanteriei vor permite Ucrainei ca, până la bătălia decisivă din mai - iunie, să constituie trei brigăzi blindate performante, dar și cu o gamă de capabilități de care agresorul rus nu dispune. Dar vor fi, evident, probleme de mentenanță inerente unei dotări atât de diverse.

Operațiunile de arme întrunite se desfășoară, de obicei, în cooperare cu aviația de atac și sub acoperirea aviației de vânătoare. Totuși, în mare măsură, pe o arie restrânsă, artileria de precizie și mijloacele antitanc moderne pot suplini aportul aviației de atac, iar sistemele antiaeriene actuale pot asigura un grad semnificativ de acoperire antiaeriană, chiar dacă pe hârtie aviația agresorului este mai numeroasă. Exact de aceea, Germania a furnizat Ucrainei muniție antitanc SMART de 155 mm pentru obuzierele autopropulsate PzH 200 și va furniza sisteme antiaeriene Patriot.

În plus, sprijinul aerian în operațiunile de arme întrunite trebuie să fie oportun și adaptat mișcării rapide a blindatelor. Presupun că, până în vară, Statele Unite vor livra Ucrainei primele loturi de rachete GLSDB, cu rază de acțiune 150 km. Rusia va trebui să renunțe la aerodromurile de campanie, situate în apropierea liniei frontului. Iar atunci când trupele ruse vor solicita sprijin aerian, va trece cam o jumătate de oră până când acesta va putea sosi. Bătăliile de blindate la nivel de batalion nici nu durează atât! Trimiterea de F-16 în Ucraina cere constituirea unei infrastructuri de întreținere și utilizare, instruirea tehnicienilor și piloților. Durează. Având în vedere situația operativă, nu consider fezabil ca, în următoarele 6 luni, efective semnificative de aeronave F-16 să intre în dotarea Ucrainei. Se va încerca rezolvarea problemei prin alte mijloace.

Soldați ucraineni FOTO Profimedia

Sebastian Rusu: Rusia, cu o economie „de mărimea celei a Italiei”, nu doar că a supraviețuit sancțiunilor economice impuse de UE, dar a inversat cursul războiului astfel încât asistăm la bătălii lente și sângeroase de uzură. Cât va mai putea rezista regimul de la Kremlin și implicit economia rusă? Am putea asista la o debarcare a regimului lui Vladimir Putin?

Tudor Păcuraru: Dacă Rusia ar fi ”inversat cursul războiului”, azi ar fi pe drumul Kievului, și nu ar bate pasul pe loc, cu prețul a mii de morți, pe la Cuca Măcăii, prin sate care nici nu apar pe hărțile rutiere. Dar propaganda rusească e bine lucrată și, în ochii necunoscătorilor, reușește să mascheze faptul că, de fapt, tigrul de acum un an e redus astăzi la dimensiunile unui râs, iar până în vară s-ar putea să ajungă cam cât un motan de curte...

Aceeași propagandă maschează, cu destulă abilitate, starea actuală a economiei ruse. Realitatea este alta. În vară, cu prilejul Forumului Economic Internațional de la St. Petersburg, German Gref, fost ministru al Economiei, directorul general al celei mai mari bănci din Rusia, SBERBANK, a declarat că sancțiunile economice opriseră deja jumătate din exporturile și importurile Rusiei, iar traficul maritim se redusese de 6 ori: ”Acesta este o amenințare pentru 15% din produsul intern brut al țării, cea mai mare parte a economiei este sub foc”. În opinia sa, economia Rusiei ar putea avea nevoie de un deceniu pentru a reveni la nivelurile anterioare sancțiunilor. Iar viceprim-ministrul Dmitri Cernișenko a insistat asupra înapoierii tehnologice a Rusiei, care creează dependență economică de străinătate. În aprecierea sa, trecerea la tehnologia autohtonă este ”dureroasă”: „Intrăm în competiție cu companii multinaționale care ne-au luat-o înainte cu generații întregi.”

