Dan Dungaciu: Un fake news în Săptămâna Mare: „Biserica şi Patriarhul ne-au trădat!”
0În ultima vreme circulă în spaţiu public o serie de mesaje critice cu referire explicită la situaţia Bisericii Ortodoxe Române şi, mai ales, la prestaţia Patriarhului României faţă de decizia autorităţilor de a nu permite participarea credincioşilor la slujbele de Paşte.
Mesajele vin pe un fond firesc de nelinişte, iritare şi dezamăgire resimţite acut de numeroşi credincioşi, obligaţi pe de-o parte să suporte săptămânile de izolare, pe de alta să se confrunte cu iminenţa neparticipării la slujba de Înviere. În acest context, BOR este acuzată că nu e în stare să dea un răspuns provocărilor, iar Patriarhul, de lipsă de iniţiativă şi cedare vinovată în faţa autorităţilor laice.
Situaţia nu este nici pe departe ideală. Dar aceste mesaje – sub formă de epistole, declaraţii publice, postări pe FB – se bazează pe o ţesătură de confuzii, false dileme şi false interpretări, distorsionări nu doar a rânduielilor bisericeşti (ceea ce este, în sine, suficient de grav), dar şi a modului în care funcţionează relaţia dintre Biserică şi stat într-o democraţie. Aici, la acest ultim capitol, dezinformarea este la apogeu.
Care sunt raţiunile lor? Nu e clar. Probabil, diverse: de la lipsă de discernământ, incultură crasă, vanităţi, resentimente private şi teribilism, la implicaţii geopolitice – zâzanie şi tensiuni în singura biserică ortodoxă latină şi cea mai mare după cea rusă. Nu speculaţiile ne interesează aici, ci o mai bună lămurire a laicatului românesc, şi nu numai a lui.
Să le luăm pe rând.
Cine decide într-o democraţie?
Democraţiile sunt sisteme de guvernare care nu acceptă „adevăruri” din afara lor. Nu există pentru democraţie „adevăruri revelate”. Nu există soluţii „exterioare” la problemele comunităţii/societăţii, adevăruri transcendente care îi pot configura structura sau îi pot coordona activitatea. Principial vorbind, nimeni - şi nimic - nu are nici drept de decizie nici drept de ingerinţă, fie că vorbim despre „legi”, „texte” sau alte „mesaje” de provenienţă considerată sacră.
Societatea democratică nu ascultă decât de vocile interioare, adică cele ale cetăţenilor, care se exprimă individual, la vot, indirect, prin reprezentanţii politici, sau prin diverse forme asociative ale societăţii civile.
Societatea democratică este, prin urmare, societatea care îşi dă singură regulile.
Sigur, pe de altă parte, există în democraţii oameni care acceptă şi îşi asumă aceste adevăruri transcendente, trăiesc cu ele, le consideră instanţe ultime şi repere care îi instituie – asta e adevărat. Oamenii religioşi, de orice confesiunea ar fi, au aceste adevăruri, din afara societăţilor („din afara lumii”), neafectate de aceasta şi de funcţionarea lor. Oamenii religioşi cred în Dumnezeu, indiferent cum îl numesc şi nimeni nu îi poate opri să o facă. Aşa cum, la rândul lor, nici ei nu pot să instituie legea proprie asupra întregii societăţii. Chestiune valabilă cu precădere în societăţile creştine, în care distincţia între „Cezar” şi „Dumnezeu” se poate face cu folos. (În cele musulmane, în care „legea lui Dumnezeu” este şi „legea statului” (sharia), chestiunea se complică enorm, dar nu e cazul să o discutăm aici).
Acesta este şi paradoxul şi provocarea enormă a oricărei societăţi democratice. Este o construcţie care nu acceptă adevăruri din afara ei, dar în care trăiesc numeroşi indivizi care acceptă, chiar se bazează, total şi existenţial, tocmai pe aşa ceva. În aceste societăţi democratice, indivizii trebuie să convieţuiască, cei cu adeziuni transcendente şi cei care nu au asemenea opţiuni, ei şi organizaţiile lor.
Între „a crede” şi „a nu crede” este o prăpastie de netrecut, dar asta nu înseamnă că unii ar fi, în sine, mai „democraţi” sau „mai puţin democraţi” decât alţii. Trăiesc împreună într-un stat laic (separaţie dintre biserică şi stat) ale căror legi sunt valabile pentru toţi şi care sunt asumate de toţi. Iar acele legi, tocmai că sunt democratice, trebuie să le ofere tuturor dreptul la existenţă. Acesta este cadrul în care trebuie să fie înţeleasă activitatea unei biserici – inclusiv a Bisericii Ortodoxe Române - într-o democraţie.
Stat, biserică, decizie politică
Într-o democraţie, statul este separat de biserică (principiul laicităţii). Este o exprimare, în mare măsură, metaforică, dar, în esenţă, este vorba că „legea lui Iisus nu este legea statutului” sau orice altă legislaţie religioasă (sharia etc.).
Pe cale de consecinţă, tehnic vorbind, statul se raportează la cultele religioase „neutru”, prin legislaţia de rigoare. Le reglează activitatea administrativă, salarii, pensii, desenează relaţiile între culte etc. (În România, legislaţia aferentă poate fi consultată aici.) Esenţial e că bisericile nu conduc statele democratice – nici dacă premierul ar deveni, în mod excepţional, un… Patriarh! - şi nu iau decizii în această privinţă.
Pe de altă parte, într-o democraţie, cetăţenii votează reprezentanţii politici care produc şi votează, inclusiv în domeniul religios, acele legi pentru care au fost trimişi acolo. Dacă interesul pentru dimensiunea religioasă este pregnant, cetăţenii - şi politicienii - se orientează ca atare şi vor fi atenţi la mesajele de acest gen. În societăţile în care nivelul de secularizare este redus, ne putem aştepta ca electoratul să trimită în parlament şi la guvernare politicieni cu sensibilitate faţă de chestiune. Şi invers. (E greu însă să discerni, în realitate, comportamente electorale strict religioase: în „catolica” Polonie, de pildă, care umplea pieţele cu ocazia întâlnirilor cu Papa Ioan Paul al II-lea, între 1995 şi 2005, deceniul care a marcat marile transformări strategice ale ţării, preşedintele ales a fost Aleksander Kwaśniewski, cel care l-a detronat pe legendarul, atunci, Lech Walesa. Kwaśniewski nu doar că nu era catolic, dar nu era nici măcar… botezat! Şi nu a contat. Ceea ce indică, de fapt, că reacţiile colective „religioase” ale polonezilor faţă de concetăţeanul lor, Papa Ioan Paul al II-lea, erau adresate mai degrabă… polonezului, decât Papei ca atare).
ACESTE elemente, adică nivelul de secularizare al societăţilor, sensibilitatea religioasă a populaţiei, prezenţa laicatului în viaţa publică, a pregnanţei vocii lor în problemele cetăţii - vor influenţa, indirect, filtrat, relaţia dintre biserică şi stat.
Statul are, evident, decizia ultimă în orice democraţie. Nu doar în vremuri „normale”, dar mai ales în vremuri de criză sau, în particular, în situaţii de urgenţă. A sugera altfel înseamnă fie a vorbi alături de chestiune fie a manipula neruşinat şi periculos.
Cine are interesul să împingă Biserica în război cu statul?
Prezenţa la slujba din Duminica Floriilor (aprilie 2020) din Catedrala Alexandr Nevski din Sofia, Bulgaria.
Şi revenim acum la chestiunea concretă, respectiv relaţia dintre biserică şi stat în vreme de criză pandemică, cu referire concretă la slujbele de Paşte.
Tabloul arată aşa:
- România a fost şi mai este încă un stat laic, iar rolul bisericii în decizia politică/administrativă este redus. În timpul pandemiei, deciziile statului sunt luate în condiţii de stare de urgenţă, indiferent de speţă, inclusiv în ceea ce priveşte chestiunea religioasă.
- BOR a prezentat deja îndrumările Cancelariei Sfântului Sinod, aprobate de Patriarhul României, privind slujbele de Florii, din Săptămâna mare (a Sfintelor Pătimiri) şi de Sfintele Paşti, în condiţiile stării de urgenţă.
- A transmite, cleric fiind, mesaje sau scrisori deschise Patriarhului – în sine un gest pernicios! –, certându-l public şi cerându-i să ignore îndrumările deja aprobate sau, şi mai grav, să ignore/conteste deciziile statului pe această speţă nu este doar un gest incult sau un semn de neascultare, ci un act iresponsabil.
- Patriarhia a făcut toate demersurile legale pe lângă autorităţi, a transmis memorii şi scrisori, s-au făcut comunicări în legătură cu sărbătorile de Paşte. Până la urmă, s-a decis aşa cum s-a decis. E cineva nemulţumit? Se poate. Dar dezinformarea crasă şi perversitatea acestei poziţii este că tirul nemulţumirilor a fost îndreptat spre… Patriarhul României, nu spre autorităţile politice. În ciuda faptului că acestea din urmă decid, la ţintă a fost luat liderul religios şi, prin el, Biserica Ortodoxă Română. (Recentul acord între Patriarhia Română şi MAI privind stabilirea unor măsuri cu ocazia sărbătorii Sfintelor Paşti este rezultatul inclusiv al demersurilor făcute de Patriarhia Română pe lângă autorităţile române, fără ca decizia finală să îi aparţină).
