Dramaturgul Csaba Székely: „Naţionalismul nu are umor“
0Născut în 1981 la Târgu Mureş, Csaba Székely este unul dintre cei mai „jucaţi“ dramaturgi din România. Piesele lui sunt montate cu un imens succes peste tot în ţară de regizori români şi maghiari pentru că textele lui vorbesc cu un umor nebun despre relaţia seculară dintre cele două etnii.
Despre cum o „râcă“ veche de sute de ani se poate vindeca prim umor şi ironie, despre conflicte reale şi imaginare şi despre ce înseamnă locuitul „împreună“ pe aceste meleaguri am vorbit şi noi cu Csaba Székely.
Csaba, cum ai început să scrii piese de teatru?
Eram redactor cultural la un post de radio, şi o colegă m-a convins să particip la un concurs internaţional de piese radiofonice, organizat de BBC. Textul meu, „Vă plac bananele, tovarăşi?“ a luat acolo un premiu, şi atunci mi-am zis: poate asta trebuie să fac, să scriu piese. Acesta a fost primul pas. Apoi am dat admitere la UAT, la masteratul de scriere dramatică, unde am scris „Flori de mină“ şi „Orb de mină“, care sunt până în ziua de azi cele mai jucate piese de-ale mele.
Piesele tale care au făcut carieră pornesc de la viaţa de zi cu zi din Secuime şi tratează cu mult umor şi (auto)ironie conflictul româno-maghiar. Care sunt temele tale principale?
Mă preocupă problemele sociale şi istoria zonei în care trăiesc, dar nu mă limitez doar la aceste subiecte. Tot ce pot să spun e că scriu despre oameni. De obicei.
Făcând mişto şi de români şi de maghiari ţi-ai asigurat simpatia sau, dimpotrivă, antipatia publicului de ambe naţionalităţi? Poţi să ne povesteşti câteva reacţii care te-au amuzat?
Probabil ambele, dar până acum am întâlnit foarte puţine reacţii negative, fiindcă de obicei oamenii au vizionat spectacolele înainte să-şi dea cu părerea. Asta se schimbă acum. Dar dintre cei care au fost la spectacole, n-am auzit să se fi supărat vreun român. Nu zic că nu e posibil, dar eu n-am auzit. Cu maghiarii s-a mai întâmplat. Odată o doamnă şi-a cerut înapoi banii plătiţi pe bilet, pentru că, zicea ea, piesa îşi bate joc de unguri. Era vorba despre „Orb de mină“. O altă doamnă s-a ridicat şi a ieşit de la spectacolul „MaRo“, de la o scenă în care un student secui este bătut şi de români şi de unguri. Scena respectivă arată ce ar fi dacă bătăuşii naţionalişti ar putea explica foarte elocvent de ce sunt atât de agresivi. Doamnei probabil i s-a părut normal că secuiul e bătut de români, doar că după aceea apar huliganii din Ungaria, care îl fac praf, şi acest lucru, adică unguri contra unguri, i s-a părut jignitor.
De curând, spectacolul „Mihai Viteazu“, montat de Andi Gherghe pe un text semnat de tine, a fost prilej de scandal la Târgu Mureş. Ce s-a întâmplat?
Un parlamentar mureşean, aşa-zisul „domn“ Marius Paşcan, s-a simţit ofensat din cauza afişului spectacolului, a făcut mare tam-tam şi ne-a acuzat de iredentism. După care a venit presa locală şi naţională, şi a sugerat publicului că ungurul îşi bate joc de istoria românilor. După care publicul a început să mă înjure. În primul rând: eu sunt ardelean şi cetăţean român, deci Mihai Viteazul face parte din istoria mea, am tot dreptul să scriu despre el. Chiar dacă aş fi japonez, aş avea dreptul, dar asta nu contează acum. În al doilea rând: aşa-zisul „domn“ Marius Paşcan e membru al comisiei pentru cultură din Camera Deputaţilor, este deci plătit din banii mei ca să apere arta, nu s-o atace. Probabil dânsul nu ştie, că acuzând de iredentism un teatru independent, un teatru care face spectacole care să dizolve tensiunile din comunitate, poate duce la moartea teatrului respectiv, pentru că, dacă suntem iredentişti, s-ar putea să nu mai primim fonduri de la stat şi de la administraţia locală. Sau poate că ştie asta, şi asta şi vrea, dar atunci îl rog să le explice spectatorilor noştri români şi unguri, care s-au simţit bine împreună la noi, cu noi, de ce nu mai facem spectacole. În al treilea rând: această piesă şi acest spectacol sunt mai aproape de adevărul istoric decât orice material şcolar sau film ce s-a făcut până acum. Diferenţa e că tratează istoria cu umor. Şi în al patrulea rând: în titlu figurează numele unui singur domnitor, Mihai Viteazul, în spectacol însă apar mai mulţi domnitori, cum ar fi principele Zsigmond Báthory sau arhiducele Matia. Aş avea două întrebări către cei care au văzut spectacolul: Dacă ar muri în spectacol Zsigmond Báthory sau Matia, v-ar părea rău de ei? În schimb, când l-aţi văzut murind pe Mihai, aţi rămas indiferenţi? Mulţumesc, onorată instanţă.