Dacă aprofundăm remarcile domnului viceprim-ministru, constatăm că Rusia de azi, spre deosebire de Uniunea Sovietică, este o economie globalizată. Iată spre exemplu situația industriei petroliere. Între anii 1993 și 1999, producția de țiței a Rusiei s-a situat în jurul valorii de 6 milioane de barili pe zi. În 2000 - 2004, producția a crescut abrupt: +50% în numai 4 ani. Apoi, între 2014 - 2022, în pofida sancțiunilor ce au urmat anexării Crimeii, producția s-a situat permanent peste 10,5 milioane barili/zi. Creșterea s-a realizat prin evoluția tehnologiilor de prospectare, forare și exploatare, ca urmare a ridicării embargoului tehnologic.

Rusia a avut acces la tehnologiile celor trei mari companii care sunt liderii mondiali în domeniu: HALLIBURTON, SCHLUMBERGER - CAMERON și BAKER - HUGHES. Sunt companii americane, cu zeci de mii de angajați, prezente în peste 70 de țări și cu venituri anuale de peste 20 miliarde $, capabile de investiții costisitoare în cercetare. Și au plecat din Rusia!

Dependența industriei petro-gazeifere ruse de tehnologiile deținute de aceste trei companii este comparabilă cu dependența tehnologică a căilor ferate ruse de ALSTOM – BOMBARDIER – SIEMENS – KNORR-BREMSE, iar a agriculturii ruse de JOHN DEERE și CLAAS. În domeniul aviației, BOEING și AIRBUS nu mai furnizează piese de schimb; Kremlinul a răspuns confiscând 400 de avioane în leasing (8 miliarde $), din care o parte au devenit donatoare de piese de schimb. În decembrie 2022, numărul de avioane în exploatare scăzuse deja cu 35%.

Ilustrativ e cazul industriei ruse de automobile, care are 600.000 de angajați și dă de lucru la aproape 3 milioane de persoane din industria orizontală. În 2001, FORD a fost prima companie multinațională care a investit 150 milioane $ și a început să construiască automobile în Rusia. În 2002, companiile străine au fabricat în Rusia 11.000 de automobile, dar în 2007 ajunseseră la 456.500! În 2016, opt mari producători străini ( RENAULT, VW, KIA, HYUNDAI, TOYOTA, MERCEDES, FORD și GM) realizau 63% din producția rusă de automobile. În mai 2022, toate aceste firme s-au retras din Rusia, iar producția de automobile a căzut cu 60%. Milioane de angajați au fost afectați. În orașul Togliatti, unde se află cel mai mare producător rus de autoturisme, AvtoVAZ, retragerea acționarului principal, Renault-Nissan, a însemnat trimiterea celei mai mari părți a muncitorilor în șomaj tehnic, cu 2/3 din salariu – circa 150$ pe lună.

Dincolo de propaganda Kremlinului, cifrele, faptele vorbesc de la sine. Iată spre exemplu situația Uzinelor MOTOVILIKHA din Perm, singurul producător pentru tunurile de tanc și pentru obuzierele 2S19. În 2011, uzinele au achiziționat de la GFM – Steyr (Austria) o linie modernă de forjare radială a țevilor de tun. În 2014, după invadarea Crimeii și sancțiunile internaționale, linia de forjare austriacă a rămas fără piese de schimb și consumabile, iar fabrica de țevi de tun a intrat în faliment (2018).

Nu trebuie însă să considerăm că starea economiei, cu ecourile sociale aferente, ar fi un factor primordial și direct de instabilitate a regimului. Nu prin demonstrații de stradă, ci prin lovitură de Stat va cădea Regimul Putin. Dacă însă, în economie, lucrurile continuă tot așa, situația va deveni cauza principală a destrămării Federației Ruse: regiunile mai competitive, cu posibilități de export și cooperare, vor profita de slăbiciunea Moscovei pentru a-și croi propriile debușee, spre China, Europa și Asia Centrală. Așa cum remarca recent economistul Daron Acemoglu (MIT), Rusia este un Imperiul extractiv: metropola, Moscova, supraviețuiește numai controlând strict schimburile provinciilor cu străinătatea, ceea ce-i permite să-și însușească peste 40% din profit. Când acest control, în prezent serios șubrezit, se va prăbuși, va dispărea și Imperiul neo-țarist pe care se străduiește în zadar să-l refacă Regimul Putin.    

Sebastian Rusu: În lipsa unor tratative de pace de pe axa Kiev-Kremlin, Occidentul și SUA ar putea depăși liniile roșii în războiul ruso-ucrainean prin sprijinul militar cu armament modern de ultimă generație. Am putea asista și la un scenariu nuclear care să ducă la Armageddon?

Tudor Păcuraru: La jumătatea lunii ianuarie, eram singurul, din presa românească, care scriam că fuseseră negocieri de pace, pe linia SUA – Germania – Belarus – Ucraina – China, iar aceste tatonări secrete eșuaseră pe fondul lipsei de credibilitate a domnului Putin. Iată, acum câteva zile fostul prim-ministru israelian, Naftali Bennett, a relatat despre aceste negocieri, dându-mi dreptate: au eșuat pe fondul lipsei de credibilitate a domnului Putin.

Domnul Putin nu este în poziția de a stabili ”linii roșii”: azi zice una, mâine zice alta. Nu poți să-l iei în serios. Iar de când președintele Xi Jinping i-a atras atenția să nu se mai joace cu amenințările nucleare, fiindcă indirect implică China, văd că dânsul a renunțat să mai amenințe cu al Treilea Război Mondial.

În ce privește armele nucleare tactice (rușii le spun ”non-strategice”), în 2010, Rusia mai avea numai 1.350 asemenea arme active. Două treimi păzesc țărmurile pustii ale Peninsulei Kamceatka, să țină la distanță flota americană. O treime – deci circa 450 – e în dotarea forțelor aeriene ”de front”: bombardiere Su-24M2, vechi de 50 de ani. Cine știe de ce, majoritatea acestora sunt în bazele militare situate de-a lungul frontierei cu China. Mai sunt câteva sute de arme destinate unor vectori scoși din uz, precum rachetele tactice OTR-21 «Точка». Dar nimeni nu riscă să pună o ogivă nucleară pe o rachetă expirată. Foarte puține – circa 70 cu totul – sunt în dotarea forțelor terestre: ogive pentru rachetele Iskander-M.

Deci, numai 70 de arme active în Rusia europeană. Această situație are cauze istorice: la lovitura de Stat din 1991, comandantul Forțelor Terestre, gl. Varennikov, a reușit să dobândească control independent asupra armelor nucleare tactice. Și a ordonat desfășurarea și activarea lor, fiind oprit în ultimul moment. De atunci, Kremlinul consideră ”nesănătos” ca același general să aibă sub autoritatea sa tancurile și armele nucleare. Arsenalul nuclear tactic terestru a fost redus la minimum și e retras în arsenale. În cazul specific al Ucrainei, singurele arme nucleare care ar fi disponibile sunt cele 10 – 12 ogive nucleare substrategice pentru rachetele Iskander, păstrate în 3 arsenale ”Tip S” de la graniță: FBKr–18 (Briansk), FBKr–45 (Voronej) și FBKr–22 (Belgorod). NATO cunoaște aceste amplasamente și le supraveghează permanent: acesta e sensul asigurărilor periodice că ”Rusia nu și-a schimbat postura nucleară”. Iar Rusia știe bine cum stau lucrurile.

În mod ciudat, amenințarea nucleară la adresa Ucrainei s-a bazat tocmai pe acest segment foarte redus și din ce în ce mai demodat al arsenalului nuclear substrategic. Și despre care experții ruși, ca și cei americani, sunt de acord că va fi în curând retras din dotare de ambele țări și înlocuit cu arme de mare precizie, non-nucleare, hipersonice. Fiindcă, din multiplele simulări efectuate în ultimele decenii, și unii și alții știu că folosirea armei nucleare, chiar și substrategice, s-ar solda cu izbucnirea unui război nuclear global.

În plus, folosirea armei nucleare nu ar impulsiona nicicum realizarea scopurilor operativ-strategice ale Rusiei în Ucraina. Din contră! Aceste arme erau concepute pentru a sparge apărarea NATO în Câmpia vest-europeană, pentru a distruge diviziile blindate americane, în contra-atac. În Ucraina, confruntările se dau la scară mică: vei folosi oare o armă nucleară pentru a ”elibera” Cuca – Măcăii – Vuhledar? Cu riscul ca Adunarea Generală a ONU să voteze o rezoluție de tip Coreea? Permițând desfășurarea în Ucraina de forțe de interpunere cu ”tot tacâmul”: zonă de interdicție aeriană și balistică, ca în Balcani sau în Irak. Asta ar aduce  NATO pe frontierele Rusiei: șah mat, terminus pentru Regimul Putin.

Sebastian Rusu: Cum vor juca, în opinia dumneavoastră, în relația cu Vladimir Putin: Evgheni Viktorovici Prigojin (șeful grupării paramilitare Wagner) și Ramzan Ahmatovici Kadîrov (președintele Republicii Cecenia), doi vectori puternic implicați în război și critici vizavi de eșecurile forțelor ruse de pe front?

Tudor Păcuraru: Domnii Kadîrov, respectiv Prigojin au avut fiecare câte un rol bine definit, repartizat de la Kremlin. Rusia a dorit să demonstreze lumii că motivele sale de cotropire a Ucrainei sunt ”întemeiate”. Pe vremea Uniunii Sovietice, asta se făcea prin prezența mai mult decorativă a trupelor bulgare, ungare și poloneze la ocuparea Pragăi. Acum, domnul Putin nu a reușit să convingă nici măcar pe vasalul său, președintele belarus Lukașenko, să participe la agresiune. Cu Kadîrov a fost mai simplu: colaboraționist vechi cu ocupanții ruși din Cecenia, a fost suficient să i se ordone să vină în Ucraina și a executat întocmai, la timp. Valoarea reală a combatanților ceceni s-a dovedit a fi derizorie, dar prezența lor dă ”culoare locală” și aspect ”internaționalist” unei aventuri militare din ce în ce mai compromise. În ultima vreme, kadîroviții și-au ieșit din rol, s-au apucat să violeze jurnaliste, ceea ce compromite suplimentar aventura militară rusă.

Rolul domnului Prigojin a fost altul: furnizor de carne de tun. Tacticile standard ale Armatei ruse, moștenite de la sovietici, se bazează pe acceptarea unor pierderi umane însemnate. Spargerea frontului inamic era prevăzută să se realizeze cu batalioane de pedeapsă. Ai violat, ai tâlhărit, ai comis alte crime de război? Ai acum prilejul să îți speli vina în sânge. Poate că aceste procedee, datând din vremurile staliniste, ar fi încă acceptabile pentru popoarele Rusiei, în cadrul unui război de apărare. Dar războiul din Ucraina e de agresiune, chiar și populația Rusiei știe asta. Și să trimiți rezerviștii la moarte sigură, în batalioane ”de șoc”, prezintă risc de destabilizare socio-politică. De aceea au fost aduși pe scenă Prigojin și ”voluntarii” săi, recrutați de prin pușcării: boasca societății, nimeni nu-i va regreta. Dar în ultima vreme și wagneriștii și-au ieșit din rol, au devenit un factor de risc.

 Semnalul de alarmă a sunat la Kremlin odată cu bătălia de la Soledar. Wagner a trimis acolo circa 50.000 de mercenari. 5.000 au murit, 15.000 au fost răniți, pe front mai sunt 10.000 – unde sunt restul de 20.000? Luat la întrebări, domnul Prigojin a declarat că nu are o evidență exactă a efectivelor. Adică, nu știe câți mercenari plătește lună de lună! Confruntat cu acest răspuns neverosimil, mai acum câteva zile Kremlinul a interzis domnului Prigojin noi recrutări din penitenciare și a cerut structurilor din teritoriu ale Ministerului de Interne să alcătuiască discret o listă a pușcăriașilor reveniți de pe front la încheierea contractului și să-i supravegheze. De ce îi este frică domnului Putin?

