Kövesi, CEDO şi statul român

Foto EPA EFE

S-a spus că scopul ar scuza mijloacele. Într-o democraţie? Niciodată. Victoria Laurei Kövesi la CEDO demască un stat român cu o justiţie şi autorităţi ce-ar face bine să se caute. Şi c-o UE aflată departe de ce-a promis.

E statul român unul eşuat? Aşa sugerează decizia CEDO. Curtea Europeană a admis că revocarea din funcţia de şefă a DNA i-au încălcat doamnei Kövesi drepturile fundamentale, de vreme ce i s-au răpit dreptul la liberă exprimare şi la acces la justiţie.

Accesul la justiţie e un drept absolut elementar, fiind asumat înainte de apariţia primelor democraţii, ba chiar de revelaţia biblică a Decalogului. Laura Kövesi n-a beneficiat însă de acest drept, fără de care nu există civilizaţie umană. Iar ea conducea o instituţie cheie pentru probitatea şi credibilitatea justiţiei, ale clasei politice, ale arhitecturii de securitate, ale democraţiei şi ale statutului de stat de drept al României. E lesne de înţeles ce a însemnat, deci, decapitarea ei.

Sentinţa CEDO stabileşte că revocarea ei s-a dovedit ilegală şi neconstituţională. Dar n-are cum să explice prejudiciul pe care l-a reprezentat demiterea lui Kövesi pentru imaginea ţării. Şi nici nu poate lămuri fără rest ce semnificaţie a avut arbitrara destituire pentru cele trei puteri ale statului român, ca de altfel şi pentru acea parte a leului din presă, deci din a patra putere, care a pregătit terenul samavolniciei de la CCR, prin demonizarea sistematică a unei luptătoare anticorupţie, de către hateri profesionişti de felul propagandiştilor de la Antena 3 şi RTV.

Că, acţionând cu neobişnuită celeritate, CEDO a constatat fără drept de apel nedreptăţirea doamnei Kövesi e cât se poate de salutar. Decizia judecătorilor de la Strasbourg dă impresia că justiţia europeană funcţionează, că magistraţii români mai au o speranţă, iar UE o şansă, în compoziţia ei actuală, ca entitate întemeiată pe valorile neobosit afirmate de liderii ei.

Inutil de subliniat că sentinţă CEDO e, însă, şi altceva. E o pereche de răsunătoare palme. Dar pe obrazul cui? Al principalilor vinovaţi? Desigur. Între ei se distinge fostul ministru al justiţiei, de fapt al injustiţiei, Toader, care a reacţionat la sentinţa demascanta a colegilor săi de la Strasbourg aşa cum a devenit notoriu: ca un soi de Pilat din Pont, onctuos, duplicitar, mascându-şi ura, dar iresponsabil şi fără vreo urmă de ruşine. Alături de el, pe banca acuzării, a fost simbolic expediată de sentinţa CEDO majoritatea parlamentară pesedisto-udemeristo-aldeista, care i-a susţinut propunerea demiterii şefei DNĂ, apoi majoritatea membrilor Curţii Dorneanu, înşelător numită "CCR", care a acceptat-o, a admis un presupus conflict constituţional şi i-a impus preşedintelui tăierea prerogativelor sale, dimpreună cu revocarea. Nu mai puţin vinovaţi sunt patronii aşa-zişilor judecători constituţionali, comanditarii şi beneficiarii politici şi juridici ai abuzului comis.

Or, lovitura CEDO n-a înroşit doar obrazul abuzatorilor, între care doar unul a înfundat puşcăria, dar din alte motive, alţii rămân să decredibilizeze pe mai departe CCR, iar un al treilea continuă, spre ruşinea mediului academic, să stea cocoţat ca rector în fruntea unei universităţi ieşene. Urmele degetelor judecătorilor de la Strasbourg s-au întipărit şi pe faţa "ansamblului autorităţilor" statului român, reprezentat de un preşedinte care, când ar fi fost mai mare nevoia de forţa exemplului său, de vitejia şi de spiritul său de sacrificiu, a evitat să se lase suspendat.

