Despre două tipuri de nostalgie

O scurtă istorie a nostalgiei ne arată că acest sentiment a fost, secole de a rândul, legat de spațiu și nu de timp. Ne putem foarte bine întreba dacă nu evoluția internă a sentimentului a produs finalmente concepția lui Einstein despre spațiu-timp.

Într-adevăr, din antichitate până în Romantism nostalgia era un sentiment spațial, nu temporal, ca și cum cele două, spațiul și timpul, erau realmente independente. Și chiar erau, în mintea omului... până la romantici.

Să ne gândim la Ulise care suferă de o nostalgie exclusiv spațială din perspectiva căreia locul de referință (Itaca) nu se schimbă, rămâne neafectat de trecerea timpului, viziune care face posibilă și imaginea Penelopei care așteaptă întoarcerea lui Ulise, repetând „la infinit” aceeași acțiune: țesutul și respingerea pețitorilor vreme de 20 de ani. Ba chiar o asemenea nostalgie nu se poate naște decât pe fondul credinței că timpul nu afectează locul de referință sau, în orice caz, nu într-un mod decisiv. După cum nu-l afectează nici pe cel plecat care, dacă nu moare în timpul călătoriei, se poate întoarce bine mersi în același loc, redevenind același om de dinaintea plecării, având în plus doar... povești și amintiri de depănat, precum Ulise.

Ca să înțelegem diferența enormă față de concepția actuală despre timp să o transpunem în termenii consacrați de fizica relativistă. Un cosmonaut, să zicem Odiseu, părăsește pământul pentru o călătorie interplanetară de douăzeci de ani (scoatem din ecuație chestiunea vitezei, fără importanță aici). Când se reîntoarce - își găsește casa, nevasta neschimbată, iar el, după un duș, curăță toate semnele lăsate de îndepărtarea sa (exact așa procedează Ulisele lui Homer). Băiatul lui este un pic mai mare, a mai crescut, dar schimbarea este nesemnificativă căci se petrece tot în interiorul tinereții.

La fel, fiul risipitor se poate reîntoarce acasă tocmai pentru că acasă rămâne locului, tatăl si fratele cel mare sunt acolo, imuabili, stele polare care te orientează înapoi, înspre tărâmul părăsit. Să fie această viziune asupra spațiului și timpului specifică navigatorilor, călătorilor pe mare? Fapt este că mult timp a predominat ideea că spațiul (înțeles ca loc de referință) nu se schimbă, nu este supus timpului, fapt care face întoarcerea - și acest tip de nostalgie.. spațială - posibile.

Chiar și medicul elvețian Johannes Hofer care a introdus termenul nostalgie în 1690 rămâne profund tributar acestei viziuni asupra sentimentului legându-l de o fiziologie a spațiului, mai precis de o mecanică pneumologică: Hofer crede că nostalgia este o boală răspândită mai ales în rândul mercenarilor elvețieni care sunt nevoiți să lupte la șes și astfel să părăsească altitudinile montane cu care sunt obișnuiți, supunând astfel organismul unui fel de... șoc al depresurizării (termenul depresie, deprimare vă spune ceva?). Explicația mecanicistă a fenomenului nostalgiei capătă, la Hofer, accente grotești: el recomandă - dacă revenirea acasă este imposibilă - ca practică terapeutică: aburcarea nostalgicului într-un prepeleac pentru a-și ostoi dorul de casă prin inspirarea unui aer...mai înalt.

 Lucrarea lui Hofer - o teză de doctorat la origini, publicată abia în 1745, marchează începutul sfârșitului pentru acest tip de nostalgie.. spațială. Ea va fi 'în curând' înlocuită prin mișcarea romantică, cu un nou concept care aduce în prim plan dimensiunea temporală a nostalgiei. Romanticii vor fi nostalgici față de un anume timp, nu față de un loc atemporal - la care se poate reveni... oricând. Cu romantismul începe epoca călătoriilor în.. timp, într-un trecut măreț, ideal, paradisiac, prin imaginație, visare și cunoaștere istorică (istoria modernă, științifică, își datorează nașterea acestei viziuni romantice asupra timpului, pe scurt noului concept al nostalgiei). „Patina” timpului capătă, în plan spiritual, o valoare echivalentă aceleia pe care o are aurul în plan material.

Fraza lui Nietzsche: „nu ne întoarcem niciodată în același loc” va produce încă uimire cititorului său prin... noutatea ideii ei. Astăzi nouă ni se pare de ordinul evidenței că nu ne întoarcem niciodată în același loc, că spațiul este iremediabil legat de timp, că nu există nici un loc de referință, nici un punct de reper, nici un acasă la care să revenim. Noi suntem fiii risipitori care își găsesc casa vândută, tatăl mort și fratele bătrân și neputincios. Mai mult, noi suntem risipitorii care nici nu se mai întorc vreodată pentru că știu, dinainte, că nu există, pentru cel plecat, loc de întoarcere.

Nu întâmplător basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte este un text inaugural al romantismului românesc: el arată cum timpul și locul sunt indisociabile și cum dorul (nostalgia) își ratează, structural, tocmai din acest motiv, obiectul.

Baudelaire este atât de pătruns de acest nou sentiment al nostalgiei încât o încearcă chiar față de prezent care, suprapus pe fondul negru al viitorului (moartea, descompunerea) capătă instantaneu strălucirea... trecutului. La noi Eminescu este un expert în acest tip de trăire.

Proust atinge cea mai înaltă culme a nostalgiei... temporale cu În căutarea timpului pierdut, operă contemporană cu nașterea teoriei relativității prin care nostalgia temporală este confirmată, consacrată științific. „Nu te întorci niciodată în același loc” devine, din acel moment, un adevăr științific și deopotrivă un loc comun, o platitudine... Și, cine știe, odată cu aceasta ne aflăm în fața adevăratului sfârșit al nostalgiei... sentiment față de care vom fi cuprinși, privindu-i marile realizări, de o... nostalgie de ordinul doi.

P.S.

Interesant este că și Baudelaire rămâne, inconștient, atașat acestei imagerii... hoferiene a nostalgiei din moment ce ridicarea, înălțarea sunt deopotrivă expresie și tămăduire a răului sufletesc:

Înălțare

Peste lacuri adânci și văi neumblate,

Peste munți și păduri, peste nouri și mări,

Mai departe de soare, mai departe de zări,

Trecând de hotare de sfere-nstelate,

Plutești al meu suflet, ușor printre stele,

Și ca-înotătorul prea vesel în undă,

Brăzdezi fericit nesfârșirea profundă

Cu-adâncă, nespusă și rară plăcere.

Trecând de această miasmă bolnavă,

Te spală-n văzduhul curat și-n lumină

Și bea ca pe-o scumpă licoare divină

Aprinsa văpaie din limpedea slavă.

Și după plictisul și-amarul venin

Ce-ncarcă din greu viața noastră cețoasă,

Fericit cel ce poate cu-aripa vânjoasă

Să zboare spre spațiul luminos și senin:

Ale cărui gândiri, ciocârlii ne-ntrecute,

Se-nalță spre ceruri cu-avântul întreg

Și plutind peste viață, ușor înțeleg

Al tăcerilor grai și-al florilor mute!