Leul fără frontiere (20)

0
0

Două ţinte urmau să fie lovite deîndată ce ţara avea să intre în anul 1998: trecerea la convertibilitatea de cont curent, concomitent cu potolirea inflaţiei, care urcase la 150 la sută. În primul trimestru din ’97, preţurile de consum evoluaseră exploziv: 13% în ianuarie, 18% în februarie şi 30,7% în martie.

Apoi, în trimestrul al doilea, ritmurile s-au calmat dintr-o dată: 6,9% în aprilie, 4,3% în mai şi, în sfârşit, 2,3% în iunie. Trimestrul al treilea a început cu rata lunară cea mai mică, de până atunci, din toată perioada tranziţiei: 0,7%. După care a fost reluat urcuşul: 3,5%  în august, 3,3% în septembrie. Trimestrul al patrulea a început cu un nou urcuş: 6,5% în octombrie, după care a urmat o scădere până la 4,3% în noiembrie. Anul 1997 s-a încheiat cu o inflaţie de trei cifre: 150 la sută.

*

Săritura de panteră, de la o inflaţie de 30% în martie, până la valori mici, ajungând la 0,7% în iulie, nu reflecta însă îmbunătăţirea activităţii economice. Acest lucru nu se putea produce atât de repede. Istoria tranziţiei ne sugerează ce s-a întâmplat în 1997. De la 1 noiembrie 1990, când a început inflaţia în România, până în 1997, preţurile au crescut continuu. Mai mult sau mai puţin. Dar inflaţie de trei cifre n-am mai avut din 1993, când a fost atins recordul creşterii preţurilor: 300 la sută. Interesant este însă faptul că, în toţi acei peste şapte ani, nici o lună nu a semănat cu alta. După creşteri mari au urmat salturi moderate. Sau invers: după o lună calmă, inflaţia a sărit în luna următoare cu 10 sau cu 20 de procente. Cu o singură excepţie, septembrie 1991, când venirea minerilor la Bucureşti şi căderea guvernului Român au provocat un şoc inflaţionist puternic, celelalte ieşiri din rând au corespuns unor „corecţii”. Statisticienii au remarcat două feluri de inflaţie în România: una corectivă şi alta normală. Salturile spectaculoase nu s-au datorat însă creşterilor de preţuri scăpate din frâu, ci corecţiilor. La fel s-a întâmplat şi în ’97: preţurile au urcat ori de câte ori s-au făcut corecţii decisive.

Prognozele pentru ’98 arătau că vom avea o inflaţie lunară de numai 2-2,5%. Pe acest fond s-ar fi putut relansa creşterea economică. Dacă s-ar fi putut închide două răni: excesul de forţă de muncă în industria de stat şi nevoia de a reajusta principalele sectoare. Fără a se redeschide altele. Ceea ce ar fi însemnat trecerea la o altă manieră de organizare a muncii, dominată de spirit managerial modern, de flexibilitate şi caracter prospectiv. Din nefericire, nu au fost realizate aceste obiective. Dar au fost totuşi îndeplinite condiţiile pentru trecerea la convertibilitatea deplină de cont curent.

 Momentul trecerii la convertibilitatea leului fusese pregătit de Banca Naţională a României, în cooperare cu Guvernul, de-a lungul întregului an 1997. Dacă la începutul anului 1996, înainte de a fi fost definitivat programul monetar pe 1997, rezerva valutară de la Banca Naţională a României nu depăşea 750 milioane dolari, în 1998 BNR deţinea rezerve de valute care însumau 2,6 miliarde de dolari, plus un stoc de aur de circa 1 miliard de dolari. România ajunsese, încă din 1997, la cel mai înalt nivel de după război al rezervei sale valutare, fapt ce-i conferea un suport puternic de credibilitate internaţională. Un succes important îl constituia şi faptul că partea cea mai mare a rezervei valutare nu s-a realizat prin împrumuturi externe, ci prin cumpărări succesive de pe piaţa valutară internă.

Un rol important în această privinţă l-a avut şi stabilizarea cursului monedei naţionale pe piaţa valutară. Acest succes a fost obţinut în condiţiile liberalizării depline a pieţei valutare şi a cursului de schimb. În acelaşi timp, s-a asigurat funcţionarea normală a pieţei valutare prin intensificarea concurenţei între bănci. Buna funcţionare a pieţei valutare a făcut posibilă încheierea pregătirilor pentru trecerea la convertibilitatea de cont curent a leului.

*

Politica monetară, supusă şi ea unor restructurări substanţiale, a evoluat în condiţii noi, specifice economiei de piaţă. Au fost liberalizate dobânzile, s-a renunţat la subvenţionarea mascată a economiei prin credite bancare direcţionate, cu costuri sub nivelul pieţei, a încetat amestecul puterii legislative şi al puterii executive în activitatea de emisiune monetară.

Totodată, a început să fie resimţită îmbunătăţirea  balanţei de plăţi externe. Deficitul contului curent s-a micşorat în 1997, faţă de 1996. Important, în acest sens, este faptul că a apărut o uşoară creştere a exporturilor, în condiţiile în care importurile s-au situat sub nivelul anului precedent.

Fără îndoială, Banca Naţională, pe întregul parcurs al procesului de trecere la convertibilitatea leului, a întâmpinat multe dificultăţi. De nenumărate ori s-a trezit cu un surplus de lei pe piaţă. Nu din cauză că „ar fi fost tipăriţi prea mulţi bani”, cum s-a spus adeseori. Cauza a fost alta: nu banii au fost în exces, ci puterea economiei reale de a-i  atrage, pentru a-i folosi în afaceri şi investiţii, a fost prea mică.

