De la Charlemagne la Charlie Hebdo

Acest text nu este o incursiune în istoria Franţei, de altfel imposibilă într-un singur articol publicistic, ci o abordare diferită a evenimentelor recente, inclusiv prin utilizarea retrospecţiei. Dar pentru început se cere o (auto)exonerare: titlul reprezintă mai degrabă un joc de cuvinte decât o periodizare şi sper să fie tratat ca atare.

Nu îmi permit emulaţii lacrimogene sau veneraţii ale condiţiei indigene a francezilor creştini, dar nici critici acide sau reacţii perfide la adresa imigranţilor musulmani, de aceea o să recurg la citate din unele lecturi, care nu pot fi substituite nici de o mie de caricaturi. Astfel, am convingerea că omul nu este doar o fiinţă raţională (cogito ergo sum), ci şi una religioasă (sum, ergo Deus est). Mircea Eliade (în „Istoria credinţelor şi ideilor religioase”) a demonstrat cu prisosinţă că „sacrul este un element în structura conştiinţei şi nu un stadiu în istoria acestei conştiinţe. La nivelurile cele mai arhaice ale culturii, a trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios, căci alimentaţia, viaţa sexuală şi munca au o valoare sacramentală. Altfel spus, a fi sau mai degrabă a deveni om înseamnă a fi religios”. Prin urmare, până şi cei mai înverşunaţi atei sunt credincioşi, doar că religia lor este una negaţionistă, adică cred în inexistenţa unei divinităţi. De aceea, speculaţiile unora dintre ei pe seama tragediei pariziene sunt pe cât de infame, pe atât de caraghioase. Nu poţi să utilizezi un limbaj ecleziastic şi să-i numeşti „martiri” pe jurnaliştii omorâţi săptămâna trecută, dacă aceştia nu erau creştini. Poţi să-i deplângi şi/sau să le apreciezi activitatea, dar nicidecum să le atribui o aură pe care nu au avut-o şi nu ştiu dacă şi-ar fi dorit-o.

În pofida celor menţionate mai sus, nu insinuez că recentele atentate teroriste confirmă teoria huntingtoniană a ciocnirii civilizaţiilor şi nici că acestea ar fi o etapă dintr-un interminabil război religios. Franţa zilelor noastre nu este imperiul carolingian, adică acea monarhie universală a cărei ideologie oficială constă în cotropire şi convertire: „A acţiona pentru suprimarea păgânismului le apărea Carolingienilor atât ca o datorie inerentă voca­ţiei lor de prinţi creştini, cât şi ca cea mai sigură cale pentru a-şi extinde propria hegemonie peste o lume unită de acum încolo întru aceeaşi credinţă” (M. Bloch, „Societatea feudală”). Deşi astăzi mai există fanatici, fundamentalişti şi bigoţi printre adepţii oricărei religii, Europa, în general, şi Franţa, în special, nu se află într-o stare de beligeranţă cu „păgânii”. Persecuţiile şi execuţiile pe criterii religioase sunt de domeniul trecutului pentru civilizaţia creştină, pentru europeni.

Indubitabil că jurnaliştii revistei „Charlie Hebdo” au depăşit deseori limita bunului simţ, au abuzat şi absolutizat libertatea de expresie, dar s-au dedat blasfemiilor la adresa mai multor religii, nu doar a islamului şi au făcut-o uzând de drepturi conferite şi protejate de statul lor. Respectiv, uciderea acestora nu poate fi justificată, decât dacă am trăi în barbarie. De aici rezultă marea problemă a Occidentului: avansarea vertiginoasă în raport cu restul lumii de care pretinde că s-a detaşat, odată cu renunţarea la sistemul colonial, şi acceptarea imigrării masive a unor comunităţi compacte şi rigide, ale căror asimilare a eşuat. Europa a descoperit, a colonizat şi a cucerit lumea, iar acum restul lumii descoperă, colonizează şi cucereşte Europa.

Dacă Charlemagne primise în dar un elefant alb din partea califului Harun al-Rashid, cu scopul de a-i obţine clemenţa şi amiciţia, atunci urmaşii săi sunt ciuruiţi de gloanţe şi schije pentru că i-au primit cu braţele deschise inclusiv pe jihadişti. Expresia voltairiană: „voi lupta ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine” le este străină celor care au comis atentatul terorist. Deşi născuţi şi educaţi în Franţa, cei doi fraţi asasini nu au devenit francezi. Nu s-au identificat cu sistemul valoric al statului laic în care au crescut. În parte, vina o poartă autorităţile din Hexagon, care nu au reuşit să-i culturalizeze sau să le combată extremismul, dar culpabil este, în fond, întregul sistem de securitate european şi nord-atlantic. Înainte de a săvârşi actul criminal, cei doi infractori racolaseră tineri şi organizaseră expediţii în Irak contra americanilor, vizitaseră state unde există organizaţii teroriste şi fuseseră în vizorul CIA.

De asemenea, concomitent cu interpretările hermeneutice este necesară stabilirea unor frontiere ermetice, pentru a stăvili invazia pretinşilor refugiaţi. Europa nu-şi mai poate permite să fie tributară sentimentului de vinovăţie faţă de indivizi veniţi din vreo fostă colonie. Sau să sacrifice ideea de integrare europeană a popoarelor băştinaşe de la răsărit (ucraineni, georgieni, români moldoveni) din cauza unor sceleraţi ce nu pot fi integraţi (cazul fraţilor Kouachi).

Dacă pentru francii lui Carol cel Mare ameninţarea iminentă venea din exterior (maurii, longobarzii, avarii), atunci pentru contemporanii lui Charlie Hebdo primejdia latentă provine din interior (imigranţii neadaptaţi). Aceasta este lecţia pe care trebuie să o însuşim: pe lângă „pericolul islamizării Europei” există cel al incapacităţii de europenizare a islamiştilor.

Finalmente, oricât de sinuos nu ar fi fost parcursul istoric al naţiunilor europene de la domnia tumultoasă a lui Charlemagne şi până la tragedia jurnaliştilor incomozi de la Charlie Hebdo, această evoluţie este categoric dezirabilă revenirii pe baricadele fanatismului religios. Să sperăm că nu trăim un déjá-vu perpetuu.