Mihai Viteazul
Care este metafora din spatele afişului „buclucaş“, cel cu harta României înfăţişată ca o halcă de carne?
Afişul este munca lui Bogdan Spătaru, după o idee de Andi Gherghe, şi este deschis interpretărilor. Părerea mea este că fiecare afiş de teatru trebuie privit în contextul spectacolului, pe cât posibil cu mintea deschisă şi cu un pic de simţ al umorului. Fiind un spectacol contemporan, el vorbeşte şi despre lumea de azi din perspectiva istoriei. Crede cineva că oamenii de azi vor putere pentru binele ţării şi nu pentru mai multe conturi în bancă, mai multe case şi maşini? Exact aşa a fost şi acum patru sute de ani, doar că nu prea existau bănci pe la noi. Conduceai o ţară mică? Voiai una mai mare, şi cucereai teritoriile din jur. Când ajungeai să conduci un imperiu, atunci cucereai teritoriile din jur din lăcomie şi pentru că nu te oprea nimeni. La fel se întâmplă şi azi: odată ajuns la putere, devii tot mai lacom. Poate nu mai cucereşti teritorii noi, doar dacă te cheamă Vladimir Putin, dar bunurile naţionale îţi sunt meniul zilei.
De ce crezi că s-au inflamat spiritele atât de tare?
Pentru că naţionalismul se vinde bine. E o tendinţă globală din păcate. Dacă eşti un politician care creează tensiuni, provoacă ură, ai mai multe şanse să strângi simpatizanţi.
Cum e Mihai Viteazu în viziunea ta?
Un om ambiţios şi carismatic, un adevărat erou shakespearian. Apropo, Mihai Viteazul şi William Shakespeare erau contemporani, erau aproape de aceeaşi vârstă.
Ca maghiar trăitor în România, ce le-ai reproşa maghiarilor? Dar românilor?
Nu le-aş reproşa nimic, pentru că îi înţeleg pe toţi. Circumstanţele ne fac să fim aşa cum suntem. Politicienilor însă le-aş reproşa trei lucruri: educaţia, educaţia şi educaţia. Să nu credeţi că se vor rezolva vreodată problemele interetnice dacă nu se pune accent pe educaţie. Dacă nu se bagă bani în educaţie. Asta e baza, de aici porneşte totul. Copiii români nu de la Kelemen Hunor trebuie să afle ce caută minorităţile în ţara asta şi cum trebuie să ne raportăm la ele, ci de la profesori bine plătiţi, care să le explice ce înseamnă multiculturalismul şi toleranţa. Copiii maghiari au nevoie de metode noi să înveţe bine limba română şi să iubească cultura românilor. Avem nevoie de manuale comune de istorie, scrise de români şi maghiari împreună. În general avem nevoie de mai multe lucruri făcute împreună.
Copil fiind, ţie ce ţi se spunea despre români?
Pe vremea Împuşcatului era o teamă constantă că statul român vrea să ne facă rău şi că poate la un moment dat va trebui să plecăm ca să putem supravieţui. Pentru a înţelege mai bine acest lucru, trebuie să ne amintim de faptul că pe atunci, în anii ’80, nu aveai voie să scrii numele localităţilor în maghiară, îţi era frică să vorbeşti ungureşte pe stradă, şi dacă te-ai născut maghiar, numele ţi-a fost tradus automat, şi introdus în certificatul de naştere în română. Ibolya a devenit Viorica, László a devenit Ladislau şi aşa mai departe. Ţi s-a răpit un lucru foarte personal, care face parte din identitatea ta: numele. De aceea sunt mulţi Csaba şi Attila printre maghiarii din România, fiindcă aceste nume nu pot fi traduse în nicio limbă. Dar chiar şi cu numele tradus, miliţiştii erau mai duri cu tine decât cu românii. La serbările de şcoală copiii maghiari aveau voie să stea doar în spatele copiilor români, iar la locul de muncă nu puteai ajunge mai sus de un anumit nivel dacă erai maghiar. Ei, în această atmosferă ostilă faţă de minorităţi, păstrarea identităţii maghiare a venit la pachet cu o întrebare crucială: merită să mai rămâi maghiar dacă ai doar dezavantaje din cauza asta? Unele familii au ales asimilarea. Tata însă zicea că ajunge dacă învăţăm româneşte şi suntem oameni cinstiţi. Astfel noi am rămas ce suntem. În familia mea niciodată nu se vorbea de rău despre români. Doar de guvernul român, ceea ce e o mare diferenţă.
Orb de mină
Cum ai resimţit „diferenţa“? Şi ce înseamnă să fii „diferit“?
A început la grădiniţă. Eu ştiam deja să citesc, şi doamna educatoare se mândrea cu mine: de fiecare dată când veneau nişte oameni în vizită, nu ştiu cine erau că nu erau părinţi, ea mă punea să citesc cu voce tare. Ăia mă aplaudau. Dar după ce au ieşit toţi adulţii din sală, ceilalţi copii au început să strige la mine şi să mă lovească. Era o grădiniţă română, eu prima dată am învăţat să citesc în limba română, dar nu ştiam încă româneşte, nu înţelegeam ce au ceilalţi cu mine. Plângeam tot timpul. Ai mei au fost nevoiţi să mă scoată de la grădiniţă. Cum am spus şi adineaori, diferenţa vine cu multe dezavantaje. Trebuie să suporţi multe nedreptăţi. Dar azi, când nu mai plâng, poate doar la unele filme, sunt de părere că trebuie să ne privim diferenţa ca pe o superputere. Trebuie s-o folosim în bine. Şi trebuie să fim exemple pozitive pentru generaţiile care urmează.
Eşti de părere că arta şi umorul pot vindeca „boli“ vechi precum naţionalismul şi xenofobia?
Nu le vindecă, dar cred că poate contribui la ameliorarea problemelor. Naţionalismul nu are umor, şi este vulnerabil în faţa umorului. De aceea cred că atunci când dialogul nu mai funcţionează, umorul e singurul leac care poate să funcţioneze cât de cât împotriva naţionalismului.
Crezi că există vinovăţii istorice? Şi dacă da, cum trebuie să ne raportăm noi la ele azi?
Da, sunt. Trebuie, în primul rând, recunoscută vina. Şi fiecare parte vinovată trebuie să-şi ceară scuze. Apoi trebuie să pornească un dialog despre vinile respective, şi să se ajungă la un numitor comun. Asta la nivel diplomatic. Noi, oamenii de rând, nu cred că trebuie să avem un comportament deosebit, trebuie doar să ţinem în minte: urmaşii vinovaţilor nu sunt vinovaţi. Doar vinovaţii sunt vinovaţi.
Care ar fi sfatul tău pentru concetăţenii tăi, români şi maghiari?
Să nu vă mai lăsaţi manipulaţi. Să ştiţi că cei care vorbesc tot timpul despre duşmani, şi nu sunt manelişti, vor să vă manipuleze. Aveţi mare grijă să nu cadeţi în capcana lor!
Dacă până nu demult piesele tale erau legate de Secuime, de curând ai trecut la teme universale precum dragostea şi relaţiile de cuplu. Povesteşte-ne despre „Monstrul nisipurilor“.
