MAMA, un recital

Din trilogia francezului Florian Zeller (n. 1979) în vogă pe continent, în România se joacă deocamdată disparat doar Tatăl și Mama. Pentru Fiul mai asteptăm, ca și o eventuală montare în succesiune a celor trei piese preocupate de relațiile transgeneraționale și eventual traumele care le însoțesc.

Pare ciudat că pe măsură ce noțiunea de familie e tot mai destabilizată în concepția modernă despre societate, tot mai mulți autori de teatru, de film și nu numai pun lupa pe această să- i spunem, unitate de măsură a perpetuării în comunitățile umane care i-au născut și preluat tradiția. Sau poate că lucrurile se întâmplă așa tocmai pentru că se caută sursa vulnerabilității în chiar inima acestei realități psiho-sociale cu rădăcini antropologice. Tema e vastă, dar asta nu-l sperie pe dramaturgul amintit care pornește de la o gândire mai degrabă practică observând banalele situații de viață din jur. Pentru că la urma urmelor, cine nu vede sau nu știe cum se degradează în timp o căsnicie, un cuplu, ce simte și suferă o mama când își iese din funcție, ce răspundere apasă sau nu pe umerii copiilor când ea îmbătrânește etc. Cotidianul acestor realități pare să-și fi pierdut misterul și tocmai aici găsește de cuviință autorul că e bine să se aventureze în abordarea sa literar-dramatică.

Ce rezultă sunt niște texte care spun povesti discontinue, în care cauza și efectul nu sunt logice, lineare ci mai degrabă sincopate, cu un du-te-vino derutant, cum de altfel se întâmplă și în viață. Poate cineva să spună exact de ce divorțează unele cupluri la bătrânețe sau de ce ajung să-și pună capăt unul altuia zilele ca în celebrul film austriac Amor!, de ce au loc sinucideri sau tragice renegări intre părinți și copii? Sau de ce tot mai des auzim de dereglări psihice? Cu siguranță nu, și aici găsește Zeller sursa tensiunilor dramatice pe care le transpune în piesele sale.

În Mama, totul se învârtește în jurul bolii psihice sau doar sufletești a unei mame care se simte abandonată, trăindu-și în singurătate bătrânețea lângă un soț indiferent, rutinier și un fiu pe care nu-l poate scoate din visele ei de iubire egoistă, maternă, într-o societate care își neglijează propriile resorturi emoționale.

Rol de recital, e această mamă absolută ce pare urmașă a Medeei, a Hecubei, sau a altor eroine din mitologia de care am vrea să ne distanțăm râzând. La Teatrul Nottara, unde se joacă piesa lui Zeller, regizorul Cristi Juncu merge pe mâna talentatei și fermecătoarei Catrinel Dumitrescu. Normal, actrița atrage prin doar numele ei și succesele care l-au impus. Doar că aici cunoscuta actriță are de înfruntat multe capcane pe care personajul i le întinde și în fața cărora aproape că trebuie să uite de… glamour, și să-i accepte contradicțiile. Ce ne spune această mamă ca să-i dăm dreptate privind uitarea și singurătatea de care se plânge de vreme ce uneori pare că se răsfață cerșind atenție în mod egoist și nutrind gânduri punitive la adresa partenerului? Alteori e adevărat, parcă i-am plânge de milă, sau ne-am revolta în fața ingratitudinii membrilor familiei. Indecizia autorului e calculată. Cine din viața ei e mai vinovat de starea în care se află? Nu cumva ea însăși? Așa încât între dezinvoltura amuzată de la început când soția își acompaniază soțul cu bănuieli de femeie geloasă și disperarea cu care se agață de viață speculând vizita inopinată a fiului părăsit de iubită, trecând de-a lungul spectacolului prin atâtea și atâtea alte crize cu și fără pastile, personajul contrariază, ce-i drept. Pendulând între realitate și propriile obsesii, între  ipostazele halucinante ale unei posibile maladii și tristețea deprimării această mamă devine până la urmă, una de referință.

Așa o privește și interpreta ei, Catrinel Dumitrescu, preferând uneori abulia benignă, o stare de plutire adecvată naturii ei fragile, cu izbucniri histrionice, sau altele tandre, melancolice. Se ferește de ieșiri de tragediană, și bine face, de patetisme improprii firii ei, dovedind că își cunoaște bine dimensiunea artistică și știe pe care pedală e bine să apese, și când. Ca fostă profesoară și-a construit personajul cu metodă și ceea ce ajunge la noi drept cuceritoare naturalețe are în spate gândire și elaborare, joc studiat adică rațiune. Candoarea acestei mame rămâne însă punctul forte pe care mizează actrița, înzestrând personajul cu propria- personalitate. O naivitate intrinsecă sau poate impusă prin care răzbate dramatic setea de adevăr și libertate. Eliberându-se de ea însăși, de stafiile care-i populează acum ființa această mamă, ostenită și bruscată de viață ar mai putea avea o șansă, pare că vrea să ne spună actrița. O șansă de a accede la adevărul ființei ei, la înțelegerea față de sine odată cu care ar putea poate, să-i înțeleagă mai bine și pe cei din jur. Asta am putea citi în privirile rătăcite din finalul spectacolului când pe un pat de spital pare a se abandona unei neguri, nu doar metafizice. Și totuși, Catrinel Dumitrescu o biruie cu succes pe această mamă dezabuzată până la nebunie. refuzând să se declare învinsă de fantoma care o bântuie. În fața acestui război cu ea însăși celelalte personaje par mai mereu în offside. Ele urmează indicațiile regizorului indecis și el între thriller și psihodramă. Derutantă, ambianța scenografică uzează de desene ale copiilor parcă vrând să arunce vina în curtea acestora ca și muzica care abundă de scâncete de bebeluși. Peste toate ne urmărește însă, ca o asumare de destin, zâmbetul cald, înțelegător și biruitor al actriței. Catrinel Dumitrescu.