Păi îi e frică de o lovitură de Stat în stil rusesc. Strategia sovietică a loviturii de Stat a fost pusă la punct în toamna anului 1956 de Iuri Andropov, pe atunci ambasador la Budapesta. Confruntat cu revolta populației, guvernul Ungariei, condus de Nagy Imre, a început să cedeze, cerând retragerea trupelor sovietice din țară și ieșirea din Pactul de la Varșovia. Guvernul Nagy Imre trebuia dat jos, ceea ce era relativ ușor – dar cum să-i faci pe unguri să accepte un nou guvern, slugarnic față de Moscova? Păi mai întâi au apărut la Budapesta câteva zeci de grupuri înarmate, teroriste, care s-au pus pe spânzurat și împușcat ”securiști” și ”comuniști”. Oricine putea fi denunțat ca ”securist” sau ”comunist” și executat pe loc, ceea ce a înspăimântat populația. Iar atunci la radio s-a auzit vocea lui Kadar, care a promis că va veni pe tancurile sovietice să readucă liniștea, să izgonească din Ungaria cei „35.000 de horthyşti“, pasă-mi-te sosiți din Germania, care linșau oameni nevinovați. Atunci s-a produs o fisură și revoluționarii antisovietici au pierdut o bună parte din sprijinul popular. Mărturii contemporane arată însă că grupurile teroriste erau alcătuite din persoane care nici măcar nu vorbeau bine ungurește, dar ”trăgeau din orice poziție”. Nu degeaba ambasadorul Andropov, la terminarea misiunii în Ungaria, a fost numit președinte al KGB.

La fel, după rețeta Andropov, s-au desfășurat lucrurile și la Revoluția Română din 1989. A fost relativ ușor să-i bagi pe Ceaușești într-un elicopter și să-i trimiți spre temnița de la Târgoviște. Mai greu a fost să-i determini pe români să accepte pe Prietenul lui Gorbaciov! Să ne amintim: la prima ieșire publică, cea de la balconul fostului CC, Ion Iliescu a început cu ”dragi tovarăși!” și a fost huiduit. Iar atunci au intrat în scenă grupuri înarmate, teroriștii care ”trăgeau din orice poziție”. O parte, ca și la Budapesta, erau trupe Spețnaz venite de peste hotare. Iar o parte erau născocirea ciurdei de generali trădători a lui Nicolae Militaru, care se înstăpânise pe Ministerul Apărării Naționale. Singura diferență: în 1956 la Budapesta fuseseră „35.000 de horthyşti“, în 1989 au fost, zău, „35.000 de securişti“. Iar la 20 mai 1990, Prietenul lui Gorbaciov, sosit pe tancurile Armatei ca să ne ”salveze de teroriști”, a câștigat alegerile cu 85% din voturi.   

E de presupus că după aceeași rețetă KGB se vor petrece lucrurile și în Rusia, în vară, după încă o înfrângere militară în Ucraina. Brusc vor apărea la Moscova cei 20.000 de criminali înarmați ”dispăruți” de pe frontul de la Soledar, care vor înspăimânta populația cu atrocitățile lor. Temător pentru propria siguranță, cum îl știm, domnul Putin va lua un elicopter care-l va lăsa nu la aeroportul Vnukovo, ci undeva pe lângă Târgoviștea rușilor. Iar între timp, Prietenul Poporului, primarul Moscovei, Serghei Sobianin, va cere Glorioasei Armate Ruse să apere ”ordinea constituțională” împotriva bandiților wagneriști și kadîroviți. Generalii vor scoate tancurile pe stradă, vor împușca o mie-două de ”teroriști”, iar la alegerile anticipate Salvatorul Rusiei, sosit pe tancurile Armatei, va câștiga cu 85% din voturi. Exact ca Ion Iliescu la 20 mai 1990: rețeta e aceeași.   

Sebastian Rusu: Dacă forțele ruse vor declanșa cu succes o mare ofensivă spre Kiev –Odessa-Bugeac-Transnistria, am putea asista în opinia dvs. la o implicare directă a SUA în conflict?

Tudor Păcuraru: Păi să vedem. Acum un an, Marea Ofensivă spre Kiev a fost planificată exact pe șablonul intervențiilor sovietice de la Praga (1968) și Kabul (1979). Agenți KGB au sosit în toiul nopții, au pus stăpânire pe turnul de control și au ghidat la aterizare avioanele grele, IL-76, aducând trupele de aerodesant. Care odată ajunse la sol, au luat-o spre principalele instituții ale Capitalei, unde au arestat și/sau executat liderii locali. Abia la acel moment diviziile de tancuri de gardă au început să treacă frontiera, neașteptând ripostă: conducerea locală era neutralizată.