- Era mai bine să se procedeze ca în Bulgaria sau Georgia, respectiv să se permită prezenţa credincioşilor ortodocşi la slujbele religioase? Greu de spus. După ultimele sondaje Pew Reserch, ţara vecină are circa 20% credincioşi. Prezenţa la slujbele religioase este relativ scăzută. În plus, în Bulgaria există 675 de infestaţi cu COVID19 şi doar 29 de decese. Georgia, pe de altă parte, este un stat relativ izolat, fără expunere masivă, cu doar 269 de cazuri şi 3 decese. Spre deosebire de acestea, România are acum când vorbim 6663 infectaţi şi 331 de decese, cu o prezenţă potenţială la slujbe de milioane de oameni.
- E bine sau e rău ce fac autorităţile din Bulgaria sau Georgia? Ar fi trebuit procedat la fel? Sau dimpotrivă? În esenţă, nici nu e relevant pentru discuţia noastră: căci pentru a clarifica aşa ceva ar fi trebuit trimise interogaţii autorităţilor, nu Patriarhului României. Căci nici acolo nu au decis bisericile, ci (tot) politicienii.
Un „Colectiv” pe dos. Vrem catedrale, nu spitale?
Proteste împotriva BOR şi a Patriarhului Daniel din Dealul Mitropoliei, noiembrie 2015. (Sursa: civitaspolitics.ro)
Nimeni nu iese bine din asemenea gesturi. Se creează tensiuni, confuzii, dispute, de care profită, la limită, doar cei care, cum sugeram, doresc ca singura biserică latină din spaţiul ortodox şi cea mai mare după cea rusă să devină factor perturbator. Cine are interesul să împingă această instituţie (încă) solidă într-o confruntare cu statul?
Mai concret: cine are nevoie de un nou „Colectiv”?
În timpul tragediei teribile de atunci, libera cugetare, în varianta ei cea mai radicală, anti-clericală, în război total şi permanent cu Biserica, a încercat să instrumenteze „Colectivul” pentru propria agenda. S-au auzit atunci chemări la proteste permanente în faţa Patriarhiei, până la demisia şefului bisericii. Se credea, de către unii, că drama irepresibilă a acelor tineri era un prilej ideal pentru a da o lovitură „infamei”, adică Biserici Ortodoxe Române. „Colectiv” a fost un „pretext” – ce treabă concretă avea BOR cu tragedia? – pentru răfuieli mai adânci, tensiunea a fost mare, dar s-a trecut, cu bine, peste acest episod.
A fost o încercare, pentru unii, de a asmuţi statul împotriva bisericii
Drama este că, din partea unora, nu s-a înţeles nimic. În realitate, impetuozitatea unora de azi este identică, doar de semn schimbat: asistăm acum la o încercare de asmuţire a bisericii împotriva statului. Am ajuns astăzi, ca într-un coşmar, la un scenariu de tip „Colectiv”, doar în oglindă. În acest scenariu, Patriarhul ar trebui să îmbrace cămaşa nesupunerii, să deschidă – cum? – bisericile de Paşte, să dea de pământ cu „necredincioşii”… Cam asta i se sugerează, fie şi voalat.
Cu ce sunt mai buni „zeloţii” de azi faţă de „progresiştii” de ieri? Cu nimic…
Biserica sau Patriarhul ei nu pot fi împinse în război cu statul. Nici nu e posibil, nici nu ar fi războiul lor. Nu ACESTA este războiul unei biserici creştine, oricare ar fi ea şi oricare ar fi regimul politic în care ar funcţiona. De aceea, Biserica nu a trădat pe nimeni, nici Patriarhul ei. E vorba despre decizii politice, bune sau rele, dar care nu pot fi imputate decât celor care le-au luat cu adevărat.
Criza pandemiei va trece, aşa cum au trecut toate crizele. Ar fi şi trist şi absurd ca să sporim, iresponsabil, pagubele la nivelul societăţii româneşti. Iar a încerca să arunci astăzi Biserica într-un război cu statul înseamnă a dori ca societatea românească, după trecerea pandemiei, să fie şi mai afectată decât, inevitabil, va fi.
Iar când asemenea demersuri vin de la oameni din Biserică, iresponsabilitatea nu are nicio scuză.
*Dan Dungaciu este membru al Consiliului de Experţi LARICS.