Din ianuarie ’97 încă, Banca Naţională a pus în funcţiune propriul său aspirator. Pentru a realiza echilibrul bani-mărfuri. Teoria, în această privinţă, e limpede: se împuţinează munca, trebuie să se împuţineze şi banii. Altfel, fiecare leu în plus se duce... în preţuri.

Lupta pentru normalizarea masei monetare s-a desfăşurat în condiţiile  unei inflaţii galopante. Preţurile căţărătoare au continuat să devalorizeze leii. Banca Naţională şi-a asumat atunci riscul de a urca dobânzile.  Era unica şansă de a opri inflaţia. Şi de a induce, prin stimularea economisirii, „foame de lei” în loc de „fugă de lei”.

*

Pe piaţa valutară, la începutul lui ’97, cursul a început să alerge mai repede decât inflaţia. Multe economii au fost grabnic transformate în valută forte. Dolarul, scumpindu-se, a produs inflaţie şi a făcut leul mai slab. Băncile au observat, nu fără îngrijorare, că pe de o parte scădeau depunerile în lei; iar pe de altă parte se înteţea goana după dolari. Cei care, cândva, au schimbat dolari şi au luat lei, acum procedau invers.  Pe piaţă s-a făcut din nou simţită foamea de dolari. La bursa interbancară bancnota verde şi-a ridicat cota, chiar dincolo de pragul de 9000 de lei pentru un dolar în februarie, iar la casele de schimb cursurile au făcut realmente explozie. Situaţia s-a complicat şi mai mult în urma unor speculaţii valutare pe piaţa interbancară.

Desigur, luate ca fapte economice, aceste speculaţii nu aveau de ce să sperie. Dimpotrivă, ele puteau fi semne bune: dovedeau că băncile căpătaseră autonomie, că piaţa era deja în stare să fabrice anticorpi pentru a se apăra de toxinele ce erau produse de banii care dormeau, grăbind punerea lor în circulaţie; în acelaşi timp, ofereau garanţia că măcar pe un segment al ansamblului pe care îl numeau tranziţie către economia de piaţă funcţiona bine legea cererii şi ofertei. Dar orice pas înainte avea un preţ, a avut un preţ şi liberalizarea cursului de schimb, în condiţiile trecerii la o piaţă valutară concurenţială. Speculaţiile au indus o accelerare a scumpirii dolarului. Fapt ce i-a satisfăcut pe exportatori, în timp ce importul a fost pus la colţ, în folosul balanţei comerciale.

*

Banca Naţională a reacţionat printr-un demers de scumpire a leului pe piaţa internă. Desigur, în dorinţa de a reîndrepta ochii românilor către moneda naţională. Şi de a aduna în băncile comerciale  mai mulţi lei. Aşadar, BNR a făcut importante achiziţii valutare. Îndeosebi, a cumpărat dolari. Concomitent, au crescut dobânzile la depozitele bancare. Peste rata inflaţiei. Populaţia a început să stea la rând la bănci. Şi-a vândut dolarii, cumpărând lei, iar cu leii a deschis depozite bancare. Pentru a obţine şi mai mulţi lei.

Sistemul bancar şi-a atins scopul. Pe piaţă era foame de dolari, în timp ce teancuri de bancnote verzi se adunaseră sub saltele. După intervenţia BNR situaţia s-a inversat. A crescut oferta de dolari, preocuparea populaţiei şi chiar a agenţilor economici fiind aceea de a aduna lei, pe care să-i depună în bănci. Ghişeele bancare au fost din nou luate cu asalt.

Apoi, după ce inflaţia s-a calmat, dobânzile la depozitele bancare au început să scadă. De la 150 la sută au coborât la 125 la sută, pe urmă la 100 la sută şi tot aşa,  până când  au ajuns în jur de 40-50 la sută, în medie. Valorile cele mai de jos au fost atinse în toamna anului 1997. Cum însă oficialii BNR au declarat că nu văd vreun motiv ca leul, faţă de dolar, să coboare cu mai mult de 2 la sută pe lună, în noiembrie şi decembrie ’97, încrederea în moneda naţională a rămas constantă.

Această realitate nu s-a schimbat nici în ’98. Nervozitatea pieţei, manifestată  în primele zile ale noului an, a fost vremelnică. După câteva şocuri, cursa leu-dolar s-a calmat. Şi sunt şanse ca la 1 februarie să avem o piaţă stabilizată.

Desigur, au fost şi noutăţi pe piaţa valutară. Publicul larg însă era preocupat cu deosebire de renunţarea la plafonul de 500 de dolari în schimburile pentru populaţie. În jurul acestui subiect roiau şi emoţiile, şi zvonurile, şi temerile. Mai ales temerile. Mulţi se temeau că populaţia va da buzna în bănci, îşi va lua leii şi va alerga la casele de schimb, să-i transforme în dolari. Aici se impunea o întrebare: de ce ar fi procedat aşa?

Realitatea ne-a arătat că mulţi dintre românii care aveau economii în lei, sumele fiind mai mari ori mai mici, se întrebau ce să facă: să deschidă un depozit bancar, să cumpere acţiuni sau să transforme leii în dolari ? Răspunsul la această întrebare nu putea să nu ţină seamă de specificul momentului în care ne aflam: anul 1998, la începutul lui. Banca Naţională a afirmat răspicat că mizam pe leu.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite