Lecturi de vacanţă şi nu numai

Ecranizarea din 2008 a romanului „Sonata Kreutzer“, cu Danny Huston în rolul principal

Mi-au căzut în mână două vechi ediţii franţuzeşti din Lev Tolstoi şi, respectiv, Stefan Zweig: „Sonata Kreutzer“ şi „Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei“.

„Sonate à Kreutzer“ (1890) apare, prima oară, dacă nu greşesc, în Franţa, la Edition et Librairie Henri Béziat. Aşa rezultă dintr-o notă a editorului, fără însă vreo indicaţie de dată. În orice caz, nu mult după Primul Război Mondial, ca urmare a succesului „Annei Karenina“, cel dintâi roman al lui Tolstoi în limba lui Balzac. „Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei“ (1927?) al lui Zweig vede lumina tiparului în 1933 la Editions Victor Attinger din Paris, în condiţii asemănătoare, tipar, hârtie, prefaţă, ceea ce m-a făcut să mă gândesc la o dată de apariţie apropiată a „Sonatei“ de a romanelor tipărite în anii 1930 la Flammarion, Stock, Cal­mann-Lévy sau Grasset.

Nu citeam prima oară romanele lui Tolstoi şi Zweig. Despre „Sonata Kreutzer“ am şi scris: o dată, ca să mă întreb dacă opera beethoveniană (mai exact, presto-ul de la început) îmi creează aceeaşi stare de spirit ca lui Pozdnîşev, soţul asasin, chiar şi dacă nu, fireşte, până la trecerea la fapte; a doua oară, ca să relev cvasi identitatea motivelor de respingere a muzicii ca artă de către protagonistul nuvelei lui Tolstoi şi, respectiv, de către Settembrini, eroul „Muntelui vrăjit“ al lui Thomas Mann. Despre micul roman al lui Zweig, scriu acum întâia oară.

Paralelă între Tolstoi şi Zweig

Cunoşteam pasiunea scriitorului german pentru literatura rusească şi îndeosebi pentru Dostoievski şi Tolstoi. N-am citit însă niciodată unul sau altul dintre romanele sale în legătură cu acelea ale scriitorilor ruşi pe care îi admira. De pildă, „Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei“, în legătură cu „Jucătorul“ lui Dostoievski. Hazardul a făcut acum  să citesc  romanul lui Zweig imediat după „Sonata Kreutzer“ în ediţiile franţuzeşti peste care am dat întâmplător în biblioteca domnului Melin, proprietarul apartamentului în care locuiesc la Paris. Mi-au sărit în ochi câteva asemănări. Să-l fi avut Zweig în minte pe Tolstoi când îşi scria romanul? Nu mi se pare deloc exclus.

Mai întâi, perioada în care se petrece acţiunea: la belle époque. În Rusia ultimilor ţari şi pe Coasta de Azur, spre finele secolului al XIX-lea. Protagoniştii aparţin aceleiaşi clase sociale. Pozdnîşev e un moşier rus bogat, Mrs.C…, o englezoaică în vârstă, dintr-o familie înstărită, care îşi petrece anii de văduvie colindând hotelurile de lux din Europa.

Naratorul „Sonatei“ îl întâlneşte pe Pozdnîşev în tren, ocazie în care ascultă lunga poveste a asasinării, din gelozie, a soţiei lui. Naratorul din romanul lui Zweig ascultă, la rândul lui, povestea celor douăzeci şi patru de ore care au marcat ireversibil viaţa bătrânei doamne cu două decenii în urmă. Ideea este aceeaşi: există în viaţa fiecăruia din noi, fie bărbat, fie femeie, momente de nebunie pe care nimic nu le anticipează şi nimic nu le explică până la capăt. Această nebunie e cu atât mai greu de înţeles cu cât personajele celor două romane aparţin unei societăţi conformiste şi reglementate moral cum este aceea a lumii bune din la belle époque, în care onorabilitatea joacă rolul principal. Mai ales, fiind vorba despre femei.

Perspectiva actuală nemaifiind aceeaşi, e foarte posibil ca problema însăşi să cadă sub nivelul de percepţie a cititorului contemporan. Psihologia personajelor lui Tolstoi şi Zweig, condiţionată de norme sociale şi morale dispărute de mult, poate părea ininteligibilă multora în zilele noastre. Ceea ce putea fi luat drept universal valabil cu un secol în urmă nu mai reprezintă în prezent decât un caz particular greu de descifrat.

Literatura nu ţine de actualitate

Mărturisesc că nimic din toate acestea nu mi-a diminuat plăcerea lecturii. Universalitatea e, paradoxal, o noţiune relativă. Cultura literară, şi, în general, artistică, este aceea care ne deschide calea spre epoci de care ne despart atât timpul, cât şi spaţiul. E o dovadă de lene intelectuală refuzul de a compătimi cu dramele sufleteşti ale personajelor lui Tolstoi sau Zweig fiindcă dramele cu pricina nu mai sunt ale noastre.

Actualitatea însăşi este, în literatură şi artă, o prejudecată.

Am fi cu mult mai săraci, dacă ne-am refuza accesul la arta plastică extrem-orientală sau la aceea africană, pe care europenii le-au descoperit cam pe când Tolstoi şi Zweig plasau acţiunea romanelor lor. Tot aşa şi dacă ne-am priva de lectura unor romane de acum un secol, sub cuvânt că nu vorbesc despre noi. Nici chiar unele din procedeele folosite, pe care nu le regăsim neapărat în romanele de astăzi, cum ar fi povestirea în povestire, rod al nevoii de spovedanie care uşurează sufletul, şi ea ieşită din cutuma noastră cotidiană, n-ar trebui să ne interzică bucuria lecturii. Singura piedică este prejudecata. Actualitatea însăşi este, în literatură şi artă, o prejudecată.