Fotbalul ca un obiect de lux

Nu sunt microbistă şi nici nu mai sunt amatoare de transmisiuni sportive, care fac deliciul atâtor sute de mii de (tele)spectatori.

Cândva, în alt secol, tatăl meu aduna toată familia în fața televizorului, ca să ne uităm la marile meciuri ale naționalei noastre: mondialul din Mexic, în 1970, sau europeanul din Franța, în 1984. Aşa se face că jucătorii din anii ’70, care stăteau pe soclu în mentalul colectiv, precum Necula Răducanu, Cornel Dinu, Dembrovschi, Dobrin, Numweiller sau Mircea Lucescu, care, 14 ani mai târziu, ca selecționer, îi ridica tot acolo, pe Mircea Iorgulescu, Bölöni, sau Cămătaru, toți aceştia, deci, populau şi imaginarul tinerei care eram, deşi interesul meu intelectual mergea în alte direcții.

A-i vedea pe fotbaliştii români la unica televiziune ce exista pe atunci, TVR, evoluând în confruntări internaționale ne făcea să trepidăm la unison, ca români, iar regimul comunist ştia aceasta şi de aceea şi finanța astfel de transmisiuni ce dădeau românilor o gură de oxigen, întărind sentimentul solidarității naționale.

Era o supapă de siguranță folosită de guvernanți în deceniul al şaptelea şi primii ani ai celui de al optulea, când au fost întreținute relativ-constante legături cu lumea liberă, când i-am putut, de pildă, vedea la Bucureşti, pe marii actori de la Royal Shakespeare Company sau Comedia Franceză, când puteam afla ce este nou şi valoros pe scena culturală internațioinală, citind consistenta revistă Secolul 20 şi când TVR ținea publicul cu sufletul la gură, în aşteptare noilor aventuri sentimentale din serialul american Dallas.

În anii ’80, felul în care regimul Ceauşescu a gestionat criza datoriei externe a țării, nutrind idealul de a plăti integral creditele, a impus populației mari privațiuni şi vestitele rații alimentare ale Epocii de Aur. Dar şi atunci, meciurile internaționale ale echipei noastre de fotbal erau oferite la televiziune, unei populații înfometate.   

Apoi, pentru mine, fotbalul a dispărut de pe radar, dar ieri, poate în memoria tatei, ceva m-a impins să mă uit la meciul României cu Ucraina, desfăşurat la München, în cadrul Campionatului European de Fotbal.

Cum în primele minute ucrainenii ne-au dominat pe teren, mi-am zis că probabil nu merită să mă mai uit. Dar Zeul Fotbalului mi-a şoptit contrariul şi bine am făcut că n-am plecat! Căci am descoperit o echipă de tineri, care a mers ca un Rolls Royce!

O maşină de lux în care fiecare piesă este prețioasă, aşa cum este şi întregul angrenaj ce pune în mişcare elementele componente. Fiecare jucător român a evoluat elegant, cu precizie, acoperind zona de teren asignată, dar repliindu-se rapid în apărare, sau deschizând atacul. Fiecare jucător a fost stăpân pe minge, a apărat-o pentru atac, sau a căutat să o acapareze de la adversar, pentru a ține constant presiunea asupra echipei ucrainene.

Fără să mă pricep, pot totuşi spune că am găsit remarcabil felul în care fotbaliştii români au colaborat în teren, alergând cât a fost nevoie, parând fără agresivitate și  marcând regește de trei ori, fără a primi vreun gol. Românii au impus în ambele reprize o ireproşabilă fluiditate a jocului, dându-şi mâna (de fapt, piciorul) pentru a construi un întreg, jocul, de o eleganță aparte.

Politicienii care s-au înghesuit să intre în poza acestui succes românesc, mutând chiar o şedință de guvern în Bavaria, ar trebui să învețe de la tinerii fotbalişti acest sens al conlucrării, al lucrului în colectiv, fără de care, în ziua de azi, izbânzile sunt mai greu de obținut.

Şi tot de la acest prim meci al echipei României la Campionatul European de Fotbal ar putea să învețe că, în circumstanțele care contează, anume cele internaționale, nu te poți preface că faci, ci că trebuie chiar să livrezi ce îți asumi. Căci poți înşela o dată, cel mult de două ori, apoi îți pierzi creditul şi ieşi din jocurile care contează. Deşi, îmi vor spune unii, se poate trăi şi la margine. Poate. Dar nu se trăieşte bine acolo, când ai demnitate.

De aceea mi s-a părut exemplară şi rezistența, şi capacitatea de a alerga a jucătorilor români. Părea că fără efort. Se vede că mulți din tinerii aceștia joacă la echipe din străinătate, unde nu te faci că muncești, unde trebuie să îți menții corpul în capacitate de performanță maximă, căci şi mizele (financiare) sunt mari. În domeniul lor, cel sportiv, aceşti jucători bat de la distanță calitatea profesională dovedită de politicienii români, în domeniul lor, cel al gestionării treburilor cetății.

Dar fără un strateg care să gândească formula pusă în operă de fotbalişti, în teren, minunea nu ar fi fost posibilă. Un om care a studiat adversarul, care cunoaşte bine mecanismele necesare succesului, care îşi cunoaşte bine propriii jucători, punând în valoare ce au ei mai bun şi coordonând colaborarea lor. Antrenorul echipei.

Desigur că spectacolul nu ar fi fost întreg pentru noi, dacă nu ar fi existat marea aceea de galben la peluză (poate că singura pentru care au avut bani), adică toți românii veniți să susțină naționala noastră, scandând, cântând şi (re)trăind, vreme de aproape două ore, în România lor natală.

Meciul România – Ucraina, din 17 iunie 2024, încheiat cu scorul de 3-0 a avut, desigur, o stea norocoasă. Nu ştiu dacă frumusețea lui se va mai repeta în restul meciurilor echipei noastre la Euro 2024. Ca nespecialist, eu m-am bucurat de rotunjimea acestei reuşite epocale, venite, îmi spun specialiştii, după 24 de ani. Adică îndelung aşteptată.

De aceea, să ni-i amintim, ca pe nişte vedete, pe autorii acestei formule care ne-a făcut să ne bucurăm împreună, ca români: Edi Iordănescu, antrenor, Nicolae Stanciu, Răzvan Marin, Denis Drăguş, Florinel Coman, Marius Marin, Vali Mihăilă, Dennis Man, Andrei Burcă, Andrei Rațiu, Nicuşor Bancu, Radu Drăguşin, Florin Niță, Ianis Hagi, jucători.

Bravo, băieți! Acceptați admirația unui neofit!