„Hai în Valahia!”: Un jurnalist din Berlin descoperă Bucureștii

Un jurnalist de la Berliner Zeitung descoperă Bucureștiul după decenii de prejudecăți. Încântarea lui spune o parte din povestea orașului în care și surpriza poate fi un clișeu. Note de lectură despre note de călătorie.

Privit de departe, București încape într-un clișeu: Casa Poporului Foto: Imagine: Pavel Dudek/Visually/picture alliance

De cele mai multe ori, turiștii care lasă în urma lor impresii despre București au cam același parcurs al relatării, o formulă previzibilă despre un oraș cenușiu care se dovedește surprinzător de frumos. Este, de altfel, și traseul celor care, atrași de mirajul unei cariere profesionale, se mută în capitala României. Încep prin a se plânge de ritmul haotic al metropolei și sfârșesc prin a se identifica cu acest vacarm interminabil. 

Turism pe drumuri bătute

”Vreau să vizitez Casa Poporului” este o cerere nelipsită din discursul oricui plănuiește să vină la București. Nici nu are de unde să știe prea multe, dacă și-a pregătit vizita bazându-se pe ghidurile existente, pe recomandările celor ce promovează orașul cu nelipsita „cea mai grea clădire”, „a doua ca mărime” și alte superlative care prelungesc, într-un fel, megalomania celui care și-a dorit construcția. La fel cum, la nivel de Românie, cei ce și-au propus să ajungă aici vor să dea de urmele lui Dracula.

Nu e neapărat rău. La Palatul Parlamentului sau la Bran, fluxurile de turiști aduc ceva bani industriei locale a turismului. Uneori aduc și un plus de curiozitate. Iar atunci li se deschide o lume pe care nu se așteptau să o descopere.

La București a fost de curând Torsten Harmsen. Este jurnalist de știință și călătorie și scrie la Berliner Zeitung, ziar din capitala Germaniei reunite care continuă tradiția unui cotidian din capitala Germaniei divizate. Publicație tradițional liberală de stânga, Berliner Zeitung a cotit-o spre conservatorism populist, după schimbarea proprietarilor, la sfârșitul deceniului trecut.

Harmsen a început munca în presă ca zețar, meserie pe cale de dispariție care se ocupa de aranjarea literelor în paginile ziarelor tipărite. A studiat jurnalism și a intrat în redacția publicației est-germane în 1988. A făcut, așadar, școala în Germania socialistă și ocupată de trupele sovietice, iar de acolo a ieșit cu niște clișee care l-au însoțit decenii întregi. 

Frății și clișee

Profesorul Lemke le spunea elevilor că „în România, oamenii sunt atât de săraci, că mănâncă chitul de la ferestre”. Printre germani, când se vorbea despre drumuri lungi, până la vreun capăt dezolant al lumii, se spunea ”a trimite pe cineva în Valahia”. Pentru Harmsen, Valahia și, prin extensie, România „însemna oameni săraci, orașe cenușii, pene de curent în ierni cumplit de reci, în timp ce șeful statului, Ceaușescu, își construia palate uriașe”. 

Nu conta că, pentru regimul redegist, România lui Nicolae Ceaușescu era „stat frățesc”. Clișeele nici nu trebuiau confruntate cu realitatea, fiindcă îl țineau departe de ea. România, așa cum învățase despre ea, nu merita drumul.Un clișeu era și comparația lui Vlad Țepeș cu Dracula. „Sărăcie, dezolare, Ceaușescu, Dracula: am zburat, în sfârșit, eu însumi deasupra Valahiei (...) Voiam să privesc dincolo de clișee. M-au fascinat culoarea și diversitatea acestui loc aflat odinioară la răscrucea dintre Bizanț, lumea otomană și Occident”. De fapt, unul din titlurile articolului, cel apărut în ediția online, este ”Hai în Valahia! Prin țara lui Dracula, dincolo de clișee”. Știți, chiar această destrămare a clișeelor tinde să devină clișeu. 

Ajunși la Bran, turiștii străini află că povestea lui Dracula e doar o poveste Foto: Panthermedia/imago images

În ultimii ani s-a scris despre București că fascinează pentru că își primește turiștii relaxat, fără a-i obliga să bifeze obiective. Că, în absența unui marketing sedimentat, oferă avantajul experienței. S-a scris că pe străzile orașului pot fi citite, fără lecturi suplimentare, politica, ideologiile și interesele vremurilor. Că fiecare colț este un pariu pentru că nu poți anticipa ce îți oferă strada următoare. Că imprevizibilul înseamnă și că un fost om al străzii poate fi un ghid mai profund și mai dedicat decât profesioniștii care știu multe despre clădiri și prea puține despre viața din și dintre ele.

Contraste bune, contraste rele

În șase zile de ședere în București, Torsten Harmsen a descoperit o arhitectură variată și multe contraste, festivaluri și oameni care se bucură de oraș. Iar la înapoierea la Berlin i-a invitat pe cititorii săi germani să meargă în România și să vadă locurile înainte de a le judeca după clișee. 

„Întregul oraș este un contrast viu”, constată turistul german. „Case asemănătoare unor cetăți, de parcă aici ar fi locuit cândva cavaleri” lângă „vile care ar putea proveni direct din Antichitatea romană sau clădiri Art déco”. Apoi, „caracteristic este stilul brâncovenesc (...) cu o ornamentație de o bogăție extremă”. 

Există și cealaltă față a contrastului: „Printre clădirile renovate, multe case continuă să se degradeze, cu ziduri care se fărâmițează și ferestre sparte”. Există și o explicație: „Nu e de mirare. Restanțele la renovare sunt uriașe”. Aici apare Ceaușescu, care „nu iubea vechiul București” și, ca atare, „cartiere întregi s-au degradat sau au fost distruse”.

Cine se schimbă?

Ce lipsește textului din publicația germană, însă, este o lămurire. Reporterul lui Berliner Zeitung titrează despre ”București, un oraș plin de culoare, în plină transformare”. Dar în tot textul nu spune nimic despre ce schimbare se produce, cine o provoacă sau încotro merge orașul. Poate că, de fapt, schimbarea se referă la înțelegerea autorului.

Iar aici articolul lui Torsten Harmsen se întâlnește, involuntar, cu finalul unui reportaj realizat în 2023 de dpa: turistul are privilegiul unei șederi scurte, în care se poate lăsa fermecat de un oraș de care o tânără localnică mărturisește că s-a săturat. Vizitatorul poate consuma ca atmosferă ceea ce pe unii locuitori îi epuizează. Și nu-i totuna să te întorci de unde ai venit după șase zile de călătorie sau să o iei zilnic de la capăt până îți dorești să lași totul în urmă pentru a începe o altă viață.

Cristian Ștefănescu - DW