Filmul istoric și propaganda

La doi ani de la prima ediție, epuizată, Editura Militară a scos, în toamna lui 2023, o a doua ediție, revăzută și incluzând un capitol inedit, a unei necesare cărți semnate de prolificul istoric și scriitor Călin Hentea.

Volumul „Istorie, film și propagandă” a fost conceput ca o antologie reunind articole, eseuri și studii apărute, într-o primă versiune, în revistele „Magazin istoric”, „Historia” și „Istorie și civilizație”, în mediul online (pe StareaPresei.ro și LiterNet.ro) sau într-o lucrare colectivă publicată de PostModernism Museum.

Autorul își etichetează – cu prea multă modestie – recenta apariție editorială, în cuvântul său introductiv, drept „o colecție de plăcut-nostalgice amintiri cinematografice (…) trecute prin filtrul vieții”.

Însă cartea lui Călin Hentea își depășește condiția de culegere, devenind un manual sui-generis de propagandă, din epoci și zone politice diferite, manifestată în operele cinematografice și audiovizuale în general. Astfel, prin lectură, cititorul receptiv capătă instrumente utile de examinare a producțiilor istorice și, implicit, de rezistență la propaganda cinematografică.

Cele două părți ale volumului sunt sugestiv intitulate „Despre ai noștri” și „Despre ai lor” – un mare merit al cărții este acela că opune propaganda din filmele cu subiect istoric românești propagandei din filmele cu subiect istoric străine, în special occidentale.

Adeseori, comentatorii autohtoni care pozează în cunoscători fie sancționează dur propaganda din filmele românești, dar sunt îngăduitori cu cea din producțiile vestice, fie, dimpotrivă, o trec cu vederea pe cea neaoșă, pretextând că la „ei” e mult mai rău. De fapt, propaganda în cinema nu e limitată la regimurile totalitare; ea există bine-mersi și în România de azi, chiar dacă la un nivel mult mai redus, la fel cum există în toată lumea, inclusiv la Hollywood, sub forme mai subtile sau mai grosolane.

Călin Hentea, un veritabil expert în domeniul propagandei, după cum a dovedit-o deja în multe alte cărți, reușește să identifice mesajele manipulatoare și să se plaseze pe poziția justă, echidistantă față de cele două extreme amintite și fără partizanate de o culoare sau alta.

În general, textele sunt aranjate după ordinea cronologică a momentelor și personalităților istorice tratate în filmele supuse analizei. De pildă, prima secțiune se deschide cu „Discursul despre daci, între ideologie, propagandă și profit”, articol cu multe trimiteri la istorie și bogata literatură consacrată subiectului. Citez doar o frază, referitoare la filmele „Dacii”, „Columna” și „Burebista”, din acest incisiv text care ar merita citit de toți „dacopații” noștri:

„Corifeii cinematografiei românești (Mihnea Gheorghiu, Eugen Mandric) născute prin investițiile făcute de Gheorghiu-Dej în Studioul Cinematografic București s-au gândit să încerce să-i afirme pe daci pe scena europeană («să arătăm stimă față de strămoși»), asemenea vikingilor sau goților, și, în același timp, să obțină un bun profit în valută forte, printr-o superproducție cu distribuție internațională, în colaborare cu o casă de filme occidentală”.

Alte capitole din prima parte le sunt dedicate lui Mircea cel Bătrân (jucat pe ecran de regizorul Sergiu Nicolaescu, după un scenariu al lui Titus Popovici) și Tudor Vladimirescu (cu filmul deschizător de „epopee națională” al lui Lucian Bratu, pe textul lui Mihnea Gheorghiu, având-o pe Lica Gheorghiu, fiica lui „Ghiță” Dej, ca parteneră a lui Emanoil Petruț). Tot aici, Călin Hentea abordează percutant „Securitatea cea grijnică față de români”, „ipocrita pudibonderie și morală comunistă”, „trecutul incomod” revelat de „Țara moartă”, documentarul-eseu al lui Radu Jude, dar și producțiile istorice programate la ediția a zecea, din 2011, a reputatului Festival Internațional de Film Transilvania (TIFF).

Fiecare din aceste articole substanțiale ar putea fi discutat pe larg, dar m-aș întinde mult prea mult și le-aș răpi cititorilor surprizele oferite de texte.

„Despre ai lor” se deschide cu „Propagandă, mit și adevăr în proiecția cinematografică a lui Napoleon” (o trecere în revistă binevenită oricând, dar mai ales acum, când legendarul Ridley Scott și-a lansat blockbusterul biografic cu Joaquin Phoenix în rolul principal) și se închide – după alte zece texte scrutătoare și stimulante despre subiecte sensibile – cu capitolul inedit menționat mai sus, analizând reprezentările dictatorilor din filme și seriale populare. Acest din urmă articol motivează imaginea incitantă aleasă pentru coperta acestei ediții; imaginea face parte, la fel ca mai toate ilustrațiile (un alt mare plus al cărții), din ampla și valoroasa colecție a autorului.

Ultimul paragraf al volumului propune o concluzie și anunță, de ce nu, o posibilă continuare:

„Astfel, dacă (…) pe timpul Epocii de Aur prea mulți români au aflat despre istoria lor mai ales din filmele propagandistice ale Epopeii cinematografice naționale semnate de un Sergiu Nicolaescu, Manole Marcus, Mircea Drăgan, Virgil Calotescu sau Constantin Vaeni, iată că pe ecrane au apărut noi producții care conțin mult adevăr despre acei ani în care am fost mințiți instituțional. (…) Dar cinematografia românească păstrează încă multe datorii la costisitorul capitol al filmului istoric”.

Cu „Istorie, film și propagandă”, Călin Hentea ne dovedește – încă o dată – că stilul spumos și ironic, mânuit cum trebuie, poate face casă bună cu cercetarea erudită și pertinentă, realizată din și cu pasiune.