Cum e cu ideea creditării moderate

0
0

Bancherul.ro, într-o postare din noaptea de marţi spre miercuri, îl admonestează pe guvernatorul Băncii Naţionale pentru o afirmaţie pe care ar fi făcut-o în analiza prezentată la conferinţa “The Economist” de la Bucureşti.

Citez:

„Când la noi ajustarea bilanţurilor băncilor este mult mai drastică decât în alte ţări, nu ar fi cazul ca Mugur Isărescu să stimuleze procesul de acordare de noi împrumuturi, în loc să susţină ideea unei creşteri moderate a creditării din resurse interne, aşa cum a făcut-o în discursul de ieri?”

Numai că, mult înainte de miezul nopţii, cu opt ore chiar, Bancherul.ro postase discursul integral al guvernatorului BNR. Iar în discurs se putea citi negru pe alb: “Dacă acest seminar ar fi avut loc cu 7-8 ani în urmă, dezbaterile s-ar fi concentrat pe problematica excesivă a creditului”. Acum însă, vedem o “creştere moderată a creditării”. Şi continua: “Cel puţin pe termen scurt, este improbabil să asistăm la o răsturnare spectaculoasă de situaţie în ceea ce priveşte dinamica creditului, date fiind constrângerile existente”.

Guvernatorul analiza, nu decreta. Exprimarea era fără echivoc. Şi atunci, cum o previziune (că creditarea va creşte moderat) a fost interpretată drept… directivă? Reproşându-i-se că “susţine ideea unei creşteri moderate a creditării”.

*

Lucrurile vor putea fi mai bine înţelese dacă luăm ca martor istoria. În 2001-2002, zarurile fuseseră aruncate. Încet-încet, creditele imobiliare şi cele pentru consum treceau din planul dorinţelor în viaţa de zi cu zi. Băncile descoperiseră o nouă sursă de profit. Iar o parte a populaţiei a înţeles că prin împrumuturi bancare pot fi rezolvate probleme locative sau pot fi achiziţionate bunuri de consum de folosinţă îndelungată. Era totuşi o problemă greu de rezolvat. Două balanţe nu puteau fi nicio clipă ignorate. Prima: balanţa între volumul creditelor şi capacitatea de acumulare a resurselor de creditare. Cheile acestei balanţe – asigurate în mare parte atunci de nivelul economisirii interne – deschideau prea puţine tezaure. A doua: balanţa între volumul creditelor şi capacitatea de rambursare. Lumea nu intuia, în acei ani, ce dificultăţi putea să inducă în sistemul bancar o criză a rambursărilor acelor împrumuturi date fără prea mare exigenţa. Abia începând din 2009 s-au văzut efectele.

Ani în şir, din 2001-2002 şi până în 2008 inclusiv, creditarea a făcut obiectul unui întreg şir de dezbateri, toate aprinse. În centru aflându-se Banca Naţională, “cu măsurile ei de temperare a creditării”. Subiectul a acaparat atât de mult dezbaterea publică, incitând adeseori la intervenţii pătimaşe, încât n-au mai fost ochi care să vadă un fapt esenţial: că România marca un nou capitol în istoria creditului. Locomotiva creditării a ieşit din depou. Iar în anii următori a început să prindă viteză.

*

Am amintit, mai în urmă, de excesul de comentarii referitoare la măsurile BNR de temperare a creditului. Mulţi întrebau, nedumeriţi, ce treabă are banca centrală, că doar banii sunt ai băncilor comerciale. Dar BNR nu putea face abstracţie de riscul cel mai mare ce plana asupra sistemului bancar: riscul de creditare. La care se adăuga, în aceeaşi măsură, grija de a-i feri pe cei ce se împrumutau de nedorite drame ce ar fi putut fi determinate, pe parcursul derulării creditului, de o eventuală insolvabilitate.

În decembrie 2003, a fost publicată Legea 458, prin care i-au fost aduse modificări importante Legii bancare din 1998. În noua lege, creditul era definit ca angajament de punere la dispoziţie a unei sume de bani, în schimbul obligaţiei debitorului de a rambursa suma împrumutată, plus dobânda. Noua reglementare lărgea sfera finanţatorilor prin activităţi de creditare. Era înscrisă pe rol noţiunea de instituţii de credit, autorizate de Banca Centrală. Ele puteau să atragă depozite sau alte fonduri rambursabile şi să acorde împrumuturi în cont propriu. Legea nominaliza următoarele instituţii de credit: 1) băncile; 2) cooperativele de credit; 3) instituţiile care emit monedă electronică; 4) casele de economii pentru domeniul locativ. Ceea ce însemna că, în sistemul bancar, societatea românească dispunea deja de o gamă completă de instituţii de creditare, aliniată cerinţelor Uniunii Europene.

Iată, plecam la drum cu un sistem al creditului, inclusiv cel ipotecar, închegat sub aspect juridic. Existau legile, existau reglementările (normele BNR) ce intraseră în vigoare, era deci timpul ca sistemul să fie consolidat şi sub aspect operaţional. Treabă grea. Din 2002, când a fost reglementată activitatea  societăţilor de credit ipotecar, în decembrie, trecuse mai bine de un an. Economisirea internă mergea greu iar finanţatorii externi nu se grăbeau. Veniturile românilor, modeste, inhibau creditarea. O cerere de credit ipotecar, ca să fie solvabilă, avea nevoie de o acoperire care să depăşească substanţial salariul mediu pe economie. Oamenii au învăţat că bancherul îţi dă umbrela când e soare şi ţi-o ia când plouă. O figură de stil bine ţintită, din care răzbătea un adevăr semnificativ: acela că, în relaţiile cu băncile, oricare ar fi clientul –

o ţară, o companie sau o familie – nu exista şansa de a scăpa de sărăcie primind un credit. Mesajul era cât se poate de limpede: scapă singur de sărăcie, dacă eşti în stare, apoi vino la bancă şi dovedeşte că pe uliţa ta a ieşit soarele. Dacă poţi într-adevăr să dovedeşti, banca îţi va da umbrela. Adică un credit. Şi ţi-o va lăsa (ori, mai mult, îţi va da alte şi alte umbrele) cât timp reuşeşti să menţii soarele.

*

Apoi, lucrurile s-au schimbat radical. Pentru că a început să vină bănet mult, de afară. Între 2004 şi 2008, băncile au scos mai multe umbrele pe piaţă. Creditele se înmulţeau rapid iar procentele de creştere erau mari. Aşa că normele BNR, din anii 2004, 2005, 2006 şi 2007,  au impus restricţii. Dar banca centrală primea reproşuri că prin acest avans îi trânteşte săracului uşa în nas. Judecând însă, în termeni normali, folosind criterii raţionale, concluzia era alta: că era riscant ca băncile să-şi pună banii în joc înainte ca solicitantul să facă dovada că are şi el ceva cheag şi că e în stare să-şi plătească rata, dobânzile şi comisioanele. Băncile au închis însă ochii, creşterea creditării a devenit exponenţială şi BNR s-a văzut nevoită să intervină cu noi măsuri de temperare.

La 6 octombrie 2008, un nou regulament de creditare al Băncii Naţionale a avut ultima scadenţă. Regulamentul nr. 11, prin care banca centrală introducea un nou stil de creditare, întemeiat de diminuarea riscurilor şi pe evitarea supraîndatorării, a stârnit dezbateri furtunoase. BNR a fost din nou acuzată că blochează creditul. Deşi doar îl  tempera. Practic, Banca Naţională a României a făcut cu un ceas mai devreme pasul pe care, în plină criză financiară, l-au făcut multe alte bănci din Uniunea Europeană.

*

Acum, în 2014, Băncii Naţionale i se reproşează iar că… temperează creditul. Remarca din Bancherul.ro se înscrie în acest val. Deşi Banca Naţională chiar susţine creşterea creditării. Plecând de la adevărul că e în firea lucrurilor ca populaţia României să-şi dorească să trăiască bine, să-şi dorească să consume mai mult. E o legitate care acţionează ca tendinţă. Dacă ar fi altfel ar fi dramatic. Oamenii s-ar moleşi, ar munci mai puţin, ar fi mai puţin inventivi, mai puţin performanţi, fiindcă n-ar avea nevoie să câştige mai mult. Dar oamenii chiar vor trebui să muncească, să fie performanţi, să câştige mai mult dacă vor să-şi asigure bunăstarea. Mai e însă o cerinţă: buna gospodărire a resurselor. Când spunem gospodărire spunem economie: producţie, consum, bani, bănci, burse. O încrengătură de stări, de energii, de cifre. La ce bun toate astea? Numai şi numai ca oamenii să ajungă la bunăstare. Şi cum în economie totul se cuantifică, totul se sintetizează în indici specifici, iată că s-a ajuns şi la indici care măsoară bunăstarea. Patru indicatori sunt consideraţi de bază: speranţa de viaţă; gradul de educare economică a populaţiei; nivelul şcolarizării; produsul intern brut pe locuitor. Specialiştii noştri în dezvoltare umană au fost tentaţi, mulţi ani, să afirme că nu ieşim prea rău din analiza acestor indicatori. Şi că am ieşi chiar bine dacă... Aici e aici: ne dă dureri de cap tocmai indicatorul generator de bunăstare: produsul intern brut pe locuitor la paritatea puterii de cumpărare. La care se adaugă educaţia şi multe altele.

 Băncile sunt prudente. Poate că, de multe ori, suflă şi în iaurt. Cererile de credit sunt întoarse pe o parte şi pe alta, analizele sunt riguroase, criteriile severe. Banca Naţională, prin măsuri concrete – inclusiv reduceri succesive ale dobânzii cheie şi ale rezervelor minime obligatorii – stimulează creditarea. Dar încrederea în economie creşte încet.

Restricţiile sunt şi ele inevitabile. La baza lor sunt două criterii: o creditare sănătoasă şi evitarea supraîndatorării populaţiei. Plecând de la această realitate, în timp ce norii crizei se împrăştie, creditul se amplifică… moderat. Desigur, în raport cu viteza excesivă de dinainte de 2009. Moderaţia fiind o tendinţă în piaţă şi nu o directivă a BNR.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite