INTERVIU Diana Stănculeanu: „Şcoala românească nu este un loc în care copiii învaţă lecţia toleranţei“

Acolo unde sistemul ori familia eşuează, este nevoie de ajutor din exterior. Diana Stănculeanu este o psihoterapeută care încearcă să fie un astfel de sprijin Care sunt problemele copiilor rămaşi în ţară, în timp ce părinţii lor sunt în diasporă? Ce rol au întâlnirile lor virtuale, pe Skype, cu cei plecaţi? Există discriminări în şcolile noaste?

La aceste întrebări, dar şi la altele, ne răspunde psihoterapeuta Diana Stănculeanu, coordonator programe privind copilul victimă a violenţei la ONG-ul Salvaţi Copiii România.

„Weekend Adevărul“: Doamna Stănculeanu, vă confruntaţi cu, să-i numesc aşa, noii copii-problemă, cei cu părinţii plecaţi la muncă în străinătate?

Diana Stănculeanu: Se ştie că un număr de aproximativ 250.000 de copii la nivel naţional trăiesc fără unul sau ambii părinţi, plecaţi la muncă în străinătate. Fenomenul migraţiei profesionale a generat un nou fenomen social de risc major pentru bunăstarea şi echilibrul emoţional al copiilor români – un sfert de milion cresc departe de părinţi, lăsaţi în grija unor bunici depăşiţi de situaţie sau a unor rude îndepărtate şi irelevante emoţional pentru copil, fără niciun fel de predictibilitate legată de întoarcerea şi de comunicarea cu părinţii, în derivă educaţională – majoritatea înregistrează o scădere semnificativă în performanţa academică şi/sau frecvenţa şcolară, până la riscul abandonului şcolar. Şi, cel mai îngrijorător, cresc în derivă emoţională.

Cum vi se par părinţii români în raport cu cei din spaţiul UE? Totdeauna când văd străini cu copii – pe aeroport etc. –, mi se pare că micuţii lor sunt mai puţin cocoloşiţi şi, în tot cazul, par mai liberi, adică nu ţipă nimeni la ei dacă au scăpat mobilul din mână, ca la noi...

Părinţii europeni reprezintă o realitate extrem de diversă şi, cu siguranţă, bătaia nu este 100% made in România. Primii părinţi care au făcut din creşterea copiilor un fenomen supus legii şi educaţiei obligatorii au fost cei din Suedia, ţară care încă din 1979 a interzis prin lege orice formă de violenţă – fizică, verbală, emoţională – împotriva copiilor. Restul ţărilor scandinave s-au aliniat rapid, astfel încât, 36 de ani mai târziu, aceste ţări sunt recunoscute nu doar pentru relaxarea şi echilibrul cu care îşi construiesc stilul de viaţă, ci şi pentru valorile orientate profund către respectarea copilului, în spiritul cărora îşi cresc copiii. 

Părinţii români, o parte din ei cel puţin, cred în continuare că bătaia este ruptă din Rai, că unde dă mama creşte, iar copilul trebui pupat doar în somn; văd doar limite şi greşeli, îşi cresc copiii în cultura ruşinii şi a vinovăţiei, nu a mândriei, speranţei, toleranţei.

Sunt foşti copii crescuţi astfel şi, în lipsa educaţiei consistente, în lipsa alternativei, duc modelul mai departe. Lucrurile stau aproximativ la fel în ţările balcanice, dar şi în cele latine. Noi avem în plus sărăcia, depresia, incertitudinea zilei de mâine, lipsa de educaţie etc. Nu sunt justificări, sunt realităţi. Ca şi în cazul copiilor noştri, care nu învaţă din greşeală şi pedeapsă, nici părinţii nu-şi vor schimba atitudinea şi comportamentele doar dacă le aruncăm în faţă mesaje legate de greşeală şi încălcarea legii. Este nevoie de educaţie susţinută şi de foarte mult sprijin care să îi acompanieze în procesul greu al schimbării.

250.000 de copii trăiesc fără unul sau ambii părinţi, plecaţi la muncă în străinătate.

2 milioane de copii trăiesc în sărăcie

Când ştiţi că un copil ajuns la dumneavoastră e salvat?

