Dirijorul Daniel Jinga, director general al Operei Naţionale din Bucureşti: „Opera a devenit în ultimul timp un reper urban al capitalei”

Oltea Şerban-Pârâu: Stăm de vorbă cu Daniel Jinga, directorul general al Operei Naţionale Bucureşti, la finalul unei primăveri pline de evenimente, dar şi în pragul unei veri „fierbinţi” pentru Opera Naţională. In luna iunie apar pe afişul Operei din Bucureşti, trei titluri noi şi un Festival Internaţional, ediţia a II-a. Despre ce este vorba?

Daniel Jinga: În primul şi în primul rând este vorba despre a doua ediţie a festivalului Bucharest Opera Festival. Aşa cum spuneam şi anul trecut, un asemenea eveniment creşte de la un an la altul, el devine cu adevărat important de la a 20-a ediţie în sus. Asta trebuie să ne dorim şi asta, în general, nu au românii. Avem acest fel de a ne comporta ca în balada Meşterul Manole, ceea ce construim într-o zi, se dărâmă noaptea. Nu avem continuitate de la un management la altul, nu avem continuitate de la un guvern la altul, de la o administraţie la alta şi astfel, practic, ne lipseşte dezvoltarea durabilă.

„Opera, in micro, reprezintă un eşantion al societăţii româneşti”

Concluzia mea, în al treilea an de administraţie în fruntea Operei Naţionale Bucureşti este că aceasta este, de fapt, marea problemă a societăţii româneşti, pentru că şi Opera, in micro, reprezintă un eşantion al societăţii româneşti.

„Noi nu trebuie să ne izolăm într-un turn de fildeş”

O.Ş.P: Aşadar, faptul că există Bucharest Opera Festival, ediţia a II-a, este un pas în această direcţie.

D.J: Da. Şi are o explicaţie evidentă, aceea că există pentru că eu sunt, încă, managerul Operei Naţionale Bucureşti. Dar eu sper ca, atunci când nu voi mai fi manager, pentru că această funcţie este vremelnică, nu, cel sau cea care va veni după mine, să păstreze şi să ducă mai departe acest festival. Să înţeleagă că un festival este un lucru foarte important pentru o instituţie de cultură. Noi nu trebuie să ne izolăm într-un turn de fildeş, cu spectatorii noştri fideli care oricum vin să vadă aceleaşi opere de o sută de ori, nu trebuie să transformăm opera într-o „feudă”. Trebuie să ne bucurăm de faptul că avem o sală mică pentru un oraş atât de mare şi că nu avem niciodată probleme cu publicul. Misiunea noastră este mult mai importantă decât atât. Din ea face parte şi updatarea permanentă, legătura permanentă cu ceilalţi artişti din ţară şi din străinătate. Pentru că artiştii trebuie să circule, pentru că ei îşi iau seva şi determinarea din acest schimb de experienţă. Am văzut cum se transfigurează orchestra Operei Naţionale Bucureşti, corul sau soliştii de pe scenă, în momentul în care au un invitat din exterior. Instantaneu, fac eforturi şi ajung să fie la nivelul lui. Este vorba doar despre mentalitate. Iar această mentalitate poate fi îmbunătăţită şi prin acest festival. Bucharest Opera Festival are un lucru ieşit din comun. Acela că, în fiecare seară, fără pauză, pe scena Operei Naţionale Bucureşti se derulează un alt spectacol susţinut de un alt teatru, din alt oraş, pentru care există un alt decor, o altă regie, alte costume. Practic set-up-ul precedent este schimbat noaptea şi tot în aceeaşi noapte se montează decorul pentru opera care urmează să se joace a doua zi.

O.Ş.P: La această a doua ediţie este vorba despre nouă teatre diferite, din nouă oraşe diferite.

