Cum s-a făcut Unirea sub presiunea poporului: 30 000 de oameni au înconjurat locul Adunării

Unirea din 1859 conţine multe elemente determinante mai puţin cunoscute publicului. Pentru a nu permite conservatorilor blocarea unui vot favorabil, agitatori liberali au strâs în locul de desfăşurare al Adunării decidente peste 30 000 de români, cum scria un ziar unguresc al vremii, cu pistoale, cuţite şi furci.

Pe data de 5 ianuarie 1859, A. I. Cuza este ales domnitor în Moldova, iar peste câteva zile, pe 24 ianuarie, este ales domnitor şi în Ţara Românească. Acest eveniment reprezintă certificatul de naştere al statului român modern, singurul care putea asigura protejarea identităţii şi naţiunii române.

În urma războiului Crimeii dintre puterile occidentale şi Rusia, aceasta din urmă a fost forţată să renunţe pe moment la expansiunea spre Vest. Sfârşitul conflictului prevedea printre altele înlocuirea protecţionismului rusesc asupra principatelor(in-facto ocupaţie), cu unul format din Marile Puteri.

Această convenţie a constituit fundamentul formării statului român. Principalele prevederi erau: înfiinţarea de adunări ad-hoc care să se pronunţe cu privire la dorinţa de unire a celor două principate, unirea acestora dar cu doi domnitori şi cu instituţii separate.

În Moldova, cu implicarea semnificativă a Turciei şi Rusiei, listele electorale au fost falsificate astfel încât pe ele să nu apară unionişti. De exemplu, din peste 2000 de mari proprietari moldoveni au fost înscrişi pe liste doar 350. Astfel s-a ajuns la situaţia ca doar antiunioniştii, să apară pe liste. Alegerile nu puteau să aibă decât un singur rezultat.

Alexandru Cuza, care era în acel moment pârcălab al ţinutului Corvului, a protestat energic şi a demisionat, cu toate că Vogoride încercase să îl atragă de partea lui prin numirea făcută, precum şi prin înaintarea acestuia în grad de trei ori, în doar 10 zile. Această încercare de atragere de partea sa a unei părţi a unioniştilor nu a avut nici un succes şi, după cum se vede, Cuza a manifestat verticalitate. Fost revoluţionar român şi cunoscut în cercurile unioniste pentru seriozitate şi integritate, demisia lui Cuza a produs o vie agitaţie în societate. Acest lucru avea să cântărească foarte mult ulterior, atunci când va fi propus ca unicul candidat viabil la domnia Moldovei şi a apoi a Munteniei. Vogoride a lucrat în strânsă legătură şi sub directa recomandare a consulului rus de la Iaşi.

Marile puteri garante nu au recunoscut însă alegerile, cerând Imperiului Otoman refacerea acestora. S-a mers pâna la ruperea relaţiilor diplomatice pentru o scurtă perioadă de timp. Intervenţia lui Napoleon a fost una salvatoare. Acesta s-a întâlnit cu regina Angliei, la Osborne între 25 iulie-28 iulie. Soluţia era în mâna puterii insulare datorită puternicei influenţe pe care o avea la Constantinopol. Cei doi lideri au ajuns la următorul compromis: Imperiul Otoman anula alegerile, dar Franţa accepta o unire parţială. Deşi unii unionişti radicali au protestat faţă de aceste concesii, soluţia s-a dovedit ulterior a fi cea mai bună. Chiar Napoleon vedea această cedare ca fiind una fără conţinut şi de care nu va ţine cont. Ulterior s-a dovedit că Franţa nu a trădat pe români şi a susţinut o unire necondiţionată.

Imperiul Otoman a cedat cererilor şi au avut loc din nou alegeri care au dus inevitabil la un Divan Ad-Hoc favorabil unirii. În 1857 s-au refăcut alegerile, iar organismele consultative din cele două principate s-au pronunţat pentru Unirea celor două state româneşti. Acestea au adoptat o serie de prevederi printre care Unirea celor două principate sub forma unui nou stat denumit România, neutralitatea noului stat, respectarea autonomiei, desemnarea unui domnitor dintr-o dinastie europeană dar cu moştenitori crescuţi în religia ţării.

Divanul ad-hoc moldovean cere: „

• Respectarea drepturilor principatelor şi îndeosebi a autonomiei lor, în cuprinderea vechilor lor capitulaţii încheiate cu Înalta Poartă în anii 1393, 1460, 1511 şi 1635;
• Unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România;
• Prinţ străin, cu moştenirea tronului, ales dintr-una din familiile domnitoare ale Europei şi ai cărui moştenitori să fie crescuţi în religia ţării;
• Neutralitatea pământului principatelor;
• Putere legiuitoare încredinţată unei Obşteşti Adunări, în care să fie reprezentate toate interesele naţiei.”

Aceste prevederi aveau să fie preluate şi în Ţara Românească dar comasate în doar patru puncte.

Toate acestea au fost transpuse cu mici modificări în cadrul Convenţiei de la Paris din 1858. Ea prevedea unirea dar cu domnitori diferiţi şi cu instituţii separate. Se încerca o deturnare a dorinţei manifestate de români şi susţinută energic de către Franţa lui Napoleon al III-lea. Cu toate acestea tot românii aveau să iasă învingători.

Conform prevederilor convenţiei în cele două principate au fost numiţi câte trei caimacami responsabili pentru formarea Adunărilor elective. În Moldova, doi dintre aceştia erau unionişti (Atanasie Panu, Vasile Sturdza) şi unul antiunionist (Ştefan Catargiu). Situaţia era inversă în Ţară Românească unde erau doi antiunionişti (Ioan Manu, Emanoil Băleanu) şi un unionist moderat (I. Al. Filipescu).

Hotărându-se ca deciziile să se ia cu unanimitate în Moldova, lucrurile au decurs foarte bine pentru unionişti, marea majoritate a Adunării Elective fiind formată din aceştia. Situaţia în Ţara Românească nu a fost similară. Adunarea Electivă fiind formată din mai mult de două treimi conservatori.

Deşi iniţial au fost depuse foarte multe candidaturi, printre care şi ale lui Mihail Sturdza şi Grigore Sturdza, fiul primului, soluţia de ultim moment s-a dovedit cea mai bună.

Stabilirea asupra lui Cuza s-a făcut în data de 3 ianuarie după o şedinţă la care unioniştii s-au decis să nu plece până nu au un om ales. Propunerea a venit de la Neculai Pisoţci şi a fost susţinută de toţi cei prezenţi. Era vie în amintirea tuturor protestul lui Cuza atunci când alegerile pentru Adunările ad-hoc au fost falsificate. De asemenea, în momentul în care a fost ales domnitor, Cuza era comandantul întregii armate moldoveneşti, lucru care a contat probabil foarte mult în situaţia existentă.

Pe data de 5 ianuarie 1859 Adunarea din Moldova a decis alegerea lui A.I.Cuza ca domnitor. Acest lucru s-a făcut cu unanimitatea celor prezenţi: 48.

Mesajul alegerii lui Cuza a fost dus şi în Ţara Românească unde s-a recomandat unioniştilor să fie propusă aceeaşi persoană. Această idee nu este una nouă, deoarece Convenţia de la Paris nu interzicea în mod expres acest lucru.

Pentru a se asigura de rezultatul alegerilor, unioniştii au stârnit o vie agitaţie în Bucureşti şi peste 30 000 de persoane înconjuraseră locul unde aveau loc alegerile. Un ziar în limba maghiară, din Cluj, nota ulterior că „mulţimea a aşteptat entuziasmată, cu pistoale, furci şi cuţite, dubla alegere a lui Cuza”. Iată că, sub presiunea maselor, pe data de 24 ianuarie, A.I. Cuza este ales domnitor şi în Ţara Românească, Unirea simbolică a românilor fiind realizată.

Deşi, în fază iniţială, Rusia a sprijinit Unirea, pentru a păstra simpatia Franţei, ulterior a luat măsuri energice pentru subminarea proiectului unionist. Încercările de implicare în politica internă a noului stat au fost multiple şi aveau drept scop stoparea oricărei reforme care ar fi determinat consolidarea statului român. Rusia a renunţat repede la politica favorabilă unirii conştientă fiind de pericolul unui stat românesc în faţa expansiunii ruse şi încerca limitarea unirii doar pe perioada de domnie a lui Cuza.

Pe tot parcursul conducerii lui Cuza, Rusia a dus o intensă propagandă antiunionistă în Moldova. Se încerca învrăjbirea românilor, propaganda oficială fiind aceea că Moldova a sărăcit din cauza Unirii şi că mutarea capitalei la Bucureşti a dus la pierderea importanţei oraşului Iaşi. Această propagandă s-a dus pe multiple căi, inclusiv prin presă. Rusia a încercat şi racolarea unor personalităţi importante însă nu a reuşit. Aceasta a strâns doar pleava politică din Moldova, oamenii de calitate dovedindu-se favorabili proiectului unionist. Acesta este şi unul din motivele pentru care, în ciuda intensei propagande de învrăjbire, atitudinea Rusiei nu a făcut decât să îi radicalizeze şi mai mult pe unionişti.

În 1866 Rusia s-a alăturat Turciei şi Austriei pentru a susţine desfacerea Unirii şi a cerut Puterilor Garante recunoaşterea acesteia doar pe timpul conducerii lui Cuza.

În aprilie 1866, după ce românii se pronunţaseră favorabil în mod covârşitor aducerii lui Carol la conducerea statului român, Rusia a sprijinit o mişcare separatistă la Iaşi, dar care a fost reprimată cu fermitate de către reprezentanţii puterii.