Unde sunt azi agenții KGB, din vreme trimiși cu misiunea să ocupe turnul de control de la Aeroportul Kiev-Hostomel? Au fost lichidați de SBU chiar în ușa aeroportului. Și unde sunt diviziile de aerodesant? Sub brazdă, pe câmpiile Ucrainei. Dar diviziile de tancuri de Gardă? După ce au pierdut aproape 1.700 de tancuri, 2.000 de mașini de luptă a infanteriei și 770 de alte blindate, rămășițele lor se luptă săptămâni în șir pentru câte un sat prăpădit din Doneț.

Adică, ce n-au reușit să facă acum un an diviziile de elită, profesioniste, crema Armatei ruse, vor reuși la primăvară diviziile de rezerviști sumar reinstruiți, dotați cu tancuri de pe vremea lui Hrușciov și echipați cu cizme de gumă, că bocancii au fost furați? În plus, după ce brigăzile de infanterie marină au fost decimate pe la Soledar, resturile lor vor sosi la Odessa, cu toate cele 6 nave de debarcare de care dispun, cea mai nouă datând din 1988? Adică, cu 1800 de militari, că atât e capacitatea navelor, vor cuceri deîndată Odessa, oraș pe care în 1941 Armata română l-a cucerit, în 100 de zile, cu 340.000 de militari? Păi asta ar fi o minune dumnezeiască de asemenea calibru, că Preafericitul gl. Kiril al Moscovei ar fi îndreptățit să-i sanctifice imediat pe domnii Putin și Șoigu!   

Dar oare domnul Putin ar risca o nouă înfrângere pentru a recompensa fidelitatea Transnistriei față de Ideea Rusă? Care ”fidelitate”? La Tiraspol și Râbnița, zeci de mii de tineri au pașaport rusesc în buzunar. Dar, de la declanșarea mobilizării, nici măcar unul nu s-a prezentat la recrutare! Deși e atât de înălțător să mori pentru Vuhledar... Iar domnul Putin le-a recompensat patriotismul tăindu-le gazul, apoi electrica, și în fine nemaiplătind pensiile, începând cu 1 ianuarie 2023.  

Sebastian Rusu: Corupția de la nivelul regimului militar al președintelui Volodimir Zelenski și modul cum a anihilat legislativ drepturile și libertățile minorităților naționale va afecta pe termen mediu și scurt sprijinul SUA și al Occidentului?

Tudor Păcuraru: Cred că nici Occidentul, nici SUA nu își fac iluzii: Ucraina este, în fond, o țară similară cu alte State din Europa Centrală și de Est care, în ultimele decenii, au făcut tranziția de la economia comunistă la economia de piață. Ucraina efectuează tranziția mai târziu, datorită apartenenței sale la spațiul ex-sovietic.

Să urmărim mecanismul. Eliberate parțial din chingile Statului, elitele sovietice hrăpărețe ale Epocii Gorbaciov ajunseseră demult la concluzia că, fără Partidul Comunist și KGB, s-ar descurca mult, mult mai bine. Când câțiva nătângi din Armată și Servicii au încercat să-l dea jos pe Gorbaciov, în 1991, aceste elite hrăpărețe au profitat pentru a demola sistemul sovietic, iar în anii care au urmat s-au îmbogățit în umbra lui Boris Elțîn, apoi a lui Vladimir Putin.

Exact la fel s-au petrecut lucrurile și la Kiev. Când Imperiul Sovietic s-a poticnit, elitele hrăpărețe locale au scăpat de chingile Partidului și KGB, îmbogățindu-se propulsate de valul resurecției naționalismului ucrainean, în umbra președinților Kravciuc (1991-1994) și Kucima (1994-2005).

Descendentă a lobby-urilor agrare, comerciale și industriale ale epocii sovietice, oligarhia ucraineană de tranziție a evoluat în strânsă legătură cu oligarhia rusă de tranziție: au rădăcini comune. Având acest sprijin extern, oligarhia de tranziție ucraineană a reușit în mare măsură să blocheze îndelung accesul intereselor Occidentului, pentru a menține Statul în acea zonă crepusculară, de corupție și trafic de influență, care-i era atât de profitabilă. Dar, ca urmare a maturizării treptate a noului Stat ucrainean, a apărut o contradicție între opțiunea națională a majorității populației și opțiunile acestor elite hrăpărețe.