„La Bucharest Opera Festival vrem să oferim publicului bucureştean diversitate”

D.J: Exact, iar efortul logistic este imens. Se lucrează cu trei echipe diferite şi, singurul care are de câştigat şi, firesc să se întâmple asta, este publicul, care se va bucura de o diversitate de spectacole, care va avea ocazia să vadă pe scena noastră titluri pe care noi nu le avem în repertoriu, pentru că am urmărit şi asta. Nu cred că era interesant să vedem acelaşi titlu jucat de o altă operă şi să facem comparaţie, deşi poate fi şi acesta un punct de vedere. Dar, în primul rând, la Bucharest Opera Festival vrem să oferim publicului bucureştean diversitate. Şi, nu numai asta, vrem să oferim colegilor noştri din ţară şi din străinătate o imagine cât mai bună despre Bucureşti şi despre Opera bucureşteană.

O.Ş.P: Vorbeaţi de teatre din străinătate. Anul trecut, invitat din afara graniţelor a fost Teatrul de Operă şi Balet „Maria Bieșu” din Chişinău. Anul acesta, avem două opere invitate din afara graniţelor.

„Prin BOF 2023 facem pasul către „lumea bună” a operei mondiale”

D.J: Da. Este vorba despre Opera din Budapesta şi Opera din Belgrad. Sunt două opere foarte puternice şi, deja, aş spune că prin BOF 2023 facem pasul către „lumea bună” a operei mondiale şi nu vreau să ne oprim aici. De aceea spun că acest festival trebuie să crească. Am fost de curând în Coreea, la Seul şi acolo am discutat posibilitatea de a avea invitată o Operă din Coreea în festivalul nostru de anul viitor.

„Opera ca gen, este într-o continuă evoluţie şi transformare”

Vrem să vedem cum se face operă peste tot în lume şi nu numai din punct de vedere artistic ci, mai ales, din punct de vedere tehnic, pentru că, opera ca gen, este într-o continuă evoluţie şi transformare. Deşi este un gen clasic şi un gen bazat pe tradiţie, ea totuşi evoluează datorită evoluţiei tehnice şi a mijloacelor noi de expresie, iar noi suntem datori să ne updatăm acestor valori.

O.Ş.P: Pentru că am ajuns la acest subiect, într-adevăr ar fi extraordinar ca, la a III-a ediţie să apară o extindere şi pe alte continente din punctul de vedere al invitaţilor, pentru Bucharest Opera Festival. În 2022, Opera Naţională din Bucureşti a avut ocazia să circule. A fost la expoziţia mondială din Dubai, a fost la Paris.  Vor urma, cu puţin noroc şi mai ales cu perseverenţă şi curaj, şi altele. In ultimul an, Opera Naţională din Bucureşti a început să-şi întărească relaţiile internaţionale, primul efect de anvergură, fiind pregătire unei premiere realizate împreună cu Opera din Tel Aviv chiar acum, în iunie.

D.J: Pornind din prezent spre trecut, am reuşit ca în numai 6 luni să deschidem parteneriate cu trei instituţii din Republica Coreea – şi mă refer aici la Korean National Opera din Soul, la Daegu Opera House – unde are loc cel mai important festival de operă din Asia – şi la Busan Opera. De asemenea, avem parteneriate semnate cu Opera din Belgrad (Serbia) Opera din Baku (Azerbaidjan) şi Opera din Tel Aviv (Israel), cu care acum avem această coproducţie cu Nunta lui Figaro de Mozart, spectacol cu care deschidem Bucharest Opera Festival. Această premieră, este spectacolul cu care Opera Naţională Bucureşti participă la acest festival.

O.Ş.P: Ce înseamnă o coproducţie din aceasta realizată în parteneriat cu Opera din Tel Aviv? Ce va vedea publicul bucureştean, de fapt, pe scena Operei, pe 16 iunie?

D.J: Va vedea acea Nuntă a lui Figaro pe care partenerii noştrii au montat-o la Tel Aviv. Am luat de acolo întreaga echipă de creatori, de la regizor – David Pountney –, până la creatori de costume şi decoruri, până la luminist şi coregraf. Cu alte cuvinte, este o replică, sută la sută, făcută cu artiştii noştri – solişti, cor, orchestră – şi cu implicarea noastră financiară.

O.Ş.P: Decorul este construit special pentru Bucureşti sau este adus din Israel?

D.J: Este construit şi adaptat scenei noastre, dar după schiţele originale pe care le-au folosit şi la Tel Aviv.

O.Ş.P: Este o uzanţă în ultimele decenii în opera mondială şi europeană, aceasta de a realiza producţii în parteneriat cu alte teatre.

„Am găsit o altă formulă de parteneriat pentru Nunta lui Figaro prin care am recreat pentru scena noastră, spectacolul originar de la Tel Aviv”

D.J: Da. Problema noastră este că noi nu suntem un teatru de repertoriu şi în acest condiţii nu am putut intra în aceste parteneriate exact în felul în care ele se fac. În mod normal, două, trei sau patru teatre construiesc acelaşi decor, pe care îl plimbă de la o operă la alta, îl joacă şi apoi anul următor îl preiau ceilalţi, stabilind într-un parteneriat scris toate aceste detalii. Noi a trebuit să avem propriul decor, pentru a avea libertatea de a programa acest spectacol atunci când ne dorim. Atunci am găsit o altă formulă de parteneriat pentru Nunta lui Figaro prin care am preluat, practic, întreaga echipă de creatori, întreaga echipă artistică şi am recreat pentru noi şi pentru scena noastră, spectacolul originar de la Tel Aviv.

O.Ş.P: În afară de Nunta lui Figaro, există şi o premieră de Romeo şi Julieta, există şi o premieră de muzică românească până la sfârşitul stagiunii. Totul în 4 săptămâni. Despre ce este vorba?

 D.J: Este o reluare, de fapt, Romeo şi Julieta, un spectacol care nu s-a mai jucat din 2017, în primul rând, datorită unor probleme cu drepturile de autor, pe care le-am rezolvat. Este un spectacol care s-a jucat întotdeauna sold out, cu casa închisă şi ne bucurăm să îl putem readuce în repertoriu. Dacă vorbim despre un spectacol care nu s-a jucat circa cinci ani, cred că îl putem percepe ca pe o premieră, din acest punct de vedere. Apoi, vom juca spectacolul Altitza de Gigi Căciuleanu pe muzica originală a lui Dan Dediu, a cărui premieră a avut loc la Paris şi care va fi prezentat în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu pe 23 iunie, chiar în ziua deschiderii celei de-a 30-a ediţii. Stagiunea se va încheia cu opera Revuluţia de Adrian Iorgulescu, dirijată de Cristian Mandeal, o operă foarte complexă, după Caragiale, care se va juca în diptic cu baletul La piaţă de Mihail Jora, un reper al creaţiei muzicale româneşti clasice.

O.Ş.P: Muzica românească este, iată, inclusă firesc în repertoriu. Revenind la această abundenţă de premiere a lunii iunie, abundenţă de evenimente - avem Romeo şi Julieta de Prokofiev pe 9 şi 10 iunie, Nunta lui Figaro pe 16 iunie, Altitza la Sibiu pe 23 iunie, apoi pe 30 iunie, Revuluţia şi în centru acest festival de 9 spectacole între 16 şi 24 iunie. Cred că şi festivalul este oglinda acestei diversităţi repertoriale şi de gen pe care o promovează în acest moment Opera Naţională din Bucureşti pentru că atinge toate genurile artelor spectacolului muzical.

D.J: Operă, balet, operetă, musical, fără a ocoli muzica modernă. Iar ca muzică, porneşte de la Mozart şi ajunge până la Bartók,  Debussy, dar şi Cole Porter, fiecare personalităţi importante ale istoriei muzicii secolului XX, pe palierul pe care l-au reprezentat. Aşadar încă o dovadă că opera este o artă a zilelor noastre.

O.Ş.P: Iar în toamnă?

„Oedipe nu este un titlu uşor de înţeles şi are nevoie de susţinerea scenografică şi regizorală”