Convenţia cu privire la Drepturile Copilului, în vigoare de 25 de ani şi ratificată şi de către România, ne oferă, din fericire, câţiva „indicatori“ fundamentali în funcţie de care apreciem când un copil are nevoie de sprijin sau poate fi considerat „salvat“. Este vorba de măsura în care unui copil i se asigură drepturile la educaţie, la protecţie împotriva tuturor formelor de violenţă – emoţională şi/sau fizică, în toate contextele sale de viaţă (familie, şcoală, comunitate), dreptul la sănătate şi cea mai bună îngrijire medicală, la timp liber şi relaxare, dreptul de participare la toate deciziile care îl privesc, asigurarea interesului său superior în fiecare situaţie în care acel copil este implicat. Dacă acest mini-checklist este bifat, putem dormi liniştiţi. Din păcate însă, mai mult de jumătate din cei aproape 4 milioane de copii ai României trăiesc în sărăcie; aproximativ 900.000 dintre ei au risc de a primi un diagnostic de tulburare de sănătate mintală înainte de a împlini 18 ani; 63% dintre ei sunt bătuţi acasă chiar de către cei responsabili cu asigurarea protecţiei lor – părinţii; peste 70% dintre ei au fost implicaţi cel puţin o dată într-o situaţie de violenţă la şcoală – aş spune cu amărăciune că, în lipsa unor eforturi concertate la nivel de ţară, viitorul acesteia este departe de a fi salvat. 

În fiecare dimineaţă când scot căţeluşele, trec pe lângă o grădiniţă, iar copilaşii care le văd se entuziasmează, în timp ce părinţii îi duc cu vorba. Am auzit părinţi promiţându-le micuţilor că le vor lua şi lor căţeluşi, iar pe alţii, speriindu-i că muşcă. Cine greşeşte?

Dacă îi promitem lucruri unui copil, fie că e vorba de obiecte, activităţi, timp cu noi, este important să ne achităm de promisiune dacă ne dorim să rămânem pentru copilul nostru un reper de încredere, predictibilitate şi siguranţă. Studiile arată că în familiile în care copiii şi animăluţele de casă cresc împreună, există oportunităţi sporite în care copiii pot exersa abilităţi de protecţie, îngrijire şi responsabilizare, nefiind deloc neglijabile beneficiile emoţionale resimţite în casele în care atât adulţii, cât şi copiii pot să îmbrăţişeze un ghemotoc de blană în momente de bucurie sau de triteţe, frică sau furie. Evident, sunt de luat în considerare situaţiile speciale de sănătate, în care prezenţa unui animal în spaţiul casei nu este recomandată de către medicul familiei. În ceea ce-i priveşte pe părinţii care le transmit copiilor mesaje de risc şi pericol asociate prezenţei animalelor, atitudinea corectă este aceea de a-i lăsa pe copii să-şi trăiască propriile experienţe de viaţă, inclusiv pe acelea care implică prezenţa animăluţelor, de a-i sprijini să înveţe corect lecţiile acestor experienţe, fără a le contamina perspectiva. Ce pot să adaug este că, din păcate, copiii vremurilor noastre trăiesc suficiente experienţe cu risc de a genera frică, anxietate, astfel încât să nu trebuiască să aducem noi, adulţii, încă una în viaţa lor, bazându-ne pe experienţa personală.

Cum se descurcă şcoala cu un copil cu părinţi despărţiţi?

Am 9 ani şi sunt tot mai neatent la cursuri, deoarece ai mei sunt în divorţ. Cum nu mai primeşte gene false din America, învăţătoarea devine tot mai antipatică şi mă urechează în mod repetat. Ce-mi spuneţi dacă ajung la dumneavoastră? Şi cine ar avea nevoie de terapie – eu, ai mei sau învăţătoarea?

Situaţia descrisă este, din păcate, atât de frecvent întâlnită în practica noastră profesională... Statisticile îngrijorătoare legate de divorţ transmit în acelaşi timp informaţii cu privire la numărul mare de copii care se confruntă cu separarea părinţilor. Un copil căruia i se destramă întreg universul prin plecarea unuia dintre părinţi de acasă nu mai poate fi interesat de ecuaţia de gradul doi. Din păcate, probabil că în şcoala românească, şapte din zece cadre didactice ar pune neatenţia unui astfel de copil pe seama dezinteresului, sfidării, obrăzniciei etc.

Foarte rar un cadru didactic îşi acordă cinci minute pentru a se întreba: „Ce îl face pe acest copil să stea cu ochii pe pereţi în loc să fie cu ochii la mine?“. „Oare ce se întâmplă în mintea şi sufletul lui?“ Acest tip de situaţie cere o intervenţie de 360 de grade.

Cum adică?

Părinţii au nevoie să afle cum să nu transforme copilul în miza războiului dintre adulţi şi cum să îi spună că lucrurile care se întâmplă între ei nu au legătură cu el, că ei rămân părinţii lui chiar dacă nu vor mai fi soţ şi soţie; copilul are nevoie să afle că iubirea părinţilor pentru el nu se termină niciodată şi că nimic din ceea ce ar fi făcut sau ar face el nu putea să determine ruptura dintre mami şi tati; cadrul didactic are nevoie să înveţe cum să rămână alături de acest copil în perioada dificilă a vieţii lui, cum să îi spună că este în regulă ca, un timp, alte lucruri decât şcoala să fie mai importante pentru el, că este disponibil dacă doreşte să vorbească despre ceea ce îl preocupă.