Piesa „Monstrul Nisipurilor“ s-a născut în 2015 pentru teatrul Figura din Gheorgheni, unde a fost folosit de regizorul Botond Nagy ca material de pornire pentru spectacolul său. A fost montată apoi anul trecut de Irina Crăiţă-Mândră la Craiova şi de Andi Gherghe la Galaţi. Este o piesă mozaic, în care vedem cinci femei şi cinci bărbaţi, chinuindu-se cu viaţa lor romantică, în diferite scene mai mult sau mai puţin absurde. Scenele se leagă, dar întâmplările nu sunt povestite într-o ordine cronologică, şi dragostea nu învinge totul.
Ţi-a fost mai uşor să scrii despre dragoste decât despre conflicte interetnice?
Piesele mele sunt de fapt texte despre oameni care întâmpină diferite probleme, şi din cauza asta ajung în situaţii conflictuale. Unele dintre acestea sunt interetnice, altele intrafamiliale sau de altă natură. De exemplu conflictul lui Mihai Viteazul cu Zsigmond Báthory nu este de natură interetnică, pe vremea lor nici nu exista aşa ceva, ci este vorba despre putere şi trădare. Sau primarul maghiar din „Orb de mină“ este în conflict cu toate personajele, nu doar cu poliţistul român. Ceea ce vreau să spun este că din perspectiva dramaturgului tehnica de scris nu se schimbă. Oricare ar fi subiectul principal al piesei, iubirea sau ura, eu iau un personaj, îl pun în dezacord cu celălalt, şi urmăresc ce se întâmplă.
MaRo
Mai nou, ai terminat şi prima ta piesă scrisă cap-coadă în limba română. Despre ce e vorba şi unde se va monta?
Este vorba despre piesa „Nu chiar 1918“, care se montează la Teatrul „Andrei Mureşanu“ din Sfântu Gheorghe.
Spune-ne ceva despre colaborarea ta intensă cu regizorul şi actorul Andi Gherghe?
Ne ştim de mult, dar nu eram cunoştinţe apropiate, până acum câţiva ani, când într-o zi ne-am întâlnit la secţia de poliţie, nu ca arestaţi, ci în sala de aşteptare. Am stat de vorbă, el mi-a povestit despre planul său de a face un spectacol despre maghiari şi români care să arate diferite secvenţe haioase din convieţuirea noastră, şi am început să dezvoltăm ideea. Ne-am mai întâlnit de câteva ori, eu mi-am scris câteva schiţe de scene, apoi am făcut un an pauză, fiindcă am aflat că Teatrul Naţional din Târgu-Mureş pregăteşte o premieră exact despre acest subiect, şi am zis să nu fie în oraş două premiere despre maghiari şi români în aceeaşi stagiune. Astfel peste un an am scos la Studioul Yorick spectacolul „MaRó“, prima noastră colaborare şi începutul prieteniei noastre.
Ca spectator ţi-au plăcut montările pieselor tale? Ai vreun spectacol favorit?
Majoritatea mi-au plăcut. Nu am un singur favorit, am multe. Dar favoritele mele nu sunt neapărat spectacole de UNITER, ci acelea în care sunt implicaţi oameni care îmi plac mult, şi nu doar ca artişti. Iubesc mai mult oamenii buni decât arta propriu-zisă.
Bucurie şi fericire
Care este mesajul numărul 1 al pieselor semnate de dramaturgul Szekely Csaba?
Mi-am dat seama că e mai bine dacă dramaturgul nu vrea să spună nimic. Pare paradoxal, fiindcă te apuci de scris ca să spui ceva despre lumea din jur, doar că în dramaturgie dacă îţi bagi părerea personală în text, cu asta ieşi din personajul tău care tocmai vorbeşte, reintri în tine, şi deja textul nu mai e autentic, ţi-ai stricat scena. N-ai voie să ieşi din personaj. După părerea mea sarcina dramaturgului este să găsească o problemă relevantă, şi apoi să-şi lasă personajele să se chinuie cu ea. Dacă îţi iubeşti personajele, ei vor transmite mesajul de care lumea are nevoie.
Ai scris şi o piesă dedicată Centenarului intitulată „Nu chiar 1918“ ce a avut de curând premiera la Teatrul „Andrei Mureşanu“ din Sfântu Gheorghe în regia lui Cristian Ban. Ce ţi-ai dorit cu această piesă şi cum crezi că va fi ea receptată?
Mi-am dorit acelaşi lucru ca de obicei: ca oamenii care vin la teatru să se simtă bine şi să se elibereze de prejudecăţi.