Le mitocan roumain

Cel mai dificil lucru e să rămâi calm în faţa lucrurilor normale. Asta se întâmplă, obligatoriu, într-o lume pe dos.

N-am să analizez discursul Regelui. Nu e cazul, având în vedere că a fost un mesaj al normalităţii. Ce să spui despre normalitate? Bun-simţ, compasiune, concizie? Sănătatea ţi se relevă doar dacă o pierzi. Copilăria devine magică când ai scăpat definitiv de ea. Tot aşa, normalitatea sare-n ochi numai într-o lume a mârlanilor. Tot ce pot spune e că discursul mi-a amintit nopţile înfrigurate de Revelion, dinainte de '89, când Mihai I vorbea la Radio Europa liberă, cu aceeaşi cumpănire şi cumpătare. Ceea ce m-a uimit peste măsură a fost roiul de reacţii necontrolate, mai degrabă iraţionale, fanatice, înverşunate şi contondente care l-au urmat, dar l-au şi precedat. În general, pe aceste reacţii s-au căţărat argumente de tot soiul, s-au operat reduceri, (pre)scurtări, s-au dezgropat/îngropat argumente...

Dumnezeu, bolşevicii, Ion Antonescu, Stalin, Dej, fasciştii, Basarabia, trădarea, România şi vorbele. Vorbele descreierate au dănţuit o horă îndrăcită. După ce dai deoparte spuma de cuvinte, vezi cu mare limpezime două atitudini: ură dementă sau linguşeală oarbă. Aproape că nu mai are rost să descoperim dedesubturile, să dezlegăm sforile, ca să vedem ce mânuţe le trag, ori să ne facem sânge rău. Trebuie spus că admiraţia pioasă, întovărăşită de agresivitatea antirepublicană, nu e cu nimic mai bună decât mojicia republicană, braţ la braţ cu prostia antimonarhică. Mă resemnez să spun că Dumnezeu, în imensa Lui milă, dimpreună cu dorinţa-I de a nu dezghioca ţâţânile lumii, a răspândit prostia în mod egal în lume. Iar cum prostul nu-i de-adevăratelea dacă nu-i şi fudul, a dăruit fiecăruia şi puterea argumentelor. Astfel, îmbărbătat şi îmbătat de libertatea de a-şi folosi „inteligenţa", prostul a evoluat spre categoria superioară: mitocan.

Partea tristă a acestei întâmplări e că istoria noastră, atât câtă e, bună, rea, s-a transformat într-o măciucă. Ce prilej mai bun să scoţi morţii din morminte - că-s mareşali, soldaţi sau victime - şi să-i înregimentezi în slujba discursului politic? Ce împrejurare mai favorabilă, dacă nu să-ţi deshami armăsarii injuriilor, să descoşi ghergheful aluziilor, să-ţi dai arama pe faţă? La revedere, civilitate. Călătorie sprâncenată, politeţe. Mitocanul se simte mai bărbat dacă depăşeşte planul la mitocănie. Nu vă faceţi iluzii, ambele tabere şi-au spurcat adversarii, i-au călcat pe cap, le-au scos maţele şi le-au atârnat, sângerânde, în public. N-a fost iertată nici a şaptea spiţă, de la tatăl-priapic la tatăl-ţăran şi colaboraţionist... Nu a fost trecut cu vederea niciun defect fizic, de la o uşoară bâlbâială la un uşor strabism. Iar când n-a fost de-ajuns, a intrat în cadril şi dragostea de ţară. Poate n-aţi priceput, dar tot acest jeg cu damf de tinetă era din dragostea, din grija neţărmurită pentru binele public, pentru scumpii cetăţeni ai patriei noastre. În hărmălaia de murdării, vocea normalităţii a scăzut la o şoaptă.

Alaltăieri nu s-a cutremurat pământul, nu s-a despicat bolta şi nici n-a venit la putere reacţiunea călare pe tancurile bolşevice. Mitocanii însă au rămas bine înfipţi la locurile lor, ca scobitoarea-n măslină. Aşteptăm deja, înfriguraţi, noul scandal. Ultimul mare martor al istoriei româneşti şi universale ne-a vorbit câteva minute. Şi asta a fost tot. Ce destin nefericit are Ţara Românească şi, dimpreună cu ea, şi Regele Mihai I! 

Florin Iaru este poet şi publicist. Printre volumele publicate se numără „Înnebunesc şi-mi pare rău“ şi „Fraier de Bucureşti“ şi scrie pentru "Adevărul"