Preşedintele Klaus Iohannis a acceptat, deci, să comită nedreptatea pe care a părut să fie forţat s-o săvârşească, devenind, fie şi involuntar, complicele cleptocratilor pe care pretindea să-i combată. Ba a semnat actul indispensabil revocării, fără să aibă decenţa de a-şi regreta public gestul şi de a-şi exprima recunoştinţa pentru bilanţul excepţional al exemplarului magistrat nedreptăţit.

Or, într-un stat de drept, nici măcar scopul combaterii duşmanilor democraţiei, ori afişarea respectului faţă de autorităţi şi deciziile lor nu justifică săvârşirea unei fapte reprobabile, ilegale, imorale sau anticonstituţionale.

Sentinţa CEDO i-a oferit preşedintelui prilejul de a întocmi un tăios şi binevenit rechizitoriu la adresa discreditatului PSD, a unui "ministru al justiţiei de tristă amintire" şi, mai ales, a decredibilizatei CCR. Curte căreia pe drept Iohannis i-a cerut reformarea şi revizuirea hotărârii vizând-o pe Kövesi. Care, e bine să notăm, a mutilat şi ciopârţit şi prerogativele prezidenţiale, trabsformandu-l pe şeful ales al statului, conform cu proiectele dragniot-pesediste de cleptocratizare definitivă şi irevocabilă a României, în sluga unui dregător numit.

Or, i-ar fi stat bine preşedintelui să nu dea impresia, ca în nefericitul său puseu antimaghiar, că ar trage iar politic spuza pe turta Cotrocenilor şi a PNL, cerând, întru reformarea CCR, votul antipesedist al electoratului. L-ar fi avantajat în schimb, în obţinerea acestui vot neîndoielnic necesar, să adauge casantelor şi justificatelor sale critici şi câteva cuvinte autocritice. Ar fi fost firesc să regrete public rolul pe care l-a jucat el însuşi, ca lider ales al ţării, în condamnatele fapte săvârşite în grup, în 2018, împotriva doamnei Kövesi, a justiţiei şi, implicit, în contra ansamblului autorităţilor statului român. Şi să solicite şi reformarea grabnică a altor piloni ai arhitecturii instituţionale româneşti. De pildă a DIICOT, care, prea puţin explicabil, a renunţat la urmărirea penală a unor Darius Valcov şi Adina Florea.

În ce-i priveşte, românii au şi alte motive de regret. Celeritatea insolită a CEDO nu compensează tergiversarea impardonabilă, de către români, a desăvârşirii revoluţiei din 1989. Desăvârşire care, scutindu-i de un stat eşuat, ar fi reclamat o lustraţie demnă de acest nume. Căci repunerea simbolică în drepturi a Laurei Kövesi survine, la CEDO, simultan cu renaţionalizarea Europei şi invalidarea parţială a jurisprudenţei europene de către Curtea Constituţională germană. Care a decis să anuleze o sentinţă a Curţii de Justiţie Europene, privind politica de stimulare (de tip etatist) a economiilor, practicată de Banca Centrală Europeană prin masivă şi sistematică achiziţionare de obligaţiuni de stat.

Că acest verdict (în premieră în raport cu judecătorii europeni) a instanţei germane supreme e monetar, financiar şi economic salutar, e una. Cu totul alta, că decizia ar putea avea un foarte pernicios efect juridic şi politic colateral. Căci, dinamitând preeminenţa jurisprudenţei europene, juriştii de la Karlsruhe tind, involuntar, să dea apă la moară celor care, de la Moscova la Beijing şi de la Ankara şi Budapesta la mafia dragniotă, abia aşteaptă să accelereze procesul disoluţiei UE.

Petre Iancu - Deutsche Welle