Odată cu consolidarea puterii sale personale, președintele Putin a reimpus controlul Statului extractiv asupra oligarhiei ruse hrăpărețe: în schimbul participării la beneficii, le asigură securitatea și le furnizează noi oportunități de afaceri cu Statul. Am zis afaceri? Nu, ”blaturi”. Cu același sens ca în limba română, cuvântul ”blat” figurează încă din ediția 1934 a Marelui Dicționar Sovietic. Cam din 2003, domnul Putin a încercat să-și extindă ”blatul” asupra oligarhiei ucrainene: contra unei redevențe substanțiale, remisă Kremlinului, viceregii numiți de Moscova – Kucima, apoi Ianukovici -  au protejat și ajutat oligarhia de tranziție ucraineană, profund legată de Moscova.

După 15 ani de luptă pentru libertate, poporul ucrainean s-a trezit din nou într-o situație sovietică: îmbogățește și pe oligarhii locali, și pe patronii acestora de la Moscova. În 2005, când Moscova a binevoit să le trimită alt vicerege, pe Ianukovici, ucrainenii s-a revoltat și l-a votat pe pro-europeanul Viktor Iușcenko.

Abia de atunci, din 2005, a început reconstrucția Ucrainei, ca națiune liberă. Știm bine, e un proces anevoios: Kievul se găsește azi cam acolo unde era România la începutul anilor 2000. Atmosfera este aceeași: corupție extinsă, sistem oligarhic, rețele de trafic de influență. Situația este complicată de faptul că, spre deosebire de România, în Ucraina baronii tranziției sunt încuscriți cu verii lor ruși și propagă influența colonială a Moscovei în economie și politică. Fiindcă asta este miza războiului din Ucraina: menținerea unei oligarhii vândute Moscovei.

Războiul a acutizat relațiile dintre această oligarhie încuscrită cu Moscova și marea masă a poporului ucrainean. Acesta e contextul actualului șir de arestări din rândul oligarhilor, care a culminat recent cu Viaceslav Bohuslaiev, patronul Motor Sich, bănuit de trădare. A început și la Kiev Epoca Kovesi!

Fără îndoială arestările vor continua la nivel înalt, dublate de eforturi de destructurare a rețelelor de corupție subordonate. Noi știm însă, din experiență proprie, că trebuie decenii înainte ca asemenea eforturi să dea rezultate. Nici Occidentul nu se așteaptă ca lucrurile să evolueze peste noapte. De aceea, în niciun caz Occidentul nu va lua partea oligarhiei încuscrite cu Moscova: sunt cei care de 30 de ani blochează interesele occidentale în Ucraina. Iar în acest caz considerentele morale dubioase nu au ce căuta: ideea că ar trebui să pedepsești poporul ucrainean, prin retragerea sprijinului, în loc să-l sprijini să scape de dușmanul comun, mie mi se pare oarecum... barocă. Soră bună cu MCV-ul!

Războiul, survenit pe fondul acestei trădări a oligarhilor, a creat reacții naționalist-etnice în medii ample ale societății ucrainene. Ca și România după acel martie 1990 însângerat de la Târgu Mureș, Ucraina intră în Epoca Vadim. La noi a durat un deceniu – la unguri, nu s-a terminat nici la un secol după Trianon. Sper să nu se întâmple la fel în Ucraina. Dar din punctul nostru de vedere, merită să ne punem o singură întrebare: oare ne-ar fi mai ușor să discutăm despre drepturile minorității românești, cu o Ucraină redevenită gubernie rusească?

Mi se pare evident că nu. Asta nu înseamnă că trebuie să asistăm pasivi. Din contră, beneficiind de experiența proprie, ar trebui să sprijinim și să direcționăm evoluția țării vecine către aplicarea deplină a standardelor europene în materie. Fiindcă dacă nu, mediul minorităților etnice va constitui multă vreme de-acum încolo un mediu de risc, din care interesele neo-coloniale ale Moscovei vor putea recruta în voie. Ceea ce nici noi, nici decidenții de la Kiev nu ne dorim.