Elevii învaţă să eticheteze

În şcoala generală, aveam colegi care refuzau să le dea o pasă la fotbal romilor, deoarece nu doreau să îi îmbrăţişeze dacă ar fi marcat. Întâlniţi astfel de discriminări în şcolile româneşti?

Din păcate, da. Discriminarea este prezentă în şcoală, însă primele comportamente de discriminare se învaţă în familie: „să nu te joci cu acel copil, este ţigan... este murdar... este sărac... fură... nu e de familie bună... etc.“. Copiii preşcolari se joacă împreună. Pentru ei nu contează etnia, uzura hainelor, culoarea pielii. Ei împart jucării, se ceartă şi se împacă în funcţie de maşinuţe şi păpuşi. Din păcate, în aceste momente de joc intervin adulţii, cu mesajele enumerate mai sus. Astfel, copiii învaţă că eticheta este importantă şi în funcţie de ea ne alegem prietenii. Şcoala românească nu este un loc în care copiii învaţă lecţia toleranţei, a diversităţii, a diferenţelor. Dimpotrivă, învaţă mecanismul comparaţiei sociale, învaţă să ierarhizeze, să excludă, să eticheteze.

Încă o amintire, ultima, ca să nu transformăm interviul în şedinţă de terapie! Am 11 ani, sunt scos la tablă, iar profesoara mă face de râs în faţa clasei zicând că am scris de rahitic. E un motiv suficient ca să apelez la Centrul de Educaţie Emoţională şi Comportamentală pentru Copii (CEECC)?

Depinde. Dacă răspunsul tău, fundamentat pe convingerea ta, va fi: „rahitic sau nu, important este să fie corect! Iar eu am scris corect“, nu ai de ce să vii la CEECC. Dacă răspunsul tău în faţa clasei şi a profesorului va fi dat prin privire plecată şi tristă şi umeri îndoiţi, iar în minte îţi vei spune, crezând cu tărie: „nu sunt în stare nici să scriu ca lumea... sunt un prost... toată lumea ştie acum asta şi nimeni nu va mai vrea să se joace cu mine“, atunci este nevoie de intervenţia CEECC – centrată întâi pe părinţii tăi, pentru că nu au ştiut să îţi cultive încrederea în tine; apoi pe profesorul tău, care nu a aflat că un copil are nevoie să îşi cunoască întâi potenţialul şi apoi limitele, pentru a creşte şi a progresa; apoi pe tine, pentru a te sprijini în a descoperi că tu eşti mult mai mult decât scrisul tău, că forma unor litere nu spune nimic despre calitatea ta umană şi despre darurile tale.

„Sunt şanse mari ca un copil care bate la şcoală să fie bătut la rândul lui acasă“

Ce e de făcut când, la şcoală, copiii sunt victimele violenţei altor copii?

Educaţie. Experienţa şi studiile, deopotrivă, ne arată că sunt şanse mari ca un copil care bate la şcoală să fie bătut la rândul lui acasă. Violenţa naşte violenţă. Răspunsul tradiţional vizează suportul victimei şi pedepsirea agresorului. Este un răspuns limitat şi doar parţial corect. Da, sprijinim copilul-victimă; empatia şi consilierea nu sunt suficiente – are nevoie de abilităţi sociale care să îi permită să pună limite, să ceară ajutorul, să îşi construiască o reţea de prieteni. Nu, nu pedepsim copilul agresor – este probabil ca el să fie o victimă într-un alt context, iar comportamentul lui agresiv să fie o „falsă“ soluţie învăţată de la un adult. Da, sprijinim, prin terapie şi educaţie, copilul care manifestă comportamente agresive; implicăm şi familia, vorbim şi cu cadrul didactic. Aducem în ecuaţie şi „martorii muţi“, restul clasei – şi colegii au un rol, important chiar; pot striga „dă-i mai tare!“ sau „opreşte-te!“. Pot cere sau oferi ajutorul atunci când cei implicaţi direct în conflict nu pot sau nu vor să facă asta. Şi mai facem ceva: îi învăţăm pe copiii noştri să caute motive de simpatie reciprocă, să devină atenţi la ce are fiecare special şi frumos, să facă lucruri „împreună“, nu „împotrivă“.

Ajutor pentru copiii cu părinţi plecaţi în străinătate

Salvaţi Copiii a dezvoltat programul „Creştem împreună“, în care au fost inaugurate centre de asistenţă şi suport psihoeducaţional, în cadrul cărora copiii lăsaţi în urmă de părinţii plecaţi în străinătate petrec câteva ore pe zi în compania altor copii, aflaţi în situaţie similară: fac teme sub îndrumarea unor pedagogi calificaţi, beneficiază de suport din partea psihologilor şi programează întâlniri „virtuale“, pe Skype, cu părinţii lor.