D.J: Mai departe, ne pregătim intens pentru participarea la Festivalul „Enescu” cu opera Oedipe pentru care pregătim o premieră la finalul lunii august, în regia lui Stefano Poda, un regizor puternic, care sunt convins că va avea un cuvânt greu de spus în istoria montărilor capodoperei româneşti Oedipe. De aceea l-am şi ales, pentru a vedea ce imagini puternice şi răscolitoare va propune publicului nostru. Pentru că Oedipe nu este un titlu uşor de înţeles şi are nevoie de susţinerea scenografică şi regizorală. Apoi va urma La Clemenza di Tito în regia lui Tompa Gabor. Este ultima operă a lui Mozart. O altă lume. O altfel de propunere către publicul bucureştean. Revin acum cu idea că trebuie să păstrăm acest echilibru între ceea ce se vinde şi ceea ce suntem datori, trebuie să facem pentru a educa publicul şi pentru a menţine Opera ca instituţie într-o lumină a excelenţei artistice. Dacă ar fi să punem în program numai acele tilturi care se vând automat, ar trebui să jucăm doar Lacul lebedelor, Fantoma de la operă, Traviata, Carmen, Rigoletto, am sta foarte bine şi liniştiţi şi cu încasările lor. Dar misiunea publică a Operei Naţionale Bucureşti este alta. Uneori, poate că sărim calul din dorinţa de a atrage un public nou, dar îmi asum acest lucru şi pot spune că “ne iese”. În momentul acesta, publicul Operei Naţionale Bucureşti este foarte divers şi nu este format în majoritate covârşitoare dintre cei care s-au îndrăgostit de operă în anii ’70, ’80.

„Am introdus supratitrarea şi în limba română, dar şi în limba engleză pentru a atrage o nouă categorie de public”

Am câştigat foarte mulţi tineri, am câştigat corporatişti, am câştigat membri ai corpului diplomatic şi oameni care au venit cu business în Bucureşti, oameni  bine educaţi, care vor să vină la Operă. Am introdus supratitrarea şi în limba română, dar şi în limba engleză pentru a atrage o nouă categorie de public…Poate unii se vor întreba, cum, dar nu exista ? În orice capitală europeană şi mai departe... Important este că acum există şi că vom încerca să generalizăm această uzanţă a supratitrării pentru  a ne gândi la turism cultural aveam nevoie în primul rând să rezolvăm acest „detaliu”

O.Ş.P: Revenind la toamnă, după Clemenza di Tito în deschiderea stagiunii viitoare...

 D.J: Există intenţia de a avea o premieră absolută cu D-ale carnavalului de Dan Dediu pe 8 decembrie, în apropierea Zilei Naţionale, dedicată acestui eveniment, dar nu neapărat pe 1 Decembrie ca să nu aibă neapărat gradul acela de festivism. Opera Naţională din Bucureşti are grijă să atingă toate reperele importante ale unei instituţii culturale de această anvergură, susţinerea creaţiei româneşti într-un mod cât mai creativ, în context, fără a o proiecta în izolare, încercând să o punem cu adevărat în valoare. Iar dacă vorbim într-un singur an de premiera absolută D-ale Carnavalului de Dan Dediu, de Revuluţia lui Adrian Iorgulescu, de Altitza, creaţia coregrafică a lui Gigi Căciuleanu şi, bineînţeles de Oedipe, cred că intenţia este foarte clară. Important este ca ele să se impună în repertoriu.

O.Ş.P: Nu putem trece, într-un interviu cu directorul general al Operei Naţionale din Bucureşti peste ideea că Opera Naţională din Bucureşti a devenit în aceşti ultimi doi ani, un reper urban. Opera era un reper pentru capitală, o clădire monumentală aflată în centru, în mijlocul unui parc, ferită de problemele traficului, dar cu parcare... ceea ce nu prea se întâmplă în alte locuri din Bucureşti Opera era un reper, dar unul prea puţin cunoscut. A existat o strategie sau, pur şi simplu, lucrurile au venit de la sine?

„Cred că uneori cea mai bună strategie este să interpretezi corect semnele care vin spre tine”

D.J: A existat o deschidere, o dorinţă şi o viziune, într-adevăr, dar nu mă pot lăuda că a existat o strategie. Cred că uneori cea mai bună strategie este să interpretezi corect semnele care vin spre tine. Şi am plecat de la ideea că Opera nu este a mea. Că sunt un administrator al unei instituţii foarte importante care este a statului român şi e subvenţionată pentru nevoile cetăţenilor. Am dublat asta cu dorinţa mea de a promova şi prezerva opera şi baletul ca modalităţi de manifestare artistică. Pe de altă parte, am înţeles că nu putem beneficia de această subvenţie şi de acest palat în mijlocul Bucureştiului, ferit de trafic, fără să-l punem la dispoziţia cetăţenilor. Şi am făcut asta cu mari sacrificii, uneori încărcându-ne peste măsură programul, am găzduit o serie de evenimente şi o serie de persoane care nu fuseseră niciodată la operă, care ne-au călcat pragul pentru prima dată. Au văzut cum arată Opera, cum arată sala, ce tip de spectacole facem, au luat flyere, au văzut afişe, s-au fotografiat în hol, pe trepte şi, încet - încet, au devenit parte din publicul nostru şi de aceea, în momentul de faţă sunt foarte fericit să constat că toate spectacolele se vând foarte bine şi foarte repede. Nu pot decât să mă bucur că se pare că am reuşit şi că opera a devenit în ultimul timp un reper urban al capitalei.

O.Ş.P: Să nu uităm faptul că, în peisajul atât e bogat al ultimului an, evenimentul cel mai mediatizat, care pentru foarte multă lume, ca percepţie, a fost unicul şi a devenit sinonim cu Opera, a fost premiera cu Fantoma de la operă de la sfârşitul lunii martie, din care s-au jucat deja, opt spectacole şi mai urmează şapte până la sfârşitul anului. Sold out, aş putea spune chiar isterie, din punctul de vedere al publicului, pentru a participa la acest spectacol cu totul şi cu totul deosebit. Cumva intrăm firesc şi pe teritoriul întrebărilor despre muzicianul Daniel Jinga, despre dirijorul Daniel Jinga, dar care, în cazul Fantomei de la operă a trebuit să abordeze totul în permanenţă cu o dublă perspectivă, aceea de administrator şi aceea de dirijor. Acum, că s-a mai răcit puţin atmosfera incendiară din acea perioadă, cât de importantă a fost acea Fantomă de la operă în contextul a ceea ce s-a întâmplat în această ultimă perioadă?

„Mulţi din cei care nu au mai găsit bilete la Fantomă au cumpărat la Rigoletto”

D.J: A fost foarte importantă. Ne-a oferit o mare vizibilitate. Oamenii s-au „bătut” să fie în sala Operei. Dar nu la propriu din fericire ci, doar la figurat. Dar, pe de altă parte, e un fenomen pe care trebuie să-l gestionăm cu grijă, pentru că nu vreau să afecteze opera ca gen în repertoriul nostru. Găzduirea unui musical de asemenea anvengură, cu asemenea succes, un musical care într-adevăr are foarte mare legătură cu opera, nu doar prin titlu, poate să „canibalizeze” până la un punct celelalte titluri din repertoriu şi grija noastră a fost să folosim această coamă de val creată, ca un surfer, astfel încât să nu ajungem sub val nici un moment şi până acum ne-a reuşit. Cel mai frumos exemplu a fost faptul că exact în săptămâna de după premiera cu cele trei spectacole de Fantoma de la operă, am reuşit să vindem patru spectacole de Rigoletto succesiv, având sala plină. Mulţi din cei care nu au mai găsit bilete la Fantomă au cumpărat la Rigoletto. Şi mai departe, creşterea vânzărilor în lunile respective arată efectul benefic al acestui titlu în atragerea publicului către operă.

„Un spectacol de asemenea dimensiuni şi realizat atât de bine, la asemenea standarde, cum este Fantoma de la operă fixează o ştachetă foarte sus”

Pe de altă parte există şi un alt lucru. Un spectacol de asemenea dimensiuni şi realizat atât de bine, la asemenea standarde, cum este Fantoma de la operă fixează o ştachetă foarte sus. O ştachetă profesională din toate punctele de vedere, nu numai din punct de vedere muzical, pentru că aceasta există oricum. Colegii mei îşi fac meseria cu foarte mare atenţie şi orchestra şi corul şi soliştii sună foarte bine în toate producţiile. Dar, sunt producţii care, din punct de vedere scenografic şi scenotehnic nu sunt la aceeaşi înălţime, nu se află la standardele zilelor noastre. Şi, în timp, asta trebuie noi să facem. Să ridicăm fiecare spectacol pe care Opera Naţională îl duce în faţa publicului la un asemnea nivel. Nunta lui Figaro este un prim exemplu, pentru că o aveam în repertoriu dar într-o montare cu care nu ne puteam lăuda. Iar Fantoma de la operă ne-a dat dovada că, dacă lucrurile sunt făcute la standarde internaţionale, publicul nu rămâne indiferent. Publicul nu este prost. Şi, credeţi-mă că nu am făcut practic promovare pentru Fantoma de la operă. Ea s-a autogerminat, autopromovat şi toată această isterie s-a născut prin simpla punere pe site a spectacolului şi prin câteva interviuri, anunţuri în emisiuni şi comunicate de presă.

O.Ş.P: Pentru că Fantoma de la operă îl aduce în faţă pe dirijorul Daniel Jinga, nu vreau să închei această discuţie fără să constat, în calitate de muzicolog, de analist al fenomenului artelor spectacolului muzical din România în ultimele decenii, faptul că muzicianul Daniel Jinga a dirijat în ultimul an tot mai mult producţii mari, producţii de operă, producţii scenice şi gale de anvergură sau capodopere vocal-simfonice cum a fost de curând Recviemul de Mozart la Iaşi, neferindu-se să se asocieze şi din punct de vedere artistic cu ansamblurile Operei Naţionale din Bucureşti din cauza poziţiei administrative. Cum a survenit această decizie şi cum a mers ea în paralel cu activitatea de zi cu zi?

„Am înţeles că dirijând pot să reprezint Opera sub toate aspectele”

D.J: A fost o decizie care a ţinut de… utilitate. Spre exemplu, pentru Fantoma de la operă eram cel care avea experienţa musical-ului, experienţa dată de faptul că făcusem împreună cu Răzvan Dincă producţiile de Mamma Mia! şi My Fair Lady. Între timp, implicarea în anumite gale de anvergură a ţinut şi de faptul că am vrut să fiu o gazdă bună şi, în momentul în care invitaţii au venit la Operă şi li s-a oferit un spectacol de o anumită ţinută, am vrut să mă aflu în fruntea orchestrei, în fruntea corului, pentru că am înţeles că dirijând pot să reprezint Opera sub toate aspectele, la fel şi cu spectacolul Povestea iei de la Marea sală UNESCO de la Paris. E foarte important să faci anumite lucruri cu mâna ta. Pe de altă parte, în momentul în care începi să dirijezi operă nu te mai poţi întoarce înapoi, este ca un microb. Diferenţa între dirijatul unui spectacol de operă cap-coadă şi o… gală este imensă şi poate va face obiectul unei alte discuţii cândva, pentru că nimic nu mai sună la fel în interiorul unei opere pe care o dirijezi, ca atunci când apare ca o piesă separată. În acel context, aria respectivă nu mai are nici o legătură cu aria pe care ai oferit-o publicului, izolat, în cadrul unei gale.

O.Ş.P: S-au făcut şi se pot face doctorate pe această temă....  Pentru dirijorul Daniel Jinga urmează Clemenza di Tito, din câte am înţeles, un titlu în pregătire pentru toamnă.

D.J: Am luat această decizie în urma întâlnirii artistice cu Tompa Gabor, întâlnire ce mi-a prilejuit rememorarea unor frumoase realizări artistice pe care fiecare dintre noi le-am avut cu regretatul Ducu Darie. De fapt, amândoi am decis să-l considerăm pe Alexandru Darie patronul spiritual al acestei producţii, pe care o dedicăm memoriei lui, parcurgând împreună acest drum către premieră, drum pe care – în felul în care Ducu Darie înţelegea să celebreze fiecare  nouă producţie – noi doi, ca oameni, îl vom putea considera la fel de important precum destinaţia finală.

Dar ca să revenim la prezent şi să redevin nu doar dirijorul ci, din nou, directorul Operei Naţionale din Bucureşti, pe site-ul operei vânzările sunt deschise până la finalul sezonului şi, trebuie să fiu onest şi realist să-i sfătuiesc pe cei care îşi doresc să ajungă la premierele din următoarele săptămâni sau la Bucharest Opera Festival, unde pot vedea în 9 zile 9 spectacole diferite cu 9 teatre de operă, operetă şi balet din oraşe şi ţări diferite, titluri care nu se găsesc în repertoriul nostru obişnuit